Poate ca simpla curiozitate intelectuala care domina acest site si fara de care el nici nu ar exista, ne-a dat ghes sa incercam sa vedem si noi acest film, caci numai vazandu-l poti avea o parere avizata, chiar de simplu comentator cultural si nu cine stie ce mare critic de film. ”Dupa dealuri” (se potriveste perfect Campinei!) are meritul de a readuce pe tapet o problematica identitara sensibila: ortodoxismul romanesc si lupta lui, nu neaparat pentru prosperitate economica (caci el o duce foarte bine din acest punct de vedere), dar pentru gasirea unui loc acceptabil si dinamic in societatea romaneasca a anului 2012 si nu a anului 1830.

Am esuat, nu am reusit sa ne milogim suficient de tare pentru a face rost de o astfel de invitatie divina! Poate reprezentantii locali doreau, desigur, cerere oficiala, în scris, semnata si stampilata, asa cum au primit in mod sigur de la politicienii locali, de la vedetele TV de mucava și de la rudele și cunoștintele acestora. Ca să nu mai vorbim de oamenii de mare cultură, care scriu la fițuicile locale. Asta e, ne asumăm greșeala. Cea mai simpatica atitudine a avut-o insusi directorul Casei de Cultura care, atunci cand a fost solicitat sa ofere o astfel de invitatie (ai zice ca ai avea acces la viata vesnica si nu la o banala proiectie de film!) a pasat smechereste responsabilitatea pe umerii Primariei, trimitandu-ne sa ne adresam acolo, ca si cand el nu avea habar despre evenimentul care avea loc in institutia diriguita de domina sa. Spalatul pe maini are doar o foarte lunga istorie! Nu stim daca din rea-vointa sau intentionat, ne-a oferit chiar numarul de telefon al Casei de  Cultura, unde, evident, persoanele indicate de la Primarie, nu se aflau. Am fost insistenti. Sunand la Primarie am aflat ceea ce ne si asteptam: toate invitatiile fusesera deja distribuite oamenilor muncii, pe la institutii. Dar poate ca mai sunt la Casa de Cultura! Cu siguranta si acestea au fost rapid consumate.

Intotdeauna ne-a distrat micul trafic si distributia aleatorie, pe pile, a unor astfel de bilete gratuite la diverse reprezentatii organizate in Casa de Cultura a micului oras subcolinar. Lipsa unui gest de minima decenta afecteaza mai degraba comunitatea locala, pentru ca filmul nu are cum sa fie deranjat de lipsa unei cronici pe site-ul nostru (va cunoaste o groaza de ecouri si va mai primi, probabil, premii). Prin intermediul acestui vehicul electronic s-ar fi putut afla despre evenimentul care a avut loc la Campina si prin comunitatea culturala nationala  care va avea ecoruri probabil prin presa locala prahoveana distribuita prin Adunati, Ciorani si Drajna. O singura concluzie putem trage: publicul campinean iubeste filmul, indrageste cinematografia, astfel incat revalorizarea intr-un fel sau altul a vechii cladiri a cinematografului din localitate s-ar impune cu maxima urgenta. Din alt punct de vedere, perspectiva se schimba complet atunci cand trebuie sa platesti pentru a intra la film, iar pentru ca acesta se poate vedea foarte bine piratat si acasa!

Va precizam, de asemenea, ca filmul va fi prezent la Festivalul International de Film de la Haifa care va avea loc la inceputul lunii viitoare, iar unul dintre cei mai importanti critici de  film din Israel, Yair Raveh, l-a mentionat in avanpremiera festivalului din saptamanalul ‘Pnai Plus’ ca pe unul dintre filmele cele mai interesante ale festivalului.

Principiile comunitare sunt frumoase şi generoase, precum cel al dezvoltării durabile, o noţiune care pare desprinsă dintr-un alt univers, într-o ţară locuită de oameni care fac averi tocmai din lipsa durabilităţii însă se remarcă de multă vreme un fenomen care pare mai degrabă a lua amploare decât a fi dimunat de aderarea României la Uniune Europeană. Unul din multele care par a nu fi auzit de aceste abordări novatoare şi integrative: nepotismul.

