Al doilea moment în care Ion Creţeanu a cântat „Cântecul lui Mihai Viteazu” a fost sâmbătă seara, pe scena din Parcul Romanescu. Miron Manega a atras atenţia locuitorilor Craiovei (erau adunaţi aproximativ 8.000, veniţi, desigur, să vadă „bătălia de la Călugăreni”) că rapsodul Ion Creţeanu reprezintă o „piesă de tezaur” a Craiovei şi că este deja cunoscut şi admirat în Europa, pentru muzica ţărănească pe care o culege şi o cântă de aproape 40 de ani: la Dortmund, în Germania (unde a cântat într-o catedrală catolică), la Roma (unde a cântat pe scena Capitoliului, alături de Felicia Filip), la Bruxelles (unde cântase în urmă cu trei săptămâni), în Basarabia, pe Valea Timocului etc. „A venit vremea ca Ion Creţeanu să fie cunoscut şi la el acasă, în adevărata sa dimensiune” – a precizat Miron Manega, înainte ca Ion Creţeanu să-şi deschidă concertul cu „Cântecul lui Mihai Viteazu”.

În acest timp, TVR Craiova îşi strângea aparatura…

NOTA ISPRAVNICULUI. Miron Manega şi Ion Creţeanu au “prestat” fără niciun onorariu. Organizatorii au uitat să-i treacă în buget. Sau n-au vrut, sau n-au considerat importantă prestaţia lor. Sau n-au înţeles. Aş mai face nişte comentarii, dar nu e deontologic, pentru că sunt persoană implicată…

Neavând noi înşine conştiinţă istorică – şi aici invoc iarăşi criteriul statistic – , nu putem nici concepe, nici accepta ca un ins din secolul al XVI-lea, fie el şi voievod, fie el şi Mihai Viteazu, să posede aşa ceva. Ne convine ipostaza de „Mişu Caftangiul” din bancurile de cartier, nu cea de erou şi martir, pe care o considerăm fie o invenţie a romantismului de secol XIX, fie o făcătură a dictaturii comuniste.

Despre modul real şi dramatic în care şi-a trăit voievodul scurta perioadă de glorie putem afla însă din referinţele europene elogioase contemporane lui, dar mai ales din propriile sale vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alţii. Acele texte, din fericire păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile şi convenţiile literare, drept primul memorialist român.

Mihai Viteazu – autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficienţa calităţilor stilistice ale „autorului” ci prin lipsa de intenţie literară a scrierii. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar  – atunci când a făcut-o – pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, ba chiar tragică, era şi conştiinţa domnitorului. Acest lucru se vede şi se simte şi după 400 de ani.

Astfel, Mihai Viteazu ni se dezvăluie ca scriitor nu prin intenţia, ci prin consecinţa textelor sale care sunt, de fapt, scrisori diplomatice. Aceste scrisori pot fi judecate literar atât în perspectiva literaturii contemporane, cât şi în acea a epocii sale. Ele rezistă fără niciun fel de problemă ambelor raportări. Amintesc aici faptul că Mihai Viteazu a fost contemporan în veac cu Niccolo Machiavelli, Ludovico Ariosto, Baldassare Castiglione, Michelangelo Buonarroti, Pierre de Ronsard, Torquato Tasso şi Tomaso Campanella.

Propun, aşadar, o reconsiderare istorică a autorului primului „model de ţară” prin chiar scrierile şi vorbele sale. Iată, pentru început, un fragment din „stenograma” discuţiei cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni.Convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoşteau şi solul polon, şi Mihai Viteazu. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinaluluiCinzio Aldobrandini (vezi imaginea), însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă»:

«Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acţionau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creştini acum: […]. Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de şase luni, zălogindu-mi toată averea şi vânzând bucată cu bucată toate odoarele soţiei mele. Am ajuns la o aşa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruţ nici obiectele mănăstirilor, ci şi acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor şi nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […]. Şi între Împărat şi principii creştini nu este nicio înţelegere […].

Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea şi de aici în Ţara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aştepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi şi hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aştepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, şi să-i oprească şi să-i împiedice să treacă Dunărea […].

Tot ce fac, fac din dragoste pentru creştinătate, ca să nu se verse sângele creştinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărţuit cu nedreptăţi, ba mi s-a făgăduit că eu şi fiul sau moştenitorul meu vom fi păstraţi în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele».

Talentul de narator, dublat de dimensiunea moralistă şi sapienţială a scrierii, se manifestă plenar în Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov:

“Ioan Mihai, din mila lui Dumnezeu, palatin ereditar al Ţării Româneşti

Strălucite şi mărite hatman de câmp, prieten al nostru sincer iubit. Ne-a scris Domnia voastră ca să vă înştiinţăm mai sigur despre oştile turcilor.

