Staţia aia veche era cu un rost pusă acolo, în intersecţie! Veneau în ea oameni care locuiau în blocurile din spatele Poştei! Staţia aia veche era sigură, acolo, în intersecţie! Degeaba Poliţia zice că nu era bine – toată lumea ştie că era!

Staţia cea nouă e mult mai nesigură (trecerea de pietoni dinspre Ministerul Apărării e foarte periculoasă) şi e pusă la dracu-n praznic!

Să trimitem oamenii un sfert de kilometru pe jos ca să ia autobuzul, aşa e civilizat.

Pentru aglomeraţia şi balamucul din Bucureşti e aiurea să înjurăm doar şoferii. Oamenii, cetăţenii sînt de vină. Neseriozitatea, graba (de cîte ori pe zi auzim “sînt în Victoriei – ajung acum în cinci minute la Unirii”) şi neştiinţa de a ne face programul au adus oraşul aici.

Dar să mă iertaţi – e şi multă prostie omenească la mijloc. Să zicem că stai în Militari; se-ntîmplă să ai drum în Pantelimon (azi) şi-n Titan (mîine); şi nu-i ceva urgent. Ai zice că ai putea să faci în aşa fel încît să rezolvi ambele treburi cu un drum; dar n-o faci. De ce n-o faci?

Mă uit la curieri; nu la ăia pe două roţi. Oraşul e plin de dubiţe de DHL. Vin – la firme – cam de şapte ori pe zi! Aduc un plic, peste o oră aduc altul – şi tot aşa. Fireşte, în firmă, donşoara secretară tot o dată pe zi distribuie plicurile alea, deci urgenţa nu a folosit la nimic. Dar avem zeci de maşini care plimbă cîteva plicuri de-a-n pulea.

Nici cu masa de prînz nu mi-e jenă, dar ce să mai zic aici? Că, doar, pofta de-a mînca e sfîntă! Cînd te păleşte, e musai să te sui în maşină şi să te duci 300 de metri, să-ţi iei pateuri! Şi nu ştiu cum s-a potrivit – toate patiseriile, toate şaormeriile sînt puse în staţii de autobuz; aşa că la prînz autobuzul ala are loc să oprească cam pe banda a treia.

Sînt zile în care simt că se circulă mai bine dimineaţa, la ora tradiţională de vîrf, decît înainte de prînz. Pentru că măcar dimineaţa toată lumea zoreşte undeva; dar la prînz toată lumea se opreşte undeva…

Acuma, nu-s eu deştept să fi descoperit toate astea. Nu-s nici deştept să am vreo soluţie la toate astea. Ăsta-i Bucureştiul! Şi să-l văz pe ăla care vrea să-l schimbe – să-mi zică cum. Concret, cum. Tare-s curios.

Inițial numele Basarabia a fost dat Țării Românești, datorită dinastiei întemeietoare a acestui voievodat, familia Basarabilor. Aceștia, în luptele lor împotriva Tătarilor între 1328 și 1342, au luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații Vrancei – Dunăre – Marea Neagră și o linie mergând de la confluența Trotușului cu Siretul la capul Codăești (la sud de Cetatea Albă, nu departe de gura Nistrului).

Ulterior acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru Basarab voevodatului Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia. În 1484, Turcii cuceresc malurile Dunării și Mării Negre cu cetățile-porturi Chilia și Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina și restul teritoriului de acum încolo numit de ei Bugeac, dar de restul Europei și de români Basarabia. Aceasta a fost Basarabia istorică până în 1812.

În 1713, Turcii iau în stăpânire și cetatea Hotinului cu ținutul dimprejur, dar acest ținut nu făcea încă parte din Basaabia atunci, numele acesta limitându-se încă la ceeace numim astăzi Bugeac.

Abia în 1812, când Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, a fost acest ansamblu numit Basarabia, cu prilejul transformării sale într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău. Teritoriul Basarabiei astfel extins spre nord până la Hotin coincide parțial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) și cea de nord (cea mai mare parte a fostului județ Hotin) intră astăzi în componența Ucrainei.
În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, câștigat de Imperiul Țarist, rușii cereau „ambele țări românești” (Țara Românească și Moldova).

Doar iminența atacului lui Napoleon a făcut ca pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile să se limiteze la ținuturile turcești dintre Nistru și Prut: ținutul Hotin și Bugeacul (Basarabia pe hărțile europene). Iscusința negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele țarului, a permis însă și anexarea părții răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ținuturile dintre Dunăre și Hotin, mulțumită complicității primului dragoman al Porții, care și-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu și al unui inel foarte prețios. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul Porții.)

Tratatul de la București din 16/28 mai 1812, încălca astfel practica internațională și normele de drept existente la moment, devreme ce Imperiul otoman ceda ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul avea un tratat garantând frontierele de atunci.
Au urmat schimburi importante de populații cu Imperiul otoman, musulmanii Turci și Tătari din Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de moldoveni, părăsind teritoriul anexat pentru a se stabili în Dobrogea (teritoriu rămas otoman, unde se amestecară cu românii locali ziși Dicieni) și fiind înlocuiți prin peste 60.000 de Bulgari și Găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și de aproximativ 150.000 de Ruși și Ucraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe. Pe lângă aceștia, dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată decât în restul Europei, a contribuit și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă nu toți noii veniți erau ruși. Afluxul de Evrei, Armeni, Greci, Germani și alții a făcut din gubernia Basarabiei un ținut în care orașele erau foarte pestrițe, rusa fiind singura limbă comună, iar băștinașii nu mai erau decât 70 % din populație, în 1910.

