Le froid et l’absence

            Acesta nu este un articol, este un mesaj personal.

            Am fost plecat din Bucureşti o săptămână. Cum n-aveam acces la e-mail, am rugat pe cineva să mă repeadă cu maşina până la … , de unde am trimis la vreme textul pentru “Comoara Hestugmiţilor”. O zi oribilă, iar circulaţia rutieră – pe măsură. În schimbul unui atare gest, am hotărât că de astă dată voi utiliza revista pentru interesele mele private.

            În noaptea sosirii acasă a reînceput să ningă. Am în faţa balconului un tei care-mi intră pe jumătate în sufragerie când e furtună, dar care scârţâie când e acoperit de zăpadă. L-am auzit şi, numaidecât, am ştiut ce se întâmpla. Nu sunt sigur dacă trecuse miezul nopţii. Fumasem, ca de obicei, mult. Mi-am aprins, totuşi, încă o ţigară. Atunci a sunat interfonul. Era ciudat, la o asemenea oră. Am întrebat cine e. Un glas bătrânicios mi-a şuierat anevoie numele. “Da?”. Nimic. Trebuia să aflu. Am ieşit aşa cum eram, cu ţigara, în adidaşi, în blugi, cu un tricou şi cu o bluză cu mânecă lungă. Stau la etajul 4 (mi se pare că am mai spus-o cândva). Până am ajuns la parter, n-am mai găsit pe nimeni. Pe sub uşa de la intrarea în bloc se simţea frigul, dar voiam să verific. În parcare şi în grădiniţa de alături nu era suflare. Am evitat băltoacele cum am putut şi, din câteva salturi cam ridicole, am fost lângă micul parc învecinat. Zero. Nu-mi venea să merg mai departe, îngheţam. Încă o privire. M-am întors în scară. Am început să mă încălzesc urcând. Mi-a venit să râd amintindu-mi o carte citită prin facultate. N-am râs: după etajul 3, am observat că tavanul de deasupra treptelor nu era mai înalt decât după etajul 2, aşa cum ar fi fost normal (dat fiind că urma etajul 4 şi ultimul, deci zig-zag-ul ascendent se oprea acolo). Însemna că am greşit blocul. Dar cum să greşesc blocul, din moment ce abia dacă făcusem 20 de paşi afară, chiar în faţă? Mă intriga. Să mă duc până la capăt. Nici după etajul 4 n-am văzut că tavanul ar fi fost mai înalt. Aşadar venea etajul 5. La fel. 6. 7. 8. Obosisem. Era târziu şi trăgea curentul. 9. Măcar dacă mi-aş fi luat o haină mai groasă. Neinspirat. 10. M-am întrebat cine putea să locuiască în toate acele apartamente. S-a terminat şi ţigara. Nu mai aveam alta la mine. 11, 12, 13. Deja excludeam eventualitatea renunţării. 14. Habar n-am la cât am observat pasarela de sticlă. Înainta perpendicular, peste curtea interioară în care dau bucătăriile, băile şi uscătoriile. Avea o uşă tot de sticlă, pe care n-am reuşit s-o deschid. Am revenit şi am continuat. Pe la etajul 24, am constatat că mai era o pasarelă. Cu uşa deschisă.

            Peisajul era memorabil. Atâtea uscătorii, băi, bucătării. Toate – cu luminile stinse. Mi se părea că mai fusesem acolo. Ţi-am văzut umbra furişându-se. Doar umbra, dar n-aveam nici o îndoială că tu eşti. Mă rog, umbră, lumină… Am alergat. Nu venisem degeaba. Complicitatea glasului care mă chemase la interfon m-a distrat. Bun. Dincolo de scara unde se termina pasarela, mai era o pasarelă, care se termina la o altă scară (despre care nu ştiusem nimic niciodată). În fapt, nu era propriu-zis o scară… sau, mai exact, era propriu-zis o scară, adică atât, o scară pură şi simplă, nu una de bloc, unde să găseşti apartamente: asta nu făcea decât să coboare, goală, oarbă. Între ziduri.

            Goală, oarbă.

            Zăpada cădea încet, mă enerva calmul ei, ştiam că este contrafăcut, mi se părea intolerabil. Ce stupid. Se depusese pe un fir (un cablu de Internet, ceva), iar albul căpăta o energie nebănuită. Culoarea neprihănirii, nu? Cerul acela gri, meschin, aproape, din care se prelingea vidul… “Cerul acela…”, mi-am repetat în minte, venindu-mi să lovesc prin amabilitatea feroce a unui diminutiv. Mi-era limpede că nu mai eram demult acasă. Nici un motiv să mă întorc, nici un motiv să mă las. Am început coborârea în fugă.

