Bucurestii Vechi si Noi

Omul e singura fiinţă care are dorinţe pe fondul unei lipse sau a unui gol existenţial, în jurul căruia îşi construieşte o întreagă ierarhie sau scară a dorinţelor, în încercarea de a trece de la animalitate la umanitate şi, în fine, la divinitate.
Traversând cu barca nenumărate ape, poposind pe nenumărate ţărmuri, omul poate resimţi la un moment dat o oboseală atât de mare a propriei sale incompletitudini, încât nu-i de mirare că aşează la capătul dorinţelor sale sau în vârful lor…pe Dumnezeu. Şi face acest lucru pentru a se lepăda, în fine, de incompletitudine şi a se bucura de plenitudine, ceea ce e perfect justificat. Până acum, omul n-a reuşit să conceapă un ţel mai măreţ.

Există oameni care fac răul şi oameni care tolerează răul, îl acceptă sau îl susţin. Despre care dintre aceste două categorii am putea spune că face un mai mare deserviciu omenirii? E binevenită în acest sens remarca lui Einstein care, fără intenţia de a minimaliza rolul răufăcătorilor, afirma că „lumea e mult mai ameninţată de cei care tolerează sau susţin răul” decât de cei care-l comit, afirmaţie care, nu-i aşa, ar trebui să ne pună puţin pe gânduri… Şi asta nu pentru că Einstein e Einstein, adică o autoritate, ci pentru că însăşi istoria omenirii, mai trecută sau mai recentă, ne arată că aşa stau lucrurile.

Oamenii se tem în general să afle adevărul. Atât despre ei înşişi, cât şi despre semenii lor. Din acest motiv, ei nu-l caută niciodată, ba dimpotrivă, se străduiesc tot mai dibaci şi mai abitir să-l ascundă.

S-a făcut cald şi au prins să înflorească tufele galbene şi pomii roz şi albi. O dulceaţă moale pluteşte-n aer, răvăşindu-ţi simţurile într-un fior sonor. Paşii o iau din loc, hai hui, presimţind o chemare…Şi ajungi în cele din urmă în preajma unui copac. Si ascultând murmurul copacului, el creşte…se desface şi coboară-n tine atât de blând şi atât de adânc încât îţi topeşte toţi centrii mişcării. Şi-n acea fantă de veşnicie, copacul îţi devine cel dintâi iubit şi cea dintâi iubire. O iubire atât de pură şi atât de ultimă, încât timpul îţi cere iertare – învins.

Am întâlnit de curând un câine. Un altfel de câine. Era mare, alb, frumos şi foarte fericit. S-a urcat, aiurea, într-un troilebuz de la Universitate, într-o frumoasă după-amiază de duminică. Toţi călătorii au amuţit, încercând o senzaţie de plăcută uimire la vederea acestui personaj care emana, categoric, un aer cu totul special.
Privindu-l, am observat cum câinele a încercat, rând pe rând, o stare de sfială, transformată treptat într-o stare de recunoştinţă – din când în când făcea mici plecăciuni cu lăbuţele din faţă -, iar apoi într-o stare de mare fericire, numai el ştie de ce. Eram atât de fascinată de acest câine, încât mi-a părut extrem de rău că trebuie să cobor. Dar câinele a coborât şi el. Aşadar, am coborât împreună, la Eroilor. Am simţit apoi imediat nevoia să-l petrec cu privirea, să văd încotro merge…Dar câine n-a mers, ci s-a aşezat în faţa mea şi m-a privit cu un aer atât de serios, atât de supus şi atât de inteligent, încât am avut realmente impresia că mă aflu în faţa unui mare înţelept. Apoi, rupându-mă din vraja privirii acestui câine, cu blana albă şi strălucitoare, am traversat strada şi am ajuns pe Dr. Lister. Am întors capul şi am zărit câinele la câţiva paşi în urma mea. Am sunat la poarta unei case şi am aşteptat…cu câinele alături, iar când poarta s-a deschis…am aflat că albul câine locuia de fapt în acel imobil, aparţinând chiar persoanei pe care o vizitam.
Pe câine îl cheamă Tony, dar eu cred că acest Tony „răspunde” mult mai bine la numele de…mistic.

Ce poţi să respecţi tot timpul ?

Cât de mult vrei să faci ceva ?

Cât timp îţi poţi opri mintea ?

Cât timp suferim într-o zi ?

Poţi suferi atunci când dormi ?

Cât durează o obsesie ?

Cât timp îţi ia să accepţi o schimbare ?

De ce echilibrul este doar pentru cele raţionale ?

De ce nu trăim toată ziua ?

Există ceva indecent şi vulgar în orice formă de satisfacţie pe care o afişează oamenii. Şi asta deoarece satisfacţia izvorăşte dintr-o saturare, dintr-o tocire şi o uzare atât de mare a simţurilor şi a minţii, încât cei satisfăcuţi, mental sau senzorial, sunt doar la un pas de…moarte, de plictiseala de moarte. Căci a fi satisfăcut înseamnă, în fond, a fi plictisit de moarte.

Şi când s-a născut în mine primăvara, m-am ridicat din vis şi mi-am întins braţele luminii…Şi lumina curgea prin mine din toate părţile, de sus în jos şi de jos în sus, într-o revărsare de echilibru în care odihnindu-mă, picioarele-mi deveniră copaci şi umede rădăcini, braţele…tulpini de vanilii şi grădini aurii de muguri, iar palmele…cuiburi de bucurii din care păsări ciuguleau, ciripind neobosite. Fruntea

Albul şi-a terminat curăţenia şi şi-a întins cu generozitate pânza…Numaidecât, desenatori dintre cei mai talentaţi au început să desăvârşească pe pânză fel de fel de forme, în fel de fel de culori. Albul era fericit, căci desenele de pe pânză se înţelegeau atât de bine între ele şi se integrau atât de frumos şi de armonios, încât alcătuiau de-acum o mare familie, având o istorie, un trecut.
La un moment dat, în trecere fiind pe-acolo, o pasăre

Acest fenomen îi caracterizează pe cei ce nu văd mai departe de ei înşişi, pe cei ce nu văd la distanţă şi nu întrezăresc ansamblul, având o percepţie prea focalizată, de tip lanternă. Pe cei ce nu au corect delimitată graniţa dintre Eu şi Tu, încălcând-o mereu şi invadându-ţi spaţiul fizic şi psihic cu un mare bocanc, fără să realizeze măcar acest lucru.