Copilaria mea

Copilaria mea

 

In copilaria mea (anii ’70 si inceputul anilor ’80 ai secolului XX), lucrurile se intamplau in dimensiuni aparte. Poate din cauza perceptiei timpului pe care o avem la acele varste, poate din cauza vremurilor care, desi supuse unui regim pagubos si totalitar, nu ne afectau prea mult preocuparile. Sau, poate datorita grijii excesive a adultilor fata de noi, a unor fosti copii care traversasera lipsurile materiale si/sau ororile razboiului si care, educati de niste adulti deprinsi cu timpuri apuse, punea in practica, macar pedagogia bunului-simt.

Evenimentele din copilaria mea, nu par spectaculoase si nici nu sunt. Ce sa ti se para spectaculos la 45 de veri primari, vreo 15 prieteni apropiati si multi colegi si amici de cartier? Lucrurile de intamplau firesc de la jocurile fizice (sotron, de-a v-ati ascunselea, capac, leapsa, elasticul, biza, badmintonul, frunza, inotul) pana la jocurile intelectuale (TOMANAP, mima, constructii de cuvinte). Totusi, azi, pot sa spun ca am avut o copilarie speciala. Si din cauzele enumerate mai sus si pentru ca am invatat respectul si toleranta, blocul si cartierul in care am copilarit fiind populat cu familii angajate la diverse reprezentante ale ambasadelor straine la Bucuresti. Sa nu va iluzionati!

Cartierul “select” in care am copilarit este mahalaua Oborului, cosmetizata si restructurata la finele anilor 60 si inceputul anilor 70. Zona in care m-am jucat cu drag era populata cu fel si fel de oameni, de la marginali (nerecunoscuti de sistem) pana la intelectuali fini nevoiti sa imparta traiul in comun, la bloc.

E drept, copilaria mea se impartea in vacante intre Bucuresti si judetul Prahova, mediul urban si mediul rural.

Desi iubeam sa ma distrez la tara, de fiecare data, mi se facea dor de viata la bloc. Bucurestiul era atunci mai verde, mai linistit si mai curat. Bucurestenii inca nu se amestecasera prea mult cu talpa tarii adusa fortat pe marile platforme industriale cu catel, gaini si purcel, nu trebuie sa strabati distantele uriase de azi, sa te enervezi in statiile de tramvai sau in ambuteiaje.

Copilaria mea urbana insemna timp liber si scoala – distractii si studiu-. Iar una dintre distractii era lectura. Mama spune si acum ca in momentul in care era liniste deplina in apartament, fie eram afara la joaca (eu si fratele meu), fie citeam fiecare intr-o camera. De multe ori citeam la doua perechi de maini. Asa li se intampla fratilor sau verilor. Cand unul dintre ei a descoperit un titlu in bliblioteca, exact atunci il remarca si celalalt. Lecturile copilariei mele erau, la randul lor incadrate, asemeni gimnasticii, in impuse si libere. Impusele veneau de la scoala si parinti, liberele dupa cum aveam chef sau in functie de ce ne mai recomandase vreun prieten sau adult.

Lecturile copilariei mele erau de asemenea, urbane, rurale si de vacanta. Cea mai mare satisfactie o incercam cand puteam sa stau la umbra afara cu o carte in mana, sau chiar in apartament, unde vara era mai racoare.

Mi-aduc aminte ca vreo trei vacante la rand, fiind plecata la Soveja (in judetul Vrancea) facusem o pasiune pentru biblioteca statiunii si bibliotecara asa incat am ajutat in 1981 la catalogarea cartilor din biblioteca. Aveam 11 ani.

Lucrurile s-au schimbat intre timp. Cartile si-au pierdut statutul de vedeta in ochii copiilor. Insasi copilaria a devenit una cenusie, ancorata in messenger, e-mail , SMS. E trist? Eu spun ca da. Se vede si pe chipurile celor mici. Indiferent de varsta le citesc pe chip apatia si maturitatea depresiva. Au disparut aproape toate jocurile din vremea mea, preocuparile pentru lectura, orice fel de lectura. Ce-i drept au ramas pasiunea pentru televizor si pentru jucariii. Inca!

Parintii care sunt din copiii care am fost, surprinsi de societatea isterica, nu mai vor sau nu mai pot transmite bucuria placerilor infantile iar copiii, desi omniprezenti, cu structurile lor mentale, par imbatraniti prematur.

Mirela Nicolae

Radio Romania Cultural

http://cultural.srr.ro