Deci să ştiti că ne-am bătut cu turcul, înainte de vreo trei săptămâni în ţara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creştinilor într-un chip minunat. Au fost tăiaţi mai întâi trei paşale şi mai mulţi ceauşi, dintre care vreo câţiva au fost prinşi chiar vii. Am înţeles apoi, de la prizonierii mai proaspeţi, că în lupta aceea au căzut 7.000 de turci, iar ceilalţi, îngroziţi până în suflet, printre care însuşi Sinan Paşa, se pregăteau să-şi întoarcă paşii spre Dunăre. Adevărat că noi înşine i-am lăsat lui calea sloboda în ţara noastră, şi asta din pricină că, în vremea aceea, oştirea noastră se împuţinase peste socoteli. Când au cunoscut turcii acest lucru, au întins-o spre Bucureşti.

Şi trupele lor sunt acum astfel împărţite: cu Mehmed Paşa la Bucureşti sunt 10.000, ocupaţi cu construirea acolo a unei fortăreţe. Iar cu Sinan Paşa şi Hasan Paşa sunt în jur de 30.000 care, în ziua aceasta, au plecat spre Târgovişte. Întreaga oştire nu trece de 40.000. Luptători abia sunt douăsprezece mii, căci ştim sigur că ieniceri abia de sunt o mie două sute, numărându-i şi pe recruţii agemoglani. De bună seamă că au fost adunaţi la noi, înainte ca turcii să ajungă la Târgovişte, patru prizonieri, printre care unul era başceauş. Aceştia, punându-i la chinuri, au fost întrebaţi: cum se face şi de ce s-a ridicat Sinan Paşa şi ceilalţi împotriva ţinuturilor noastre cu trupe militare aşa puţine? Fiecare dintre ei dădea răspuns asemănător: fără indoială de aceea sunt asa puţine trupe, pentru că se nădăjduia pe curând pe ajutorul Hanului tătarilor, aşa cum i-a fost trimisă poruncă aspră de la Împăratul turcilor. Însă acesta lipseşte până acum. Care lucruri îi dau multă grijă lui Sinan Paşa. Adeseori a cerut ajutoare de la Marele Împărat, însă nimic nu i s-a trimis. Căci oastea cea mare a trebuit să fie trimisă împotriva persanilor, care îi dau de furcă zdravăn…

Apoi, o altă oaste, mai mică, împotriva francilor, care tot aşa îi macină cumplit forţele pe mare.Acestea, pe care le socotim sigure, vi le înştiinţăm Domniei Voastre şi cât mai stăruitor vă rugăm ca pe acestea să le cântăriţi în inima voastră şi să ne trimiteţi cât mai curând ajutoare, nouă creştinilor, căci niciodată nu va fi mai uşor decât de astă dată să putem să-l zdrobim pe vicleanul duşman până la capăt, numai dacă aţi voi să ne sprijiniţi cu trupe auxiliare.

Eu, fireşte, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăşi asupra duşmanului, socotesc totuşi că trebuie aşteptat ajutorul altor creştini. IARĂŞI ŞI IARĂŞI VĂ RUGĂM STĂRUITOR SĂ STINGEŢI FOCUL CARE ARDE PĂRETELE VECINULUI, ÎNAINTE CA EL SĂ VĂ AJUNGĂ PE VOI (s.n.). Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă aţi hotărât să ne aduceţi ajutoare, ca să fim asiguraţi de asta cât mai tare şi să fie limpede pentru noi voinţa Domniilor Voastre.

Dat în lagărul de la Dâmboviţa la 12 septembrie 1595″

Acest document – capodoperă în miniatură a stilului epic – a fost redactat în limba latină şi publicat pentru prima oară în 1925, în Italia, în publicaţia “Diplomatarium Italicum. Documenti raccolli  negli archivi italiani”.

