Bucurestii Vechi si Noi

Există un punct de vedere extrem de răspândit şi de familiar nouă – acela că noi, oamenii, suntem fiinţe sociale. Adică fiinţe care interacţionăm şi ne raportăm unii la alţii fie în sens pozitiv, constructiv, neprădător, fie în sens negativ, distructiv, prădător.
Una dintre cele mai frecvente manifestări negativ-distructive ale vieţii noastre sociale ţine de percepţia vieţii ca o „pradă”, de unde şi tendinţa agresivă, de reminiscenţă animalică, de a-l „pândi” mereu pe celălalt, de a-l „vâna” pas cu pas, precum vânătorul prada sa, scopul fiind dominaţia, supunerea şi controlul.
Dacă în lumea animală, guvernată de robia instinctului, acest comportament aparţine acelui animal-vânător care-şi urmăreşte prada pentru a o

Suntem atât de obișnuiți să deschidem aceleași uși, să traversăm aceleași încăperi și să privim prin aceleași ferestre, încât uităm că există în noi uși care nu s-au deschis niciodată, încăperi pe care nu le-am traversat niciodată și ferestre prin care nu am privit niciodată. De toate acestea ne putem da seama numai atunci când reușim să ne depășim un anumit prag de sensibilitate, de durere sau de înțelegere. Străpungerea acelui prag, asemenea străpungerii coconului de către fluture, te saltă spre alte praguri…tot mai vaste și tot mai largi.

S-a întâmplat încă din vremuri imemoriale ca fiica Adevărului şi fiica Minciunii să se scalde împreună în apa aceluiaşi râu, Râul Vieţii. În timp ce înota, nu prea departe, Minciuna şi-a zărit urâtele şi ponositele-i straie stând pe ţărm alături de frumoasele şi scânteietoarele straie ale Adevărului, simţind numaidecât o mare invidie. Astfel, ieşind mai repede din apă, cu gând ascuns, Minciuna s-a îmbrăcat deîndată cu hainele Adevărului, iar apoi a plecat în lume mândră nevoie mare. Când fiica Adevărului a ieşit din apă, ea nu şi-a mai găsit frumoasele haine şi neavând ce să mai îmbrace, a îmbrăcat hainele Minciunii, iar apoi a plecat, ruşinată, în lume.
Aşa se face că de-atunci şi până în zilele noastre Adevărul şi Minciuna sunt confundate adesea de cei mulţi. Şi doar cei puţini văd însă dincolo de straie, dincolo de aparenţe, dicolo de ceea ce se vede ceea ce cu adevărat este.

P.S. Pentru ca Adevărul şi Minciuna să nu mai fie confundate atât de lesne, am putea introduce drept criteriu de distingere ruşinea. Astfel, ruşinea Adevărului este direct proporţională cu neruşinarea Minciunii.

Una din formele de agresivitate cele mai raspandite, cel puţin în spaţiul nostru mioritic, este agresivitatea de tip pasiv. Această formă de agresivitate izvorăşte dintr-un complex de inferioritate existenţială care, printr-un mecanism defensiv, duce la imitarea, copierea, identificarea sau mimarea unor valori, idei, sentimente şi atitudini străine, neizvorâte dintr-un proces lăuntric de creştere interioară, ci preluate de-a gata de la mai vânjoşii noştri vecini europeni, fapt ce generează acea atitudine de duplicitate şi laşitate, atât de specifică mioriticilor.
Nefiind ceva anume

O veche poveste ne vorbeşte despre un rege şi despre poporul său care se revoltă într-o bună zi împotriva lui. Fiinţă înţeleaptă, regele coboară de pe tron, renunţă la coroană şi la sceptru, liniştind astfel mulţimea înfierbântată. Împăraţia respectivă nu a dus-o însă mai bine fără rege, norul nemulţumirii umbrind până la întunecare regatul. Aşa se face că oamenii l-au căutat din nou pe rege, i-au dat înapoi coroana şi sceptrul şi, urcându-l pe tron, l-au rugat într-un glas să-i conducă „cu putere şi dreptate”. Aceasta era, iată, voinţa poporului…
Regele s-a supus acestei voinţe, astfel că zi de zi veneau la el oameni care-i relatau despre poverile şi nedreptăţile îndurate, dezvăluindu-i acte de abuz, de agresiune şi violenţă, de asuprire şi umilire, de corupţie, înşelăciune şi furt, regele izgonind astfel în fiecare zi câte un nelegiuitor din împăraţie. Inimile oamenilor s-au umplut, treptat, de atâta bucurie şi speranţă, încât în semn de recunoştinţă s-au strâns în jurul regelui lor mulţumindu-i pentru că a alungat viperele şi a curăţat pământul de lepre. Iar regele, în marea sa înţelepciune, a rostit aceste cuvinte memorabile : „Nu eu, ci voi sunteţi regele. Când m-aţi crezut slab şi prost cârmuitor, voi înşivă eraţi aşa. Iar acum împărăţia este bine condusă pentru că este voinţa voastră”.
Nu conştientizăm, din păcate, suficient de clar faptul că importantă rămâne întotdeauna voinţa noastră, voinţa poporului, cârmuitorul sau conducătorul nefiind decât expresia sau simbolul voinţei poporului.
Consider că această poveste exprimă una din lecţiile cele mai importante ale democraţiei, aceea că voinţa poporului, asumată în deplinătatea ei, trebuie să dicteze sau să determine voinţa cârmuitorului – şi nu invers. Dacă voinţa poporului nu e suficient de puternică, de matură sau de determinată, atunci noi vom fi tentaţi să dăm vina pe cârmuitor, făcând din el ţapul ispăşitor al voinţei noastre politice slabe. Dimpotrivă, dacă voinţa poporului e suficient de puternică, de matură sau de determinată, atunci noi, decizând în unanimitate să fim conduşi „cu dreptate” vom presa suficient de mult şi din toate părţile pentru a determina voinţa cârmuitorului să acţioneze „cu putere” în sensul ales de noi înşine.

