Legendele din Aleea Mitropoliei

Aleea Mitropoliei (iar din 1925 a Patriarhiei, datorita schimbarii aparute la nivelul Bisericii Ortodoxe Romane) a constituit un punct de reper major in constiinta bucuresteana, aici asternandu-se, la diferite vremuri, pasii clericilor, politicienilor, dictatorilor, cersetorilor, diplomatilor sau ai oamenilor simpli.

Multa vreme, zona a fost un maidan acoperit deseori de vita de vie, cu toate ca se afla in imediata apropiere a unor zone de efervescenta precum Piata Mare sau Catedrala Mitropolitana si cladirea Divanului Domnesc.

(Aleea Mitropoliei surprinsa in 1832 de catre N.Barabas)

Primele lucrari edilitare menite a schimbat fata strazii care urca dealul spre biserica Sf. Imparati Constantin si Elena s-au realizat din efortul generalului Kiseleff, in jurul anului 1831. Diplomatul rus l-a delegat pe inginerul Vladimir Blaremberg care a schimbat radical zona, oferindu-i coerenta si un aspect placut. In capatul aleei a fost amplasat in 1845 un ”ceasornic de soare”, fiinde de fapt un ceas care functiona cu ajutorul razelor solare care declansau, in fiecare dupa-amiaza, o bubuitura de tun. Probabil agasati de zgomotul puternic, multimea revolutionara din 1848 a gasit de cuviinta sa distruga monumentul.

(Aleea in 1933)

Vremurile se schimba, Romania se modernizeaza si cladiri noi, in diferite stiluri arhitectonice, incep sa apara pe alee. Totusi, in perioada interbelica inca mai exista cateva chilii monahicesti considerate de autoritati ca fiind insalubre. Intr-un discurs rostit la Ploiesti, in 1938, Nicolae Iorga afirma ca el a fost cel care a avut misiunea dificila de a curata locul de acele imobile. Afland de intentia sa, calugarii au spus ca il vor blestema daca in vreo zi, Iorga le va demola chiliile. Asa ca istoricul si-a strans muncitorii in intr-o noapte a pus la pamant toate acele cladiri, scapand astfel de vorbele grele ale calugarilor.

(Aleea – in plan departat – si Piata Unirii, in 1940)

Aleea nu a scapat insa de momentele hazlii. Tot in anii interbelici, in jurul clopotnitei sau pe alee, obisnuia sa pasca o vaca, probabil a unor locuitori din apropiere. Acest animal a ramas in constiinta bucurestenilor drept cel mai aprig dusman al clopotelor bisericii mitropolitane. De fiecare care data cand era se anunta vreo slujba si se trageau clopotele, imediat vaca incepea a muge atat de puternic incat se spunea ca abia se mai auzea chemarea bisericeasca.

(Lupoaica din fata clopotnitei)

In 1931, in capatul aleii, chiar in fata clopotnitei a fost asezat grupul statuar reprezentand Lupoaica romana si puii sai. Si mult s-au inchinat femeile credincioase spunand ca nu este deloc cuviincios ca de fiecare data cand mergea la sfinta biserica sa vada dedesubturile femelei. Insa toate aceste cruci si vorbe rostite pe sub batic nu au schimbat amplasamentul statuii, ci abia in vremea comunismului lupoaica a trebuit sa-si schimbe locul datorita faptului ca era un cadou al Italiei aflata dupa al Doilea Razboi Mondial dincolo de Cortina de Fier.

(Aleea Mitropoliei in 1987, sufocata de blocurile ceausiste – Sursa: FotoMagazin)

Ca intreg centrul capitalei, si Aleea Mitropoliei a avut de suferit in timpul radicalelor modificari urbanistice de dupa cutremurul din 1977. Daca nu ma insel, Silviu Curticeanu (sau un alt demnitar comunist din preajma sotilor Ceausescu) spune ca intr-o zi, Nicolae Ceausescu s-a uitat la clopotnita din varful aleei si a hotarat demolarea ei, pe motiv ca strica panorama. Atunci, in graba, si fara stirea dictatorului, s-au plantat cativa brazi inalti, cu scopul de masca veche constructie si de a o salva de la iminenta demolare. Care a fost urmarea, se vede si astazi.

Dupa 1989, Aleea Mitropoliei incearca sa-si recupereze ceva din farmecul de dinainte de 1948, dar parca ceva s-a schimbat. Azi nu mai muge acea vaca incapatanata, ci doar, ocazional, cateva babe se cearta in timpul pelerinajelor de Sfantul Dumitru. Azi nu mai exista vreun dictator care sa doreasca demolarea clopotnitei, dar, cine stie, exista altii care vor pune taxa si pe rugaciunea spusa in gand. Privind partea plina a paharului, spatiul nu a fost transformat in amplasamente de blocuri, ci aleea inca exista, cu casele ei interbelice si cu legendele ei nemuritoare.