Procesul de desnaționalizare s-a desfășurat și prin rusificarea toponimelor (Chișinău -> Kișiniov, Orhei -> Orgheiov, Ciubărciu -> Ciobruci…) sau prin oficializarea sistematică a denumirilor turcești în dauna denumirilor moldovenești, oridecâte ori se putea (Frumoasa -> Kagul, Oblucița -> Ismail, Cetatea Albă -> Akkerman, Tighina -> Bender…). Nu este vorba aici de antiromânism, dat fiind că sentimentul românității nu apăruse încă în Basarabia în perioada 1812-1840 : Imperiul Țarist căuta pur și simplu să șteargă istoria moldovenească a Basarabiei.
Consecutiv războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus, între 1856 și 1878 județele Cahul, Bolgrad și Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componența Moldovei, respectiv, din 1859, a României.

După 1850, sentimentul național începe să se manifeste în Basarabia, atât ca românism cât și ca moldovenism, cele două revendicări fiind atunci sinonime. Dar ele nu se puteau manifesta fățiș, pe planul politic, atâta vreme cât Imperiul Țarist le considera ca fiind manifestări de trădare. Îndată, însă, ce prelungirea primului război mondial a condus la prăbușirea țarismului, mișcarea națională a băștinașilor din Basarabia a devenit politică. Astfel, la Chișinău în data de 3 martie 1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu cu obiectivul de a “crea o dietă provincială numită Sfatul Țării”. Prima întrunire a Sfatului Țării a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917, când a fost ales în funcția de președinte Ion Inculeț, în timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreședinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Țării a proclamat oficial Republica Democrată Moldovenească (și nu “Basarabeană”) la data de 2 decembrie 1917… Minoritățile aveau deasemenea reprezentanți în Sfatul Țării.

Aparut la Chișinău abia in 1906, primul ziar de limba româna, Basarabia, functioneaza mai putin de un, autoritatile inchizandu-l dupa ce publica Deșteaptă-te, române!. In 1912, cand se celebrau 100 ani de ocupatie, Făclia Țării scria că “Țărișoara noastră este cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă”; ziarul este inchis imediat de autoritati. In chemările către basarabeni, lansate în aprilie 1917, Emanoil Catelli spunea: “Moldovenii care au tăcut timp de 106 ani, trebuie să vorbească astăzi mult mai tare, să li se audă glasul nu numai până la Petrograd, ci până la Londra, la Paris și la Roma. Căci ei sunt români, numai rușii i-au degradat la rolul de “moldoveni”. Și ei vor să-și ceară acum toate drepturile. Mai mult – ei vor să și le ieie singuri. De aceea-i revoluție acum, ca să luăm îndărăt tot ce ne-au furat tâlharii timp de 106 ani”.
 

Sursă: Wikipedia

BASARABIA este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor [...].
Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.
Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă. (Timpul, 1 martie 1878)

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice [...].
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă […].

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
 

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
 

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult. Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte. (Timpul, iunie 1878)

Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
 

Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene. (Timpul, 28 ianuarie 1878)
 

Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se întemeiază acest point d’honneur?
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
 

Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor. (Timpul, 25 ianuarie 1878)

Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi suntem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
 

În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic. A fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
 

Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător. (Timpul, 10 februarie 1878)

Conform studiului “Bucureşti, capitala europeană? Organizare administrativă şi indicatori ai calităţii vieţii în capitalele UE” realizat de Ecopolis:

• Bucureştiul nu respectă dreptul locuitorilor săi la aer curat, clasându-se pe poziţia a doua în topul capitalelor celor mai poluate cu PM10. În București se înregistrează în medie 92 zile / an cu depășiri ale nivelului admis de PM10 faţă de limita de 35 zile / an cum prevăd normele UE.  Bucureştiul e depăşit doar de Sofia (176 zile).
• Bucureştiul este codaş şi în privinţa utilizării bicicletei ca alternativă la transportul cu automobilul personal. Rata cu care bucureştenii merg cu bicicleta la muncă este de doar  0,7% (comparativ cu 59.5% în Copenhaga sau 45,6% în Amsterdam) cu toate că nr. de kilometri de piste pentru biciclete (59 în 2009, 160 în 2011) ar putea sugera condiţii mai prielnice. Bucureştiului îi lipseşte în mod evident o strategie coerentă pentru facilitarea ciclismului
• Bucureştiul se plasează în grupul minoritar al capitalelor cu buget descentralizat şi al oraşelor europene în care şefii subunităţilor administrative sunt aleşi direct de cetăţeni.  

Gasesti toate rezultatele studiului, aici.

http://prinorasulbucuresti.wordpress.com/

Încă un miliard de euro se pregătește să completeze galeria investițiilor fără cap (din care 66 de milioane de euro consultanța): Metrorex face demersurile pentru construcția magistralei către Otopeni.
Nu este foarte clar de ce trebuie să sape 15 Km pe sub pământ până în afara orașului când există cale ferată până la doar 1 Km și hectare întregi de pârloagă la suprafață.

Însă chiar și admițând că metroul trebuie să ajungă la aeroport, mai devreme sau mai târziu, nu este clar cine a decis să fie mai devreme și de ce. Studii de trafic? Consultări publice? Plan de afaceri? Orice?

Rețeaua de metrou din București este acum incompletă: cartiere întregi nu sunt conectate. Printre magistralele care ar aduce fiecare de câteva ori mai mulți călători decât cea spre Otopeni sunt Pantelimon, Colentina, Rahova sau Giurgiului. Jumătate de milion de bucureșteni ar trebui să fiarbă acum și să-și ceară banii din taxe înapoi!

sursa-http://www.riscograma.ro/6841/cum-de-nu-se-revolta-nimeni/