Stilul epistolar al lui Mihai Viteazu îşi schimbă şi ritmul şi expresia, în funcţie de destinatar şi de momentul redactării. Iată cum “curge” textul scrisorii către Împăratul Rudolf al II-lea al Austriei, trimisă de voievod pe 4 noiembrie 1599, de la Alba Iulia, după victoria împotriva lui Andrei Bathory, de la Şelimbăr:

“Şi-a răzbunat, în sfârşit, odată, Măria Ta, jignirile de atâtea ori aduse, nu ştiu de ardeleni sau de craii lor, Măriei Tale şi întregii Case de Austria, prin mine, la 28 ale lunii trecute, cu fierul, căci cardinalul Bathory mi-a ieşit înainte în pădurile Sibiului, în câmp cu toate rândurile ţării, mai ales cu oaste de strânsura şi ţărănească, neavând oaste cu plată. Şi, pentru că, după ce prea-luminatul domn nunţiu al Papei a stăruit îndeajuns, şi de prisos, pentru pace între cele două tabere acum gata de luptă, el n-a vrut cu niciun chip să plece din ţară, deşi era prinţ intrat fără drept, şi să se dea în lături înaintea dreptului Măriei Tale, ci se lăuda că va cerca norocul cu armele.

Ci eu, cu credinţă în Dumnezeu, cel mai mare răzbunător al călcării de jurământ, şi răzimat pe dreptatea Măriei Tale, m-am luat la luptă cu el. Şi acela, despoiat de toată tăbara lui, a fost pus pe fugă de mine, cu toată oastea lui, nu fără mare durere a sufletului meu pentru risipa sângelui vărsat de câteva mii de creştini, căzuţi de amândouă părţile. Astfel, la 1-iu noiemvrie, în ziua Tuturor Sfinţilor, am luat în stăpanire ca biruitor Bălgradul, Scaunul Crailor Ardealului.

Acestea am voit să le dau de ştire Măriei Tale, prin chiar ştafeta mea; celelalte le voi face cunoscut Măriei Tale mai pe larg cu supunere în curând, prin nişte fruntaşi ai Ardealului şi Ţării Româneşti. Dumnezeu să te ţie mulţi ani pe Măria Ta biruitor în fericire.

În Bălgrad, 4 noiemvrie, anul Domnului 1599.
Al Măriei Tale şerb,
Mihail Voevod”

Pentru a încheia ciclul “jurnalului de front” al lui Mihai Viteazu – căci toate aceste scrisori se constituie într-un veritabil memorial de război al proiectului de ţară – voi cita şi un fragment din scrisoarea adresată consilierilor imperiali pe 20 mai 1600 (se împlinesc, iată, luna aceasta, 413 ani de la acel eveniment), după alungarea lui Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei:

 ”Gonind din Scaun pe Ieremia-Vodă şi luând ţara în stăpânire, am crezut că trebuie să iau şi rămăşiţele războiului, şi l-am urmărit pe Ieremia acela cu armele până la hotarul Podoliei. Şi, prinzându-l din cale în fuga lui, am bătut oştile cu omor mare. El însuşi şi-a căutat mântuire în fugă, împreună cu Sigismund Bathory, trecând apa Nistrului.

Acuma, deci, îndeplinind aceste lucruri cu noroc, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi săvârşind cu ostenelile mele ce trebuia pentru mântuirea Creştinătăţii, avem ţara aceasta toată supt puterea Măriei Sale. Acuma numai de atâta ne ţinem ca, împărţind pretutindeni oştile noastre să silim pe locuitori la supunere. Şi nu vom mai zăbovi aici multă vreme, ci ne vom întoarce îndată în Ardeal pentru a pune la cale celelalte lucruri, şi ne şi găsim pe drum.

De aceea am voit să vă aduc la cunoştinţă acestea Domniilor Voastre, ca să înţelegeţi că nu lăsăm la o parte nimic din ce priveşte mântuirea şi înaintarea foloaselor Creştinătăţii. Altfel dorim să fiţi Domniile Voastre sănătoşi.

Din tabăra noastră la hotarele Moldovei, 

lânga cetatea Hotinului, pe apa Nistrului, 

20 mai 1600″

Aceasta era “pohta ce-a pohtit-o” Mihai Viteazu, căci acel moment marca împlinirea angajamentului sacru făcut în faţa oştirii, în noiembrie 1594, după uciderea cămătarilor şi alungarea gărzilor turceşti peste Dunăre: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul”.

Momentul cel mai tragic al acestui epistolar însângerat, asupra căruia ar trebui să ne aplecăm cu mare respect, dacă nu cu pioşenie, a fost memoriul adresat marelui Duce de Toscana, Ferdinando I de Medici, la 3 februarie 1601, cu exact şase luni înainte de marea trădare de la Turda (9 august 1601). Memoriul a fost dictat în româneşte şi transcris ulterior în italiană. Documentul a fost descoperit în Arhivele Florenţei şi publicat în original de istoricul italian Angelo Pernice în 1925, cu menţiunea «scritta dal voevoda Michele I il Bravo».Este un bilanţ tragic al propriului destin, sfâşietor ca expresie şi memorabil ca mesaj:

“… Şi eu, în această luptă, primii de la un turc o suliţă în piept, pe care o smulsei şi o rupsei cu mâinile mele (referinţa era la bătălia de la Vidin din 1598 n.n.). Acum, oricine poate vedea câtă muncă şi osteneală am îndurat şapte ani de-a rândul şi câtă slujbă am făcut creştinătăţii, căci am luat de la turci 100 de tunuri şi am ocârmuit trei ţări: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova; şi am adus Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de lupta, pedestraşi şi călări, cu care am fost totdeauna gata să slujesc Măriei Sale.