Este imposibil să nu remarci faptul că anumite sectoare de activitate din România sunt atinse de acest virus în proporţii mult mai mari decât altele. De ce? Criteriul care departajează fundamental este cel al posibilităţii obţinerii de bani, cât mai mulţi bani şi cât mai uşor cu putinţă. Cu greu vei mai observa un profesor ai cărui copii să dorească să urmeze calea părintelui. Oricum sacrificul în folosul comunităţii este o noţiune care îşi dă duhul, prioritară fiind ascensiunea socială prin orice mijloace. De altfel, profesorul singur are grijă să-şi descurajeze copiii pentru a nu o apuca pe aceeaşi calea dureroasă. Însă observăm mulţimea notarilor ai căror copii devin şi ei notari, preluând din mers afacerea foarte bănoasă. Observăm cum preoţii îşi instruiesc copiii în aceeaşi artă a slujirii dezinteresate a Domnului şi, chiar dacă iniţial copilul a apucat-o pe o altă cale (una greşită), el este adus înapoi la făgaş. Pus să facă rapid o Facultate de Teologie la fără frecvenţă. Puterea banului, ochiul dracului, este mare. Primari îşi împing în faţă fiii sau chiar soţiile (atunci când primarul este arestat- caz real în comuna Băneşti, judeţul Prahova) pentru a le lua locul, uneori reuşind, alteori nu, măcar în acest domeniu, câmpul de manevră este mai limitat, mass-media fiind mai atentă la dinamica nepotismului activ. Doctori şi avocaţi îşi pregătesc copiii pentru a le lua locul. Pentru a-i băga. Profesori universitari îşi promovează copiii asistenţi, preparatori, lectori. Sau prin Ministerul Afacerilor Externe (cazul fiului doamnei Zoe Petre). Nu-i vorba că şi preşedintele Traian Băsescu şi-a băgat fiica în loc călduţ, la umbră, ferit de intemperii. Cine nu ar face-o? Dar şi ce copil nu ar dori un astfel de tratament preferenţial? Care beizadea ar renunţa la privilegiile oferite de statut pentru a înfrunta singur viaţa nemiloasă? Cine ar renunţa la Mercedesul clasa C sau D în favoarea unui amărât de Logan? Sau la nenumăratele scurtături pe care le oferă accesul la sfera înaltă. „Lasă că vine tata” se împleteşte foarte bine cu „ştiti bă cine sunt io?”

În favoarea acestor practici  se poate aduce ca argument faptul că progeniturile au un exemplu nemijlocit acasă şi sunt inspirate de calibrul profesional al părintelui. Este posibil ca acest tipar să funcţioneze în multe cazuri însă pare a fi mai degrabă minoritar pentru că dorinţa de protejare a părintelui care-şi bagă copilul sau îi predă la cheie funcţia, primează. Este logic ca fiecare părinte să-i dorească tot binele din lume copilului, să-l ajute, să-l îndrume, să-i ofere expertiză chiar dacă nordicii nu prea ar fi de acord. Ei preferă metoda flying from the nest. Mai mult, statul chiar îi ajută pe tinerii care doresc să se desprindă de propriul camin. La un moment dat, aşa, cam odată cu majoratul, copilul trebuie să înfrunte viaţa singur, să plece de acasă (la studii,  la muncă sau pur si simplu, călătorind prin lume, pentru a o descoperi şi a se descoperi) să se descurce pe picioarele lui, fapt care ar trebui sa fie idealul oricarui parinte normal. Probabil ca si acesta este unul din motivele pentru care societatile nordice sunt la ani lumina fata de statuta noastra societate de sorginte balcano-sovietica.

Raspandirea acestui model de avansare si de evidenta insertie sociala este nociva si daunatoarea pentru intreaga societate romaneasca pentru ca, in primul rand creaza un dezavantaj din start celor care nu au parinti notari, avocati, preoti, doctori, politicieni, profesori universitari, presedinti de tara si care au dificultăţi mult mai mari de a accede la astfel de poziţii sociale superioare, indiferent, de cele mai multe ori, de pregătirea lor. În al doilea rând, dezechilibrează societatea şi creează o atmosferă stătută. Ce chef de muncă şi învăţătură să ai când pilosul oricum ajunge mai repede şi mai bine decât tine? Nu putem decât să-i mulţumim Domnului că şansele unui război adevărat sunt minime pentru că, ştim bine cam cum  a avut loc recrutarea în cele două războiae mondiale, egalitatea de şanse în faţa morţii. Beizadele şi fiii elitei politice ar fi primii care ar fenta un astfel de sacrificiu pe altarul Patriei (care Patrie?) Bine scria Lucian Boia în volumul  „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial “ numărul persoanelor de oarecare notorietate din sfera politică sau intelectuală care să fi murit pe front este infim, deşi, în ansamblu, pierderile României, procentual, au fost mai mari după ale Franţei. În Franţa, dimpotrivă, lista scriitorilor dispăruţi în război este impresionantă (s-a avansat cifra de 450) au căzut de asemenea nu mai puţin de 17 parlamentari francezi.” Şi, precizează Lucian Boia cu acurateţe “Membrii elitei româneşti au predicat războiul, dar pe front s-au jertfit îndeosebi oamenii simpli, ţăranii în primul rând.”[1]

