Nu ştiu la ce oră mi-am dat seama. Oricum, era seară. Câteva secunde mai târziu, fugeam pe scări. Am ocolit mocirla din parcare şi am trecut prin gang, am stârnit câinii din spatele fostului cinematograf, care m-au lătrat înnebuniţi până am ajuns în bulevard. Era să mă calce o maşină când am trecut fără să mă uit la semafor; cineva înjura. Se apropia un autobuz, drept care am tăiat pe diagonală intersecţia. M-am lovit de un bătrân. Am prins autobuzul. Aveam la mine abonamentul, aşa că eram liniştit (ar fi fost culmea să mă încurce nişte idioţi de controlori). Mi se părea că stăm pe loc. Dar nu stăteam. Oraşul arăta gelatinos, habar n-am, vâscos, într-un fel opunea rezistenţă. Deşi era cu desăvârşire inutil (cunoşteam traseul), am întrebat pe cineva: “Merge la Romană”? Mi s-a răspuns că da, însă o altă voce a corectat, ăsta o ia pe la Universitate şi se întoarce pe Kogălniceanu. S-au luat la harţă. O fată cânta La foule. Am observat un loc liber, dar n-am putut să mă aşez; îmi venea să cobor imediat, să împing vehiculul. Mi-am scos telefonul din buzunar, l-am pus îndărăt, n-aveam ce şi cui să-i spun. La Academia Militară, scandalul s-a domolit – fiindcă unii au văzut pe geam un câine de talie medie care îşi târa stăpânul încăpăţânat a-l ţine de lesă. Oamenii vorbeau cu timbru de împrumut, nimeni, de fapt, nu avea propria voce: toate fetişurile deplasărilor obişnuite se dizolvaseră: toate acele ornamente, chipuri, nasuri, buze, haine, respiraţii, dinţi. “Emportés par la foule qui nous traîne / Nous entraîne / Écrasés l’un contre l’autre / Nous ne formons qu’un seul corps”… Deja eram pe la Eroilor, însă nu renunţau, n-aveau cum să nu vadă câinele, paltonul celuilalt sfâşiat de ciment, la ferestre – acum!, la ferestre!… Se mulţumeau şi cu Municipalul, suficient de mare pentru a suporta imaginile pe care le proiectau asupră-i, julituri, haite, sărmanul domn!, îl strivise de un copac animalul, ba nu!, era un stâlp. Ăştia credeau că joacă un rol, că oraşul îi acceptă ca pe nişte părţi ale sale, că şi-au aflat sensul în marele atlas urban al fantasmelor, printre planşele de la final, cu poză faţă-profil, rânjind a cretinism la un soi de agă atemporal ce-i va mântui până la urmă. Nu m-am gândit că se putea să-mi fure cineva portofelul sau telefonul. Erau suspendaţi în agitaţia inconsistentă a simplului decor, am vrut să ating obrazul unei bătrâne care purta o căciulă enormă, de blană, cu o figură disperată, ochii apoşi, reţinând (aşa cum un borcan de plastic reţine mirosul de murături) enigmele penibil reflectate ale unei reţele care ne depăşea pe toţi, cu bombardamentele din ’44, amantul noră-sii, NATO şi pensia moşului (crăpa-i-ar fierea!). Naiba mai ştie. Aveam un scop, un drum, o intenţie, o pereche de mâini deasupra capului, deasupra chepengului din tavan, deasupra copacilor, mâini care ţineau fire, fire de care stăteam agăţat, agăţătoarea mi-era undeva în zona plexului (solar), unde mă apăsa miracolul de a fi singur… încă… “Je revois la ville en fête et en délire / Suffoquant sous le soleil et sous la joie / Et j’entends dans la musique les cris, les rires / Qui éclatent et rebondissent autour de moi…”. “Soleil”, desigur – de la plex: în rest, cerul prezenta înnorări accentuate, gri-metal, aşa încât, după intersecţia cu Berzei, autobuzul a intrat în ceva precum un tub care s-a terminat abia către Cişmigiu.
Burniţa. Mi-am adus aminte un episod mai vechi (nu prea vechi), nu, două episoade, cel puţin două, petrecute – sau începute – aici. Aveam toate soluţiile din lume, dar n-aveam de ales. Nu există contradicţie. Nici altceva: doar o cale, una, zic: Una – fără de care nu ştim, în ciuda lui Platon, ce dracului s-ar mai alege de lucruri. Fiinţa încremenită pe vecie – pe veciile din capul filosofilor – se prelingea printre copaci, cădea pe creştetul câte unui trecător, al unui domn care îşi aprindea o ţigară, al unei puştoaice care abia de-şi menţinea echilibrul pe tocuri. Am alergat. M-am ciocnit iarăşi de cineva – de un grup ce căra cutii cu viori înăuntru, poate chiar de viorile care se deplasau cu ajutorul celor din grup, în fine, am trecut mai departe. Fiinţă de zahăr (pe băţ), concepte la grătar, să fim serioşi, gândeam, la ce ne trebuie cârje?, alunecarea este suficientă, momentul, aceste glume sadice care pulverizează cirezile de afereze, de forme substanţiale, de bucăţi mari de creier pe care le poţi arunca în ziduri ca pe roşii.
Nu mergeam. Eram dus. Adevărul se cere întotdeauna respectat. Am sărit peste un cerşetor cu ambele picioare amputate. Pe faţada unei clădiri am observat combinaţii bizare de litere, altele decât de obicei, dovadă că se rescriau minuţios traseele oraşului, DDT, AISA, HELIU, DIC-CIL, OXA, LSD, CILMID… Nu erau banale urme de spray cu vopsea, ci adâncituri în tenul construcţiei, nu riduri, ci brazde, leziuni evolutive… Înaintam uşor prin acest portret în descompunere, am dat peste o uşă grea, un sunet ca de sirenă a tăiat zgomotul străzii, apoi un păcănit – şi am lăsat în urmă farandola bulevardului.
În penumbră, la două întinderi de braţ, era o siluetă cunoscută vag. Ştiam că, afară, burniţa transformase totul într-o pâlnie care aduna şoaptele, felinarele, troleibuzele, cablurile, zbieretele, pegaşii, pisicile tolănite pe sub maşini, cuvintele – aici. Nu vedeam rostul unei retrageri. M-aş fi înapoiat oricum – admiţând că voi fi fost plecat vreodată. N-am fost. Aveam ceva de zis? Pletele acelea negre mă aşteptau. Fie ce-o fi. Deja făcusem pasul.