            Evident, nu mi-am pus problema unde aş fi putut să ajung. Era o spirală de piatră, mai veche decât restul blocului, cu treptele cam tocite. Nu mă interesa. Începeam să fac legături. Acum mă felicitam că plecasem aşa, îmbrăcat subţire. Înălţimea scării nu putea fi măsurată (sau aşa aveam eu impresia). Tot coborând, revedeam scene aparent lipsite de legătură, imbecili sfătuindu-mă, şoapte obscene, tăceri ostentative, bucăţi de imagini disparate, animale ce urlau cu ochii bulbucaţi, jocuri de cuvinte fără sens. Întotdeauna am fost convins că mi se ascunde ceva, că nu pricep de-adevăratelea ce spun ceilalţi. Un cod, un cifru, o manieră de a-mi deforma realitatea – pe care numai eu n-o vedeam, numai eu n-o respiram, n-o pipăiam şi n-o spuneam ca ei. Toţi erau cunoscători ai secretului, ai marelui secret al tuturor limbilor din lume, ticluite special pentru a mă înşela pe mine. Acum, Secretul, Realitatea erai tu! Şi te presimţeam după fiecare curbă a acelei coborâri vertiginoase, ştiam precis că umbra tocmai ţi se retrăsese după următorul pliu, ştiam că eşti acolo şi că nu eşti, că labirintul acela spiralat era numai şi numai rezultatul incapacităţii mele de a te prinde din urmă şi de a te apuca ferm, astfel încât să nu mai dispari niciodată. Îmi doream să te strâng de gât, să te împăturesc şi să te păstrez definitiv aici. De ce n-aş fi comis la rândul meu sofismul ordinar prin care toţi ceilalţi reclamă eternitatea susţinând că e vorba numai de “realitate”? Ca şi cum o astfel de specie marginală a iluziei ar avea vreo legătură cu Dumnezeu. Dar să nu mărim inutil miza.

            Am remarcat la un moment dat geamul sufrageriei mele. Am recunoscut teiul. Era foarte jos, la naiba ştie câte etaje sub acea nouă îndoitură a cochiliei pe care o traversam. Parcă aşteptam să mă văd înăuntru; aveam sentimentul că m-aş întregi văzându-mă din afară. A durat puţin: imediat, m-a cutremurat groaza că n-aş fi fost primul pe acea scară, că fusesem deja văzut. Amănuntul că întregul Univers nu era, în fond, decât o monstruoasă fereastră prin care eram văzut din afară nu a avut darul de a-mi crea o stare mai confortabilă.

            Într-un fel, ştiam că mă apropii. Că n-ai cum să-mi scapi de tot. Mi-era îngrozitor de cald, ca şi cum pereţii începuseră să ardă. Şi dacă ardeau? Nu i-am atins – poate că din superstiţie. Fericit este cine se crede fericit; de unde rezultă că Infernul este locul în care un Retor de geniu (rău) ne convinge că suntem nefericiţi. Hai sictir!, pe mine nu mă păcăleşti! Aveam după ce alerga.

            (După tine).

            Îmi veneau în minte anagrame ale numelui tău complet, mă socoteam privilegiat. Privilegiat a fi în labirint. Îmi închipuiam interpretările savante, îmi închipuiam echivalenţele mistice – pe care misticii nu le realizează niciodată. La fel ca ei, te aproximam aşa cum te văzusem. Spre deosebire de ei, eu te văzusem.

            Parter. Sau nu. Habar nu am cât coborâsem. Totuşi, mi-era clar. Şi nu mă înşelam. Ştii bine. Am împins uşa grea, de fier forjat. Eram în acel bătrân cot al străzii Domniţa Anastasia. Prima dată când mă oprisem acolo (din voia ta), ploua. Între timp, iată… Zăpada cădea încet, încet… Nu mai simţeam frigul. Puţin mai încolo, mă aştepta un taxi. Mi-am adus aminte brusc de un cântec pe care îl detestam… Zăpada cădea…  “Impassible manège”… Alergai degeaba, îţi prinsesem o fluturare a pletelor negre. Te sun mâine, după ce apare textul ăsta.