Credeţi că acum ar fi altfel? Dimpotrivă, mult mai rău. Atunci când nu plecau pur şi simplu în Elvetia, beizadelele de demult deveneau automat ofiţeri. Impresionant îm acest sens este şi tabloul pe care îl regăseste căpitanului englez J.D. Scale, venit să observe în 1916 noul aliat al Antantei: România. Într-un moment cât se poate de prost: retragerea precipitată din Transilavnia “Românii. Cea mai mare parte a acestor două luni m-a găsit printre ţăranii români şi sunt sigur că aceştia au constituţia unor soldaţi excelenţi. Nu sunt pretenţioşi, muncesc din greu şi au o constituţie fizică excelentă iar pentru cei care le cunosc limba este foarte uşor să se înţeleagă cu ei.(!) Sunt niste mărşăluitori excelenţi. Am fost cu generalul Văitoianu la Câmpina când forţele sale s-au retras de la trecătoarea Predeal şi i-am văzut trupele după un marş de 45 de kilometri, fără hrana sau odihnă; deşi discipina de marş a fost inexistentă, totuşi trupele au continuat să meargă şi, după câte ştiu, au continuat marşul întreaga noapte până la Ploieşti. Ofiţerii sunt nefolositori şi dincolo de orice dispreţ. Se pare că niciodată nu sunt alăturui de oamenii lor atunci când condiţiile sunt neplăcute. În timpul unei întregi nopţi de retragere între Câmpina şi Ploieşti, cu drumurile blocate de căruţe şi tunuri, am văzut doar doi ofiţeri români atunci când era nevoie de orice ofiţer la îndemână. Toată această coloană de 700 de căruţe, cred că a fost capturată de germani a doua zi. Oraşele mari ca Iaşi şi Bârlad sunt în prezent pline de ofiţeri români îmbrăcaţi cu fast, pudraţi şi machiaţi, care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă majoritatea absentează de la unităţile lor.”[2]

Se pare că totuşi avem acest imens defect naţional: nu reuşim să tragem mari concluzii din marşul nostru naţional prin istorie iar experienţele sunt doar pretexte pentru a compila patriotarde manuale de istorie care ne servesc declarativ mândria de a fi român. Uitând că aceasta are nevoie mai degrabă de un prezent funcţional şi nu de o istorie ficţionalizată! În plus, din păcate, Uniunea Europeană este neputincioasă în a stăvili astfel de practici neloaiale, anticoncurenţiale cu toate instituţiile ei. Nu ar fi bun un Mecansim de Cooperare şi verficiare în domeniul nepotismului?

Mă enervează la culme numerele de maşină care trebuie neapărat să aibă trei de x pentru a dovedi potenţa sexuală a proprietarului. Cei trei x sunt asezonaţi cu anul naşterii conducătorului auto. Acest adevărat obicei trendy dă măsura imaturitatii (infantilismului) posesorului. Recunosc, am văzut atât maşini germane, Audi sau Merţane cu numere tip trei x dar şi Dacii debranlate, aparent de la tara, recondiţionate, cu căluţi nărăvaşi si manele date foarte tare.

O celebra trupa de pitipoance afone care-si unduiau natura feminină se numea Sexxxy, cu cei trei de x. Fireşte. Trupa se pare că s-a despărţit însă fetele continuă să îşi poarte cu glorie şi nobleţe titulatura de Jeny sau Mony ex – Sexxxy. Bine, aceasta modă se aplică tuturor baietilor si fetelor care la un moment dat au facut parte dintr-o trupă mai mult sau mai puţin cunoscută, de cele mai multe ori complet neînsemnată din punct de vedere muzical, dar care continuă să fie identificaţi cu aceasta formula. Ex. Din fericire aceasta moda nu se aplica si fotbalistilor, poate pentru ca ei sunt mult mai cunoscuţi decat artistii dar si pentru ca ei schimbă numeroase formaţii. Cum ar suna Gicu Grigore ex- FC Arges, ex- Poli Iasi, ex- Farul Constanta, ex- Delta Tulcea, ex- Konkyrlyky Alania, ex- Kuban Krasnodar ? Nu merge.

Propun dezvoltarea unui program informatic aplicabil limbii romane care automat să ducă la triplarea oricărei litere x din interiorul cuvintelor. Exxxamenul de bacalaureat a fost …Directorul Exxxim Bank nu vrea sa-şi diminueze salariul de buna voie (doar nu e bou?) etc.

Poate astfel potenţa noastră imensă ne va mai da pace, măcar atunci când scriem.