Am fost îndemnat de o râvnă lăuntrică să fac fapte care să se înalţe întru lauda lui Dumnezeu, în slujba creştinătăţii, iar la urmă să pună capăt cu cinste ostenelilor mele şi să ne aducă un nume veşnic după moarte. Am ajuns la acest sfârşit, pierzând toate lucrurile ce le câştigasem din zilele tinereţii până la bătrâneţe, şi ţări, şi averi, şi soţie, şi copii. Şi dacă le-aş fi pierdut din cauza vrăjmaşilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaş, nu m-ar durea atât cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care aşteptam ajutor şi razim.

Dar Dumnezeu le vede.

În vremea aceasta, oricine poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viaţă, ci am purtat războiul aşa de multă vreme singur, cu sabia în mână însumi, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuinţă.
Şi fiind din ţări aşa de îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni, şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci, ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate, am parasit toate celalte prietenii ce le aveam.

Astfel, rog toată creştinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, şi ţări, şi bogăţii, şi soţie, şi copilaşi şi, în sfârşit, tot ce am avut pe lume.”

Acest strigăt de ajutor adresat “Uniunii Europene” de la vremea aceea, “Liga Sfântă” din care făcea parte, a primit un singur răspuns “european”: trădarea lui Rudolf al II-lea şi asasinarea mişelească în cort, în tabăra de la Câmpia Turzii, după ultima victorie militară, de la Gurăslău.
(Lucrare prezentată la sesiunea de comunicări din 12 mai 2013, la Muzeul Olteniei din Craiova, în cadrul festivalului “Zilele Mihai Viteazu”)

“Procedurile sunt extrem de complicate cu statul francez şi eu sunt foarte hotărât ca această iniţiativă privată pornită să o luăm la nivelul Guvernului. Guvernul va angaja o firmă de avocaţi din Franţa, din Paris, pentru toate procedurile, va fi nevoie de o acţiune şi de o decizie a judecătorului din Paris, pentru ca rămăşiţele lui Constantin Brâncuşi să poată fi exhumate şi aduse la Târgu-Jiu. O să dau o decizie în acest sens pentru Secretariatul General al Guvernului şi o să preluăm noi toate cheltuielile privind reprezentarea juridică, pentru că sunt cheltuieli importante”, a declarat Victor Ponta, la începutul lunii decembrie 2013, când s-a întâlnit la Târgu-Jiu cu preşedintele Societăţii Internaţionale “Constantin Brâncuşi”, un om care nu are niciun fel de competenţă în opera lui Brâncuşi!
Victor Ponta ştie ce este în Gorj! Şi, de fapt, ce nu este în Gorj: nu e un muzeu Brâncuşi, nu e finanţată cercetarea vie a operelor lui Brâncuşi, nu e asigurată o infrastructură culturală şi turistică de nivel european pentru a pune în evidenţă ansamblul monumental de la Târgu-Jiu dedicat eroilor români. Victor Ponta e la curent cu faptul că la Hobiţa nu e casa lui Brâncuşi, ci e vorba de o casă veche în care există doar două bârne originale din casa sculptorului! Victor Ponta ştie că Guvernul a dat, la 27 martie 2013, aviz nefavorabil propunerii legislative privind înfiinţarea Muzeului Naţional „Constantin Brâncuşi”, propunere initiaţă de deputatul PSD Mugurel Surupăceanu. Guvernul a dat aviz nefavorabil pentru formularea actuală a propunerii şi a precizat că va da aviz favorabil în situaţia în care autorităţile gorjene vor pune la dispoziţie resurse financiare pentru înfiinţarea acestui muzeu. Victor Ponta ştie că includerea Complexului Brâncuşi, de la Târgu-Jiu, pe lista UNESCO a monumentelor protejate se poate face numai cu respectarea planurilor iniţiale şi iniţiatice ale lui Brâncuşi şi prin asigurarea infrastructurii culturale, ştiinţifice şi turistice de care are mare nevoie ansamblul sculptural.. Aducerea osemintelor lui Brâncuşi la Hobiţa este şi necreştină, şi nediplomatică pentru Franţa şi pentru brâncuşiologii veritabili din lume!
Îi rog pe toţi cei care împărtăşesc punctul meu de vedere să redacteze împreună cu mine şi să semnăm o Petiţie adresată Primului-Ministru prin care să îi cerem să oprească cu grăbire toate demersurile Secretariatului General al Guvernului pentru repatrierea osemintelor lui Constantin Brâncuşi. Aştept opiniile voastre pe adresa de email: cipariu@yahoo.com . Sper ca mintea românului cea de pe urmă să îl rezoneze şi pe Victor Ponta!

