Bucurestii Vechi si Noi

avea iniţiative este o atitudine condamnabilă în România, o ştiam foarte bine de mult timp. Atunci când ai iniţiative profesionale eşti bănuit de tot felul de dorinţe de promovare, de a lua scaunul superiorului.

Nu înţeleg nici acum, la câţiva ani de la invazia lor, imensul număr de autovehicule noi, sclipitoare, scumpe, din ce în ce mai scumpe care populează modesta noastră infrastructură rutieră. În fiecare zi îmi propun utopic să număr gipanele pe care le observ ştiind bine că fiecare trebuie să valoreze câteva zeci de mii de euro

Pe 26 ianuarie s-au implinit nouazeci si patru de ani de cand s-a nascut celebrul personaj care si mort pare a nu se desparti de poporul lui drag. S-a organziat chiar si o licitatie cu tot felul de cadouri exotice primite de celebrul cuplu prezidential in urma vizitelor de lucru si de stat. Daca ne-am obisnuit cu bocetele unor nostalgici langa mormintele celor doi din cimitirul Ghencea, nostalgici care isi fac cruci, aduc sobor de preoti ( o culme a abertiei) intr-o incercare postuma de a le descoperi latura umana, democrat-crestina, un evenment de o cu totul alta natura a avut loc intr-unul din cluburile de fite din Capitala: o petrecere avand ca tematica regimul comunist si, dat fiind speranta patronului de a face un profit cat mai mare, aducand in local, la clubareala, fosti pionieri ai Patriei.

Despre un alt subiect minor. Sunt fascinat de diverse aspecte ale afişării în plan simbolic şi public a puterii. Unul dintre acestea este mănunchiul de chei.

În week-end-ul ce a trecut a avut loc în micul oraş subcarpatic unde locuim o spectaculoasă manifestare intitulată Serbările Toamnei, ediţia a doua. Trec peste această manie a fiecărui orăşel şi cătun de a-şi organiza serbări, festivaluri, baluri, beţii şi alte chermeze din banii publici, mai ales acum în timp de recesiune economică, trec peste şmecheria primarilor care îşi fac reclamă pe banii concetăţenilor săi punându-l pe ţambalagiul-şef (prezentatorul) să ţipe „şi acuuum, la final, să muuuulţumim domnului primar că a organizat această petrecere, aplauze vă rog” ca şi cum primarul o face din şi pe banii lui şi vreau să ajung la încercarea mişcării scriitoriceşti din oraş, destul de bine reprezentată de a oferi un mic stand cu cărţi care puteau fi achiziţionate în schimbul unor sume de bani infime.

Conceptul de vecinătate este un alt aspect care dă bătăi de cap românilor. La şcoală ni se inoculează ideea ce poporul nostru ar fi unul esenţialmente ospitalier. Este greu de precizat cu exactitate dacă am fost şi cu atât mai dificil de spus dacă mai suntem ospitalieri. Poate că eram pentru că am fost un popor rural, mioritic, o explicaţie logică şi analizată de alţi scriitori şi istorici mai bine. Cert este că în acest prezent nămolos românul nu convieţuieşte foarte bine cu vecinul său.

Mă întreb de ce mass-media românească merită atât de multă atenţie, de ce analiza tendinţelor ei poate răspunde mai bine decât orice raport, mai mult sau mai puţin ştiinţific, care ar răspunde la eterna întrebare legată de starea naţiunii. Această dilemă se aplică tuturor popoarelor din lume (poate mai puţin celor din Africa Subsahariană) care, de bine, de rău, au intrat într-o altă era comunicaţională, o altă etapă de interconectare atât la fluxurile informaţionale universale cât şi la una de formare a unei

Am mers la mare şi mă fâţâi zilnic pe DN1 dar demult nu am mai văzut câmpuri atât de cultivate, să fie oare si vina subvenţiilor pe hectar ? Aceste câmpuri dau o palma teoriei că toată ţara e o pârloagă. Poate este una umana, dar asta-i deja o alta discuţie. Impresia mi-a fost confirmată de o ştire de pe la televizor, una din puţinele ştiri serioase care-şi mai fac loc la televiziunile comerciale, dacă nu se întâmplă vreo mare şi superbă calamitate am putea avea o recoltă record.

Ne merge atât de rău încât suntem absolut fascinaţi de un posibil sfârşit al lumii, aşteptăm cu sufletul la gură, în faţa televizorului, Apocalipsa (mayaşă, aztecă, incaşă, trebuie domle să fie un vechi popor amerindian care ştia mai mult decât ştim noi astăzi şi care s-a lăsat masacrat de conchistadorii spanioli tocmai pentru că bănuia că nu mai avea nici un sens să trăiască deopotrivă ce sfârşitul lumii oricum vine/venea) dar ne plac şi ştirile despre iminente cutremure ( Japonia a oferit delicii acestei largi pături a populaţiei) care ar rade un sfert sau o jumătate din ţară, Mărmureanu este prizat cu nesaţ de români şi, din când în când, despre asteroizi mai mari sau mai mici care trec razant, la câteva mii de kilometri (dar ce înseamnă această distanţă pentru abisalul Univers? o nimica toată, evident) de Pământ. Dacă ne-ar izbi frontal, praf ne-ar face, se chibitează satisfăcut. Chiseliţă ! Dacă încălzirea climaterică s-a cam desunflat, am adoptat răcirea şi glaciaţiunea care, şi ea , este iminentă şi va distruge odată pentru totdeauna Terra. Ce ne mai place! Trebe domle sa se intample ceva! Ceva epocal, prea băltim în jafuri pe centură şi divorţuri de catifea!

Conceputul de control este fascinant în România. Am impresia că societatea noastră nu poate funcţiona fără să se ştie controlată. Adică doar să se ştie pentru că românul are o mare plăcere de a se sustrage de la controale de aceea el a dezvoltat o relaţie bivalentă faţa de ideea de control: îl detestă dar are nevoie de el pentru a-l putea fenta. Mai există o nuanţă licenţioasă a verbului a controla pe care-l folosesc băieţii de cartier când vad o bunăciune trecând: mama, ce-aş mai controla-o pă asta…