Consumismul romanesc s-a aliat foarte bine cu snobismul romanesc. Un nou obicei si-a facut locul in mentalul shopping-ist al natiei valahe: mersul la Viena pentru sezonul de reduceri. De cumparaturi. Recent, mama unui cunoscut se mandrea ca fiul ei s-a dus la Viena sa-si faca niste cumparaturi. Sublim, mi-am zis, invidios, in gand.

De altfel cei care merg la Viena sau Milano pentru shopping ii dispretuiesc pe cei care nu merg la Viena sau Milano in timpul sezonului de reduceri pentru ca sunt amarati si nu-si permit un astfel de lux. Vai de steaua lor! S-ar apara de acuza de snobbism tocmai cu acest argument : lasa ca si tu ai merge acolo daca ai avea bani, dar nu ai. E drept, as merge un week-end, o saptamana daca as avea bani dar nu pentru shopping (adica pentru a-ti cumpara haine care sa tina de caldura unui corp) ci pentru a descoperi cultura unor orase care sunt intestate cu muzee, expozitii, adevaratele locuri care merita vizitate. De aceea a spune ca te duci la Viena sa faci cumparaturi mi se pare o culme a snobismului incult, anticultural. Hainele nu mai pot fi cumparate din Romania?

Cineva ma poreclea in Dilema acum zece ani drept un ayatollah de Campina pentru ca nu iubeam trupa Andre si toate celelalte forme de behaiala siliconata. Se pare ca nu am evoluat prea mult de vreme ce am ramas constant in ura fata de diversele forme de prostie.

Incultura

Ma aflam in pauza unui lung seminar dedicat Fondurilor Structurale (si mai ales, dezvoltarii resurselor umane din Manelistan). Am scos saptamanalul Dilema Veche si-l citeam. Din spate vine un tanar coleg inspector/functionar la Consiliul Judetean, compartimentul pentru afaceri europene si ma intreaba ce citesc. Ii spun titlul iar el ma intreaba “a , e un ziar d-ala gratuit?”

Omul nu auzise de Dilema Veche. Am negat, costa 3 lei si jumatate! S-a uitat mirat la mine neintelegand cum si de ce platesc un asemenea prêt pentru un ziar care poate fi gasit si gratuit! Ce conteaza ca nu este acelasi ? Are litere? Are! Are hartie de ziar ? Are!

Un sarman jandarm incerca sa impuna legea tocmai celor care ar trebui sa o cunoasca, respecte si aplice caci chiar daca esti avocat pe penal totusi trebuie sa respecti legea si nu sa te comproti precum clientul tau (cel care si-a strangulat copilul pentru ca plangea sau a infipt un topor in teasta parintelui care nu dorea sa-l imprumute cu un litru de tuica dupa cum aflam zilnic din deversarea de gunoi de la Stirile Pro Tv de la ora 17, 19 si 22- nu ca celelalte televiziuni ar fi mai telectualiste….) O avocata blonda, bine imbracata, tanara, cu cizme scumpe se uita cu dispret la tanarul jandarm care incerca sa-i explice ca nu trebuie sa se fumeze ( pe fata ei se citea intrebarea ba tu stii cat catsig io?).

Cum a trecut jandarmul in hol sa avertizeze alte persoane cum avocata si-a aprins o alta tigare. Pacat ca jandarmul nu a taiat niste amenzi usturatoare, cred ca numai prin intermediul lor se poate imblanzi cumva comportamentul anarhic al romanilor. Toate ca toate dar nu atenta la buzunarul meu! Indiferent cat de bogat esti contravaloarea amenzilor nu mai este deloc una de neglijat….

Am fost de fata si cand au ajuns la Tribunal dubele cu detinutii care urmau sa fie judecati in acea zi. Cativa politisti si mascati in jur, trei comunitari care-si balanganeau curiozitate si scuipau comentarii analfabete. Doi cate doi s-au dat jos din duba retinutii (caci inca nu erau condamnati, urmau probabil sa fie). Majoritatea erau tineri, in general bine dispusi care se hlizeau la parintii si rudele aflate pe margine ce nu pareau deloc afectate de faptul ca odraslele lor aveau catuse la mana, o postura care totusi sfideaza buna crestere si cei sapte ani de acasa. E drept, aceasta acceptiune este valabila doar in anumite cercuri sociale, in altele probabil ca proba catuselor la maini este un fel de doctorat in stiintele descurarii in viata.

