Bucurestii Vechi si Noi

n ultimele săptămâni, polemicile şi controversele legate de breasla scriitorilor s-au înteţit şi au fost bun prilej de ipoteze şi de certitudini. Au fost făcute, în numele unor „dezvăluiri” demne de cel mai josnic tabloid, manipulări grosolane ori atacuri teziste cu gândul de a învinge,

„nu mai crede că dragostea
se poate împrieteni cu nebunii
între sferele secătuite de plînset
pînă şi surîsul tău
este o vină”

„Întîmplări tragice ale istoriei curente au făcut ca
principalii actanţi ai gîndirii filosofice româneşti, preocupaţi de
„dimensiunea românească a existenţei”, şi implicit de studiul
timpului, să fie pe rînd, fie eliminaţi, fie exilaţi din circuitul
cultural mai bine de două decenii.”

“când m-am trezit
m-am privit în oglindă
în carne îmi intraseră literele
faţa mea era neagră
iar cartea
ca un cuib”

„Prea multe învăţături, pentru un biet suflet. Oriunde
îmi arunc privirea sau îmi aplec urechea, invariabil şi
indubitabil, mă copleşesc învăţăturile de minte ale Cuviosului
Paisie de la Sihla…“

„În definitiv toată lumea m-a minţit în această poveste. De ce
am fost lăsat să cred că sunt o euglenă apărată de membrana
propriilor gesturi, ca de un perimetru continuu de apărare? Cînd de
fapt sufletul îmi ieşea ca un organ nedorit prin gînduri?”

îmi întîrzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am venit, nici pentru
ce: probabil, sunt numai un martor al
acestor vremuri. Sunt atent la ce mi se întîmplă, pot să mă
mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că merită risipa făcută
cu mine, fiindcă nu reţin nimic deosebit, am o memorie pe
care nu poţi să pui bază. Experimentul cu prezenţa mea, din anul 1950
pînă azi, pe pămîntul României, a eşuat, nu înţeleg rostul
continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort, în care nu mai
găsesc

“Am fost un boem în prima tinereţe, am avut apoi o familie
(soţie, copil), am ocupat şi funcţii înalte şi am fost şi ultimul om
(voi muri în această postură umilitoare, „să pot să-mi ispăşesc
păcatele”), am publicat cărţi care n-au trecut chiar neobservate
de critică, unele premiate credibil – aşa arată un Domn Contra?”

„Ieşită nu demult de sub imperiul dominaţiei
„centrului”, cultura română a învăţat greu lecţia raporturilor
fireşti dintre centru şi margine.”

“Sunt multe “despărţiri” în această carte postumă a lui
Adrian Marino: de propria operă, cum am văzut, de oraşul natal
(Iaşi), de cel în care a locuit (Cluj) şi de capitala tuturor “relelor”
(Bucureşti), de Academie, de Uniunea Scriitorilor şi chiar de
literatură, în general, de cultura română în formele ei trecute şi
prezente, ba şi de unele repere ale culturii europene etc. ”