Dan Mircea CIPARIU

Proprietari din toate tarile uniti-va!

Socialistul pesedist Victor Ponta se dovedește a fi la fel de pedelist ca și socialiștii de dreapta Mark Gitenstein, Traian Băsescu, Monica Macovei și Emil Boc.

Și toți calcă demn pe urmele lui Ion Iliescu, cel pentru care proprietatea privată era un moft. Ponta a declarat că va propune revizuirea articolului 44 din Constituție privind dreptul de proprietate, astfel încât să fie eliminată prezumția de obținere legală a averilor, iar exproprierile „strategice” să poată fi făcute mai ușor. Asta după ce s-a pronunțat pentru confiscarea mașinilor acelor șoferi vinovați de abateri rutiere grave. Dacă aceste idei vor fi puse în practică, toți românii se vor transforma de iure în suspecți de serviciu bănuiți de fraude și li se va tolera deținerea și folosirea bunurilor până ce guvernanților le va tuna să toarne o autostradă sau altă „investiție de interes public” pe pământurile lor.

Economiștii apreciază unanim că specificarea și protejarea dreptului de proprietate privată sunt condițiile cele mai importante pentru dezvoltarea economică a unei țări. Iar trecerea de la comunism la capitalism e un proces care n-are doar o dimensiune economică, ci și etică. Pasul esențial constă în privatizarea resurselor, și cea mai simplă metodă, care rezolvă și implicațiile etice, e retrocedarea lor. Vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică întrebarea de ce să vândă statul ceva ce nu-i aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le ofere altcuiva decât unui grup de interese care să-l sprijine pe viitor?!
Esența sistemului capitalist se bazează pe garantarea dreptului de proprietate. Acest lucru reprezintă chiar deosebirea majoră între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. În țările în curs de dezvoltare, chiar dacă s-au înregistrat perioade cu creșteri economice-record, nu s-a văzut același nivel de bunăstare ca în țările dezvoltate. Aceasta va veni numai atunci când drepturile de proprietate vor deveni baza pe care se conturează politicile economice ale unei țări. În cazul României se observă cum tribunalele sunt pline de proprietari care încearcă să-și redobândească activele naționalizate. Industria românească e construită pe terenuri ale căror drepturi de proprietate se dispută în fața judecătorilor. Și, pentru închiderea acestui cerc vicios, statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în rate sau cu active purtătoare de risc la Fondul Proprietatea. Asta arată că România nu e gata să creeze capital propriu și de aceea importă.
În țările dezvoltate, fiecare bucățică de pământ, fiecare echipament sau clădire are un act de proprietate care e partea vizibilă a unui proces ce conectează aceste active la restul economiei. Pe baza acestor conexiuni afacerile se fac printr-o simplă strângere de mână. E limpede că, până când România nu va acorda proprietății importanța pe care o merită, economia va rămâne decapitalizată și nu-și va putea atinge potențialul maxim.

sursa-http://hymerion.ro/2013/05/16/proprietari-din-toate-tarile-uniti-va.html#more-12722

O casă de pe Blănăriei a pierdut lupta cu indolenţa, impotenţa, nesimţirea şi gravitaţia şi s-a prăbuşit în stradă!

Ne-am obişnuit că atunci când vorbim despre Bucureşti să ne referim în general la maidanezi, gropi şi mizerie. Mai luăm în discuţie şi traficul şi RATB-ul şi primarii şi clădirile ce au dispărut sau dispar.

Ce nu ne-am obişnuit să facem, este să privim şi în sus, la pereţii de la etajele superioare, la calcane, la jgheaburile de apă, la balcoane sau acoperişuri. Poate dacă am privi mai des şi mai atenţi la aceste lucruri, ne-am da seama cu adevărat în ce pericol ne aflăm atunci când circulăm prin locuri cunoscute.

Am avut ceva timp de curând şi iată ce am reuşit să fotografiez. Pozele sunt făcute pe Elisabeta, Victoriei şi Lipscani, zone pline de lume. Abia când veţi privi şi dincolo de etajul I al clădirilor (cam până acolo sunt “restaurate” clădirile) va veţi da seamă cu adevărat cât de degradat e acest oraş.