Spre sfarsit s-a dat jos chiar si un barbat pe la 50 de ani, mic de statura, cu o figura comprimata dar care parea cunoscuta. Aud, uite-l bre pe Penescu….Era chiar fostul patron al echipei din prima liga, FC Arges. Era singurul care nu parea deloc bucuros ca se da jos din duba si intra in Tribunalul Prahova unde probabil i-a fost stramutat procesul. Inutil de spus ca jumatate din viitorii condamnati erau tigani…. O imagine perfecta a Romaniei anului 2009, lunii noiembrie, celei de a 12-a zi…

Chiar am un coleg căruia pe această cale ţin să-i mulţumesc, care m-a inspirat. Omul deţine o impresionantă colecţie de chei cu care se afişează peste tot. Îmi dau seama că este el de la 20 de metri. Urcând scările cheile zornăie impersonal şi rece urlând a putere. Puterea de a deschide uşi. Păşind pe holul întunecos pot să mă feresc de el căci cheile îmi semnalează exact unde se află, viteza cu care se deplasează şi direcţia pe care o urmează.

Mănunchiul de chei ca un sonar?

Cheia este însă simbolul puterii de aceea devine un accesoriu indispensabil celor care vor să–şi arate puterea. Nu degeaba posesorii de maşini luxoase, telefoane scumpe şi gagici siliconate posedă multe chei (cheia de la Mercedes, cheia de la yacht, cheile de la vilă, cheile de la seif). Spune-mi câte chei ai ca să-mi formez o părere despre puterea pe care o ai. Nu degeaba domnitorii şi boierii valahi aveau angajate persoane de încredere care deţineau la curţile lor funcţia de chelar. Probabil că aceştia au adunat mari averi având în vedere calitatea lor de a păstra cheile curţilor dar si posibilitatea de a face trafic de influenţă.

Recunosc că în mod inevitabil şi eu am un astfel de mănunchi de chei pe care însă nu suport să le car după mine. Mai am şi doua brelocuri (efigia lui Francisco Franco şi unul adus de la o mănăstire grecească, ce alăturare ciudată, dar creştină căci Franco a fost un fervent catolic) care îngreunează suplimentar legătura formată din 5-6 chei şi-mi trage pantalonii în jos. Când sunt nevoit să le car după mine îmi e frică să nu le pierd căci nu mă pot aşeza la nici o masă cu ele în buzunare.

Nu degeaba simbolul Convenţiei Democrate a fost cheia. Una cu dinţii stricaţi care nu a deschis cine ştie ce uşi, poate doar pe cele ale puterii pentru cei care s-au cocoţat la timp în acel vehicul politic.

Bingo!

Intr-o alta ordine de idei, făcând o piruetă de 180 de grade (şi nu de 360) salut reapariţia Tele Euro Bingo Show. Cred că această mascaradă televizată cu numere, apartamente, bani este o irupţie ciclică în România, o dovadă a involuţiei noastre mentale. Din zece în zece ani revenim la vechile obiceiuri apelând, pe timpuri de criză şi nevoi, la noroc, singurul care ne poate salva de la soarta noastră ciudată şi crudă. Acum câteva zile la doi metri de măsuţa de unde se vând biletele foarte ieftine de bingo se afla amplasată o măsuţă a unei mănăstiri-biserici care încerca să atragă fonduri pentru o renovare. Mă întreb unde ar fi fost şansele mai mari de câştig?

Cum se distrau romanii odinioara, de Adrian Majuru

Ce vreau eu mai mult si mai mult pentru dumneavoastra, cititorii blogului nostru, este sa va determin sa cumparati si sa cititi aceasta carte. De ce sa o si cumparati, daca puteti sa o cititi imprumutata de la prieteni sau de la vreo biblioteca? Pentru ca daca o veti citi, vi se va lipi de suflet (pentru ca e scrisa cu mult suflet) si veti dori in mod sigur sa o aveti in biblioteca personala, pentru a o rasfoi uneori, atunci cand viata agitata din jurul dvs va va cere un moment de respiro. Un moment in care sa va intoarceti in timp si sa trageti in piept parfumul timpului prin care antecesorii nostri au trecut, reinvatand de la ei placerea simpla de a trai si de a se bucura de ragazurile vietii.

Cartea aceasta este un mic tratat de istorie si antropologie, dar este si un curs de “Joie de Vivre”!

Cuvintele autorului, Adrian Majuru, referitoare la “cu-zambetul-pe buze-in istorie” mi se par perfect potrivite pentru a va incita la lectura acestui volum.

Iar daca vreti sa stiti mai multe despre autor, iata o prezentare pe care am gasit-o pe situl Fundatiei Calea Victoriei.