Ori de câte ori ne confruntăm cu probleme de ordin moral e bine să ne întrebăm mai întâi dacă este vorba de o problemă de conştiinţă sau mai curând de o problemă de orgoliu. Cum orice problemă necesită o rezolvare, e cât se poate de interesant faptul că problemele de orgoliu nu şi-au găsit nici până-n prezent o soluţionare, nici măcar bunul Dumnezeu nereuşind ceva în acest sens. Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit, fiind totodată un semn cât se poate de clar că nu trebuie să ne mai irosim timpul încercând să rezolvăm probleme cu miză egoist-imaginară, ci trebuie, dimpotrivă, să-ncercăm să rezolvăm probleme de conştiinţă, singurele care au rezolvare, deoarece sunt singurele care au miză reală.

Unul dintre dezechilibrele majore ale societăţii noastre de consum este acela de a cultiva excesiv modelul omului de succes în detrimentul omului de valoare. Cum diferenţa dintre cele două noţiuni e tot atât de mare ca cea dintre iluzie şi realitate, e cât se poate de surprinzător faptul că ele se confundă adesea, în sensul că omul de succes e luat drept om de valoare, analog cum iluzia e luată drept realitate. Această confuzie duce, treptat, la alterarea bunului simţ, oamenii nemaireuşind să vadă decât preţul lucrurilor, nu valoarea lor.

Există în viaţa fiecăruia dintre noi momente când ni se „dă” şi momente când ni se „ia”… Din moment ce acceptăm ca viaţa să ne „dea” ar trebui să acceptăm şi ca viaţa să ne „ia”, ceea ce ne e, fireşte, mult mai puţin la-ndemână. Cum acest lucru se-ntâmplă din motive ce scapă adesea inteligenţei sau voinţei noastre, tot ceea ce putem face în primă instanţă este să suferim…
Suferinţa care se hrăneşte doar cu urma sau cu cenuşa lucrurilor sau a fiinţelor iubite devine atât de singură şi de lipsită de speranţă…căci înţelegând să suferim astfel, cum vom putea găsi şi cum vom putea auzi cântecul dragostei şi al semnificaţiei ? – care se poate înălţa

Cred că trebuie să existe în noi anumite temperaturi, anumite intensităţi pentru a ne putea „coace”, pentru a ne putea elibera ca expresie. Cred că trebuie să atingem în noi miezul verii, în punctul său cel mai fierbinte şi cel mai lăuntric, acolo unde ţâşneşte laptele pământului. Cred că trebuie să existe libertate, libertate a fructelor. Şi… fatalitate, fatalitatea de a nu putea fi altfel.

Dreptul la liberă exprimare, la liberă opinie sau, pe scurt, la libertatea cuvântului ni se pare ceva atât de firesc, de natural şi de la sine-nţeles, încât uzînd de el până la exasperare uităm să ne întrebăm dacă acest „drept” nu trebuie să aibă cumva o acoperire, o greutate în ceva…(?)
Aşa cum banii trebuie să aibă o acoperire în aur pentru a se evita inflaţia, tot aşa cuvintele trebuie să aibă o acoperire…în fapte pentru a se evita o inflaţie de altă natură. Altfel, ceea ce numim libertatea cuvântului poate scăpa de sub control, degenerând în boală…în boala scindării cuvântului de faptă, cuvântul devenind ceva liber, flotant şi inflaţionist, desprins de greutatea faptei.
Pentru stoparea acestui fenomen inflaţionist, ar trebui sancţionate numaidecât cuvintele celor care nu au acoperirea sau greutatea faptelor, ar trebui aruncate fără regret cărţile celor care nu s-au sinchisit vreodată să le transpună în fapte, la fel cum, în plan atitudinal, ar trebui să avem tăria să ne delimităm de cei ce vorbesc fără suportul faptelor sau, mai grav, în contradicţie cu faptele.
Astfel, chiar dacă „de drept” toată lumea are dreptul la liberă exprimare sau la libertatea cuvântului, „de fapt” nu oricine are acest drept, ci doar acela care şi-a câştigat dreptul moral de a spune ceva care are acoperire în faptă sau în atitudine. Şi asta deoarece dreptul la cuvânt presupune datoria de a acoperi acel cuvânt prin faptă, ceea ce-ţi dă apoi dreptul moral de a vorbi sub greutatea sau acoperirea faptei.
Aşadar, ori de câte ori suntem tentaţi să opinăm sau să emitem judecăţi de valoare asupra diferitelor chestiuni, să ne întrebăm mai întâi: Câtă acoperire sau greutate în fapte au în fond cuvintele sau opiniile noastre ?