Multe sunt lucrurile pe care le putem încrimina pentru situaţia acestui oraş, inclusiv obsesia noastră de a crede, de aproape un sfert de secol, în promisiunile unor ŞARLATANI!

Deja pentru ce se vede în pozele astea nu mai putem da vină pe buldozerele ceauşiste!

Oraşul e plin de afişe pe stîlpi şi garduri: se sapă puţuri, se cumpără păr, se dau găuri, se montează parchet, se repară calculatoare – orice vrei. E simplu să scapi de afişele astea – n-ai decît tu, Primărie, să suni la telefonul de pe afiş, să te-ntîlneşti cu autorul sub un pretext anume şi să-i dai o amendă grasă sau să-l pui să dea jos toate afişele.

Dar sînt şi altfel de afişe – strigăte de ajutor. Sînt bătrîni care n-au mai ştiut să găsească drumul acasă, copii dispăruţi; şi chiar căţei care-au tulit-o aiurea de lîngă stăpîn.

Mi-aduc aminte acum vreo 8 ani că un sfert de Bucureşti era împînzit cu afişe cu un caniş (caniş să fie fost?) pierdut. Traversam la Eroilor – pudelul lipit pe semafor. Stăteam la tramvai pe Trafic Greu - poza pe stîlp. Voiam să cumpăr un ziar la Favorit – Muki, Kuki sau nu-ştiu-cum-mînca-l-ar păduchii pe chioşcul de ziare; o mie de afişe cred că erau…

În cazuri dintr-astea îţi vine să-i suni stăpînul şi să-l întrebi: cetăţene, a trecut o lună; a apărut? L-ai găsit? Mai ţii afişele pe garduri – oare n-ar fi civilizat să le dai jos după un timp?

… ba da.

Povestea noastră însă s-a terminat cu bine – asta, dacă nu scrie “găsit” în glumă. Eu zic că dacă v-aţi făcut griji – gata; puteţi să vă liniştiţi.

Acum o lună am lansat oficial proiectul CAROL1906 şi normal că între timp am adăugat lucruri noi. CAROL1906 este o încercare de a reface în spaţiul virtual Expoziţia generală română de la 1906. Pe prima pagină puteţi vedea suprapunerea 3d folosind plugin-ul Google Earth. Am pus pavilioane noi în toate categoriile,  ale administraţiei, private sau naţionale. Planul expoziţiei a primit noi completări, denumiri şi identificări ale construcţiilor.

Cel mai important lucru este achiziţionarea ghidului oficial al expoziţiei Călăuza oficială şi catalogul Expoziţiunei generale române din 1906, publicat de Socec & Co. în anul 1906. Cu ajutorul acestuia sper să identific toate pavilioanele şi să aduc informaţii suplimentare despre fiecare construcţie sau expozant. Încă sunt în căutarea unui plan mai detaliat, căci nu am identificat toţi expozanţii, un plan pe care să fie marcate şi identificabile toate construcţiile, chiar şi cele mai mici chioşcuri.

CAROL1906 un proiect care va fi modificat constant. Este dificilă identificarea construcțiilor, găsirea de imagini cu fiecare pavilion în parte. În cazul în care dețineți informații despre expoziție (imagini, texte etc.) vă rugăm să ne contactați. Toate informațiile vor fi publicate și prezentate public pe măsură ce le descoperim, proiectul fiind astfel în continuă dezvoltare și îmbunătățire.

Nu există niciun studiu care să certifice clar legătura dintre bere şi creşterea acceleraţiei gravitaţionale. Însă, s-a constatat că în zona denumită Centru’ vechi, există forţe care acţionează nediscriminatoriu asupra echilibrului instabil al clădirilor. Constatarea, moarte n-are.

Acest articol este un pamflet şi va fi tratat ca atare, orice asemănare cu persoane, situaţii sau clădiri din realitate este pur întâmplătoare.