Intr-o conditie grafica excelenta, cu ilustratii bogate si fermecatoare ca impact vizual, subdivizat in numeroase capitole care creioneaza mai toate posibilitatile de distractie si de petrecere a timpului liber al romanilor – de la omul simplu, la middle class si pana la elite, de la “distractiile in viata privata” la “distractia in spatiul public”, de la “vacantele urbane” si pana la “extravagante-mofturi-excese”, acest volum este o fresca a vietii Romaniei,  a Bucurestiului si a multor alte locuri pitoresti.

Adrian Majuru

Si data fiind varsta mea, datorita careia am acumulat memoria colectiva a unei largi familii traitoare in Bucuresti, insotita de povesti si fotografii martore ale orelor de distractie si de destindere, aceasta carte este si un remember emotionant al tuturor antecesorilor mei: strabunici, bunici, parinti, unchi, matusi, veri si verisoare. Si a vietii unei societati asezate, cu adevarat asezate, ale carei valori si structuri s-au pierdut din pacate, in mare parte. Nu sunt neaparat nostalgica, ci realista.

Poate ca o astfel de carte , dincolo de valoarea istorica-documentara, ne va deschide si portile unei reasezari morale. Pentru ca si distractia are o valenta morala.

Cand am citit undeva, intr-o revista, un promo la aparitia acestei carti pe piata, m-am imbracat si am mers imediat, in apropierea casei mele, la libraria “Adevarul”, pentru ca sa mi-o cumpar! Sper ca veti face si dvs. la fel. Mai trebuie sa va spun doar….”pe locuri, fiti gata, START!”

SURSA-http://filme-carti.ro/carti/cum-se-distrau-romanii-odinioara-de-adrian-majuru-17106/

Eşti o persoană dubioasă care vrea să schimbe ceva. Să eficientizeze! (ca şi cum acest proces ar fi posibil în Valahia). Dar cine te crezi tu sa schimbi ceva?

De aceea spiritul de iniţiativă este foarte modest dezvoltat în România mai ales la nivel strict economic şi nu instituţional. Până acum o săptămână credeam că această condamnare a spiritului de iniţiativă se face doar la locul de muncă. Nu trebuie sa ieşi din rând, să rămâi la fel de mediocru ca toţi ceilalţi pentru ca nu cumva să constitui o alternativă la managementul curent, la osul şefului.

Dar am constat cu surprindere că iniţiativa este rău văzută şi dacă faci o propunere adică te amesteci în treburile altora (care nu sunt treburi din domeniul privat ci din cel public – deci am avea tot dreptul sa ne intereseze cum decurg aceste treburi). Am fost condamnaţi că am avut spiritul civic de a înainta o propunere primarului localităţii noastre subcarpatice dar, mai mult, am fost criticat într-una din publicaţiile locale (cu un nume mai mult decât penibil dar în concordanţa cu starea noastră latentă de oameni care produc şi aşteaptă zarva, gălăgia, scandalul) că primarul respectiv s-a aplecat, e drept, vag, la ideea noastră.

Dar care era aceasta grandioasă idee? Propuneam cumva ridicarea unui zgârie nori la Câmpina? Un aeroport? O pistă pentru a găzdui Marele Premiu al României la Formula 1 pe dealurile înconjurătoare? Sau un metrou? Sau poate o telegondolă, şi aşa sunt la mare modă ? Nici pe departe oricât de mult ne-ar tenta astfel de gânduri sinucigaşe din punct de vedere economic şi profund nesustenabile pentru orăşelul în care locuim.

Propuneam ca după modelul  Festivalului Filmului Istoric de la Râşnov şi Câmpina să iniţieze, de ce nu?, un astfel de festival, cu o alta tematică, evident (festivalul filmului spiritist având în vedere existenţa Castelului Haşdeu cu toate că noi ne-am săturat până peste cap de ciclica tămâiere a lui Hasdeu în Câmpina, mai căutaţi domle şi alte subiecte…). Articolul a fost publicat atât pe siteul www.filme-carti.ro cât şi în ziarul Valea Prahovei.

Replica celui mai îndreptăţit om din administraţia locală să gândească un astfel de eveniment…vine, normal, prin presă, printr-un articol care nu-i face cinste în care este beştelită arogant, din toate unghiurile propunerea noastră. Acum câteva zile auzeam la radio despre un alt festival de film organizat la Sibiu. De altfel, în toată ţara se desfăşoară astfel de festivaluri, iniţiative excelente pentru un altfel de public, mai civilizat.

Mă întreb daca nu cumva vehemenţa stimabilului personaj vine din faptul că această idee nu i-a aparţinut lui. Cum să marşeze la ideea altcuiva? Cum să cedeze gloria ? Condamn lenea de a gândi aprofundat o propunere care, din toate feed-beck-urile primite ar avea un mare succes daca ar fi aplicată.

Vorba aia, fiecare tovarăş să-şi vadă de treaba lui şi de cota lui de producţie! Din păcate chiar şi aceste personaje implicate în cultura locală (atâta cât a mai rămas ea gravitând în jurul a 3-4 sexagenari, 1-2 septuagenari peste care tronează suveran figura inconturnabilă a Marelui Critic Literar al orăşelului, cel care dă avizele de valoare sau non-valoare) trebuie să înţeleagă faptul că în treburile publice oricine se poate implica la fel de bine. D-aia se duce naibii rapiţa! Şi de aceea tineretul cult al orăşelului nu ştie cum să scape dintr-un climat profund stătut.

O înmulţire aleatorie ar da o cifră extraordinara. Stând la stop la diverse intersecţii în autobuzul 30 privesc şi socotesc daca în jurul meu se află doar o sută sau două de mii de euro. Chiar, ştie cineva (Institutul Naţional de Statistică) câţi bani au băgat românii în aceste maşini?

Ceea ce ma deranjează pe mine, un conducător autor fără autovehicul proprietate persoanala, este faptul că aceste maşini nu produc nimic iar aceste multe miliarde de euro investite în maşini (uneori bani împrumutaţi), de cele mai multe ori, cele scumpe, sunt produse de industriile auto ale Germaniei, Italiei, Japoniei sau Statelor Unite.

Banii noştri se duc acolo, protejând şi creând locuri de muncă pentru acei oameni (nu că ar sta aceste industrii în cumpărătorul valah care, după cum se va demonstra în continuare nu este chiar de neglijat). Ma întreb dacă nu s-a procedat greşit cand s-a permis importarea masivă a acestor maşini puternice care in afară de poluare şi mulţi, foarte mulţi morţi pe şoselele noastre amărâte nu au adus nimic altceva României.

Evident că în noile condiţii, dupăa aderarea la UE aceasta suprataxare nu mai este la fel de uşoară. Ipoteza mea este că banii investiţi în asemenea maşini luxoase ar fi fost mult mai bine investiţi în utilaje, maşinării diverse care ar fi produs ceva concret-bunuri, mărfuri- care ar fi fost fie exportate fie oferite pieţei locale si care ar fi creat multe alte locuri de muncă. Se ştie, capitalul produce bani daca este investit cu cap, nu în ceva care a doua zi de la cumparare se şi devalorizeaza. Ştiu, toţi cei care posedă astfel de maşini scumpe sunt oameni bogaţi şi foarte bogaţi pentru care 50.000 sau 100.000 de euro pentru un Landcruiser sau Pathfinder nu este o sumă prea ridicată căci îşi permit aceste mofturi în primul rând pentru a se departaja de ceilalţi concetăţeni care, mai modeşti, conduc doar maşini normale, banale chiar daca acestea erau simple visuri înainte de 1989 şi chiar în primul deceniu după Revoluţie.

Mai ţinem minte mitul Cielo-ului în conştiinţa populară a şoferilor români, gelozia care-i cuprindea când vedeau acest simbol al capitalismului occidental (chiar dacă produs de către o firmă coreeană la Craiova) ruland pe cârpitele şosele valahe. De obicei doar instituţiile îşi permiteau aceste masini, chiar şi acum Prefectura Prahova mai are două exemplare daewoo-istice (e drept, una este Nubira). Treptat şi recenţii privatizaţi au început să-şi cumpere fragede exemplare. Ce vremuri!

Probabil că dacă unul dintre noii îmbogăţiţi (de obicei prea mulţi mafioţi fac parte din această tagmă şi mai puţin cei care s-au îmbogăţit corect, asudând, având o idee genială etc.)  ar conduce, să spunem, un Megane cei din cercul lui ar privi aceasta ca o posibilă scăpătare, acţiunile firmelor lui ar scădea automat la bursa străzii iar amanta (sau amantele) l-ar părăsi instantaneu pentru cineva cu mai mult bun simţ şi patru ori patru.

A ascunde cât de bogat eşti este considerat în Valahia o mare tâmpenie după principiul de ce naiba mai eşti bogat dacă nu o arăţi la toţi care este ?! S-au duse vremurile cand toţi eram (aparent) egali şi săraci, nene! Mai scuteşte-ne cu morala!

Ţin minte cum danezii refuzau cu obstinaţie să se arunce în a cumpăra astfel de maşini scumpe pe care economia lor le făcea relativ accesibile mult mai mult decat cea romaneasca avand in vedere gradul foarte ridicat al competivitatii intregii societati daneze si puneau accent în a-şi cumpăra casele. Chiar ni s-a spus că achiziţionarea unei maşini (prea)luxoase nu era deloc privită cu ochi buni de către comunitate şi vecini. Iniţial i-am considerat comunişti dar acum cred că de fapt aveau doar un bun simt pe care noi nu-l vom dobândi niciodată.