Dintre aceste proiecte ne vom referi în cele ce urmează la Blocul Aro. În vederea realizării acestui proiect, „Asigurarea Românească” a organizat un concurs de proiecte şi a ales un juriu din care au făcut parte şi arhitectii Petre Antonescu şi Duiliu Marcu. În urma acestui concurs a fost desemnată câştigătoare echipa compusă din arhitecţii Horia Creangă, Lucia Dumbrăveanu (soţia acestuia) şi Ionel Creangă (fratele său). Este probabil relevant să menţionăm şi echipele care s-au clasat pe primele locuri în urma concursului, pentru a da o scară a nivelului competitiei organizate. Astfel pe locul doi şi trei s-au clasat echipe ce i-au avut în componenţă pe arhitecţii Constantin C. Moşinschi, Ioan Anton Popescu, Ioan şi Tiberiu Niga. Echipa ce i-a reunit pe arhitecţii Ion Berindey, Iuliu Duca şi cea formată din Emil Nădejde şi Octav Doicescu au primit menţiuni. (2)

Odată câştigat concursul de către echipa condusă de Horia Creangă proiectul a parcurs mai multe variante de lucru, cea finală (care s-a şi executat) fiind substanţial diferită de cea iniţială. Obiectul acestor modificări a fost în principal rezolvarea volumului de colţ al clădirii, la intersecţia Bulevardului Magheru cu strada pictor Arthur Verona.

Execuţia clădirii a fost realizată în etape – o primă etapă a avut loc între anii 1929-1931. Clădirea ridicată conţine 73 de apartamente la nivelurile superioare. Arhitectura clădirii, de o modernitate revoluţionară la vremea respectivă, a generat reacţii nu în totalitate pozitive. În 1934 este începuta execuţia sălii de cinema la al cărei proiect este cooptat şi arhitectul Haralamb (Bubi) Georgescu. (2)

În data de 16 ianuarie 1935 este inaugurat Cinematograful Aro (actualmente Patria), „dotat cu instalaţie electrică şi de aer condiţionat”.

În perioada ce va urma sala de cinematograf a blocului Aro nu va fi folosită exclusiv pentru proiecţii de filme. Astfel este interesant de ştiut că în data de 9 decembrie 1937 „în sala Aro are loc concertul extraordinar al Filarmonicii susţinut de George Enescu şi Pablo Casals cu George Enescu la pupitru”. Nu este un eveniment singular – în noiembrie 1938 un nou concert sustinut de Pablo Casals şi avându-l pe George Enescu ca dirijor va fi găzduit în această sală.

În perioada ce va preceda intrarea României în cel de-al doilea Razboi Mondial sala va fi folosită inclusiv pentru o serie de întâlniri cu caracter politic. Putem menţiona o întâlnire („congres al breslelor”) din al cărei consiliu organizator face parte şi Nicolae Ceuşescu – întâlnirea se doreşte o demonstratie populară în favoarea păcii şi integriţătii teritoriale a ţării.

Odată cu declanşarea războiului sala cinematografului este nevoită frecvent să găzduiască evenimente a caror desfăsurare este altfel imposibila în condiţiile distrugerii sau avarierii unor alte clădiri culturale din Bucureşti.

Astfel, în urma bombardamentelor din august 1944 Ateneul este avariat – iar Filarmonica îşi reia concertele duminicale în sala cinematografului Aro. Tot în timpul bombardamentelor din august Teatrul National este distrus. Colectivul teatrului prezintă şapte spectacole din piesa Oedip de Sofocle pe scena cinematografului Aro. Sala Aro nu va fi însă singura folosită de actori – acestia vor închiria pe rând sala de festivitaţi a liceului „sf. Sava”, a liceului „Matei Bsarab”, scene precum Majestic, Studio sau scenele de spectacol de la Cercul Militar. Situaţia va continua până în anul 1952 când Teatrului National îi sunt repartizate sălile Studio (din piaţa Amzei) şi Comedia ( pe Calea Victoriei).

Scena cinematografului va fi martora întregii zbateri prin care a trecut societatea acelei vremi.

Poze din arhiva Willy Pragher, anterioare datei întoarcerii armelor de către armata română, ne prezintă interiorul sălii cu un public aproape integral în uniforme militare, cu însemnele naziste afişate atât în spatele sălii cât şi deasupra scenei. Sunt probabil spectacole muzicale (vodevil?) atât de uzuale în acea perioadă şi menite să stimuleze soldaţii ce se întorceau de pe front într-o perioadă altfel extrem de cenuşie.

Ironia face însă că tot aici ,odată cu întoarcerea armelor, se ţin o serie de adunări ale tinerilor comunişti iar în 21 ianuarie 1945  „La Cinematograful Aro se desfaşoarăceremonia comemorarii a 21 de ani de la moartea lui V. I. Lenin. Emil Bodnăraşproslăveşte memoria dispărutului şi prietenia româno-sovietică. Aceasta este prima dintr-un lung şir de manifestări de acest gen, consacrată lui Lenin şi rolului ruşilorîn eliberarea popoarelor”  (1)

Cinematografului Aro va fi martorul unui alt moment cheie în istoria dramatică a acelor ani. In data de 11 februarie conferinţa generalui Nicolae Rădescu are loc în această sală. Conferinţa fusese progrată să aibă loc în sala Scala, dar din cauză că accesul în această sală fusese blocat de simpatizaţii comunişti a fost folosită sala Aro. Este unul din ultimele gesturi disperate prin care generalul Rădescu se opune acaparării puterii de către forţa comunistă.

În memoriile sale, Annie Bentoiu menţionează câteva lucruri referitoare la acest eveniment:

„în dreptul cinematografului Aro, o mare multime ocupa toată lăţimea bulevarduluişi asculta, retransmisă prin difuzoare, cuvântarea pe care o ţinea în sală primul-ministru de atunci, general Rădescu. Aflasem de o reuniune care trebuia să aibă loc la cinematograful Scala; nu m-am întrebat prea mult de ce sala fusese schimbată. Am ascultat şi eu, în mulţime, discursul acela. Ţin minte că totul mi s-a părut simplu şi evident; la fel de aprobatori se arătau şi ceilalti din jurul meu. Memoria afectiva îmi restituie perfect vibraţia de simpatie, foarte perceptibilă într-o adunare, şi sentimentul că în sfârsit cineva rosteşte cu autoritate, răspicat şi cu bună-credinţă, ceea ce gândeau toţi de o bună bucată de vreme.”(3)

Ca răspuns la această conferinţă, în data de 13 februarie 1945, comuniştii oragnizează în Piaţa Naţiunilor Unite un miting –printre vorbitori se numară şi Gheorghe Gheorghiu Dej. Mitingul susţine instalarea guvernului Petru Groza. Până la acest moment mai sunt doar câteva zile – un ultim act este jucat în data de 24 februarie când o manifestaţie în Piata Palatului se transformă într-o scenă sângeroasă sub focuri de armă trase de persoane necunoscute. Demisia generalului Rădescu este urmată la scurt timp de instalarea guvernului Groza.

Şi zilele de liberatate ale cinematografului Aro se apropie de sfârşit odată cu scufundarea ţării într-un regim ce avea să îngheţe viitorul cale de aproape jumătate de secol. Cântecul de lebădă putem considera că a fost ultima reprezentaţie din 14 mai 1946 – când  „venit la Bucureşti pentru a-l întâlni pe George Enescu, fostul sau profesor, Yehudi Menuhin prezintă la sala Cinematografului Aro (actualul Patria) Concertul pentru pian şi orchestră de Brahms. Este acompaniat de Filarmonică, dirijată de George Enescu. Menuhin va susţine în capitală mai multe concerte, acompaniat uneori la pian de maestrul său”.(1)

De la sfârşitul anului 1948 cinematograful va fi redenumit „Patria”. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu restul cinematografelor din Bucuresti – toate redenumite sub noul regim „Trianon-Bucureşti, Marna-Gheorghe Doja, American-Moşilor, Florida-23 August (apoi Aurora), Odeon-Libertăţii, Pache-Popular, Milano-Arta, Avrig-Donca Simo, Vergului-Munca”.(1)

În anii care au urmat accesul filmelor străine (din spaţiul de dincolo de Cortina de Fier) a fost blocat – la cinematograf vor rula aproape exclusiv filme producţie românească, tributare ideologic regimului politic instaurat. Excepţia o vor face doar filme venite din cadrul spaţiului sovietic (sau de influenţă sovietică).

Şi astăzi, dupa căderea regimului comunist, cinematograful păstrează în continuare numele de „Patria”. Blocul a fost inclus în lista monumentelor istorice sub codul B-II-m-A-19116. Clădirea se află într-un avansat stadiu de degradare şi a fost încadrată în urma expertizei tehnice în clasa I risc seisimic (care prezintă pericol public).

Mai mult decât un monument de arhitectură realizat de către unul dintre cei mai mari arhitecţi români, mai mult decât un simbol al oraşului şi o imagine emblematica a sa – Blocul Aro este un martor al unei istorii pe care ar trebui să avem răbdarea şi curiozitatea să o cunoaştem mai bine. Iar odată cunoscând-o am înţelege motivele pentru care asemenea clădiri trebuie salvate.

(1)    – Gheorghe Parusi – Cronologia Bucureştilor– 20 septembrie 1459 -31 decembrie 1989 – editura compania 2007

(2)    – Luminita Machedon and Ernie Scoffham – „Romanian Modernism – The architecture of Bucharest, 1920-1940” – Massachusetts Institute of technology – 1999

(3)    – Annie Bentoiu  – „Timpul ce ni s-a dat- Memorii 1944 -1947” – editura Humanitas 2011