Domnul Liviu Antonesei caruia i-am explicat indignarea mea adăuga “aş aduce un mic corolar – cu cât e noul îmbogăţit mai cretin, cu atât îşi ia o maşină mai scumpă sau măcar mai rară!” Aferim!

Nici vorba de celebrele sarafane-sac de cartofi bleumarin cu matricola obligatoriu la vedere! In mod evident, tinerele intervievate habar nu aveau despre ceea ce a insemnat regimul comunist pentru poporul roman, pentru parintii, bunicii si (cu atat mai putin probabil) pentru strabuncii lor, fiind nascute dupa 1989. Beneficiind de tot ceea ce a adus bun anul 1989 si, mai ales, de libertate. Chiar si libertatea de a clubari in voie. Ne intrebam melancolici nu numai daca au vazut filmele noii cinematografii romanesti care s-a aplecat cu atentie asupra acestui trecut apropaiat, destul de problematic. Probabil ca nu au urmarit nici macar 4,3,2 film care abordeaza o tematica ce le-ar fi putut starni interesul caci, ne intrebam, daca acele tinere, mai mult sau mai putin frumoase, ar fi fost la fel de dispuse a imbraca in uniforma comunista daca ar fi stiut ca in acele vremuri minunate pana si viata sexuala era reglementata de Ceausescu, neexistand nici prezervative si nici anticonceptionale).

Deranjanta a fost aparitia in cadrul scurtei stiri a proprietarului localului care a explicat de ce a ales aceasta tematica, ba mai mult, intreprinzator, facuse rost si de un steag rosu al PCR pe care-l exhiba cu mandrie proletara. Unul dintre participantii in varsta la petrecere se mandrea ca el a fost facut pionier tocmai la inchisoarea unde fusese inchis nea Nicu. Probabil incerca sa-si valorizeze la maximum sansele de a agata vreuna din pseudo-pionierele sexy. S-a dansat pe muzica unei formatii anonime, Marfar. Intrebati, doi-trei dintre membrii trupei au delcarat ca habar nu au despre ceea ce a fost atunci fiind nascuti dupa, „intrebati-l pe George (nume fictiv), el e mai batran, poate stie cum a fost atunci”. Tobosarul, vizibil baut si obosit, intrebat, a rostit o sentinta extraordinara pentru haosul sau mental „Atunci era si foarte bine si foarte rau, acum este si foarte bine si foarte rau” .

Din nou observam aplicarea dublul standard in societatea romaneasca si nu numai: daca Radu Mazare a aparut in presa internationala dupa ce si-a satisfacut capriciul de a participa la o prezentare de moda impreuna cu fiul sau in uniforma ofiterilor Wehrmachtului, nu acelasi lucru s-a intamplat cand a adoptat un fel de uniforma a lui Che Guevara, ba mai mult, a mai imbracat si niste tineri si tinere imberbe. Garda personala. Paranoia, e drept, nu cunoaste limite. Daca as cauta putin, as putea da peste sase-sapte citate grele, din opera majore de specialitate care ar reliefa, fara indoiala, importanta memoriei in societatea omeneasca, nocivitatea amneziei etc., dar n-am sa o fac. In fond, acei minunati tineri cu keff de super-distractie ( pentru a pastra  tonul tineresc de azi) nu sunt nici primii, nici ultimii  carora nu le pasa pur si simplu fata de ceea ce s-a intamplat acum 20-30 de ani si nu acum 200-300 de ani, intr-un orizont abstract si rece, facand parte din cei 50% din tinerii nascuti dupa 1989 care au o parere buna despre Ceausescu dar poate ca ar trebui sa stie ca umanitatea a progresat constant de-a lungul timpului tocmai pentru ca a avut puterea de a-si aduce aminte. De a nu uita. Si, in general, cu unele chestii nu merita si nu se poate sa glumesti prosteste.

Nu poti sa dai din fund pe Internationala sau Trei culori cunosc pe lume! Nu sunt sigur ca daca uitam istoria riscam sa o repetam, insa riscam ca demonii din trecut sa se intoarca, mascati, sub cu totul alte forme, afectandu-ne, distorsionandu-ne sau chiar distrugandu-ne existenta ( se aplica si unei caricaturi de ales local, fascisto-guevaristul Radu Mazare). Oare ce s-a intamplat cu predarea in scolile noastre a unei discipline distincte, cum se dorea, istoria regimului comunist in Romania?