Calea Victoriei sub amprenta timpului

Multi mergem zilnic ori foarte des pe Calea Victoriei. Putin insa stiu povestea numelui uneia dintre strazile principale si printre cele mai importante din Bucuresti.

Calea Victoriei este una din cele mai vechi artere ale Bucurestiului. Inainte de perioada in care a domnit Constantin Brancoveanu, strada nu facea parte din Bucuresti, numele ei fiind Drumul Brasovului si era formata doar din bucata dintre Cercul Militar si Piata Victoriei. Portiunea cuprinsa intre Piata Natiunilor  Unite (fosta Piata Senatului) si bulevardul Regina Elisabeta era cunoscuta în acea vreme sub numele de Ulita Mare spre Sarindar pentru ca ducea catre biserica Sarindar (astazi, Cercul Militar Naţional). Drumul, rezultat din unirea Drumul Brasovului cu Ulita Mare spre Sarindar, a fost deschis in anul 1692, de catre domnitorul Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu, sub numele de Podul Mogosoaiei. Ulita nou formata era pavata cu trunchiuri de copaci. Strazilor astfel pavate li se spunea poduri, motiv pentru care si noua cale primeste denumirea de „Pod”, Podul Mogoşoaiei.

Noua strada a fost construita pentru a asigura o cale de legatura intre mosia voievodului, Mogosoaia si palatul domnesc, amplasat in apropierea Curtii Vechi. Capul Podului si bariera erau in Piata Victoriei de astazi.

Artera devine drumul principal al capitalei, de-a lungul ei construindu-se case boiereşti, biserici, hanuri, hoteluri, pravalii, magazine de lux, cafenele si institutii de stat. La inceputul secolului al XVIII-lea, strada era luminata cu „somoioage imbibate cu pacura sau rasina”, in timpul domnitorului Grigore Ghica se paveaza cu piatra iar în 1882 au aparut primele instalatii electrice din Bucuresti, in fata Palatului Regal de pe Calea Victoriei. Desi constructiile ridicate pe aceasta strada au

aparut de-a lungul timpului, inegale ca marime si cu stiluri diferite, creeza un tot mai putin fericit din punct de vedere urbanistic si arhitectonic, artera devine din ce in ce mai importanta pentru Bucuresti incepand din secolul al XIX cand devine strada domneasca.

Hanurile, postele si pravaliile secolelor 17 si 18 au anuntat explozia de viata ce va urma – magazine, case boieresti, hoteluri, high life, cafenele, birje, dame, trasuri, domni, birjari, gazete, baieti de pravalie, furnicar, felinare, pavaj de piatra. Dupa ce la 8 octombrie 1878, armata romana isi face intrarea triumfala în Capitala, in urma victoriei din Razboiul de Independenţta, Podul Mogosoaiei primeste numele de Calea Victoriei, nume pastrat pana in prezent. Incepand sa se construiasca, hanuri, case boieresti, biserici, cafenele, cofetarii, hoteluri, institutii, Calea Victoriei devine nucleul Bucurestiului, si locul unde se perindau cei mai instariti oameni din oras, majoritatea vizitatorilor straini, tot ce inseamna inalta societate.

Domnite in rochii lungi cu palarii stilate pe cap ce mergeau la bratul domnilor in frac si cu joben. Hanuri, terase, teatru, magazine, cofetarii si hoteluri frecventate numai de cei din inalta societate. Cladiri cu o arhitectura frumoasa puternic influentata de cultura franceza si germana. Trasuri, birjari, si mai apoi masini, si un trafic poate la fel de infernal ca in ziua de astazi. Aceasta poate consitui o descriere succinta a unei fotografii din secolul trecut a Caii Victoriei.

NatTimp de multa vreme este principala artera a Bucurestiului. Inceputurile Podului Mogosoaiei, sau Calea Victoriei, cum se numeste din secolul XIX, se pierd undeva prin anii 1600.Pe Calea Victoriei s-au ridicat de-a lungul timpului edificii ce se gasesc in mare parte si astazi, si reprezinta zona de arhitectura veche a Bucurestiului, care in mare parte i-a dat pseudonimul de “Micul Paris”. Pintre aceastea se numara :
Muzeul ional de Istorie a Romaniei (Palatului Postelor): Palatul Postelor a fost ridicat intre 1894-1900. Din 1971 a devenit muzeu. Aici se afla Tezaurul National.
Grand Hotel du Boulevard: Constructia cladirii a inceput in anul 1865
Sediul central CEC: Este situat vis-a-vis de Muzeul National de Istorie. Cladirea a fost ridicata in 1900 dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau.
Cercul Militar National: Cladirea Cercului Militar este situata vis-a-vis de Grand Hotel du Boulevard. A fost construita in 1912, in stil neoclasic francez, dupa planurile arhitectilor Dimitrie Maimarolu, Victor Stefanescu si Ernest Doneaud.

    

Palatul Postelor 1943                                        Athenee Palace 1912

 

Casa Capsa: Este situata in fata Cercului Militar National. Restaurant infiintat in 1881 ce timp de un secol a fost printre cele mai bune restaurante din Capitala.
Teatrul Odeon: Cladirea a fost ridicata pe locul unde a existat fosta casa a lui Costache Ghica.
Palatul Telefoanelor: A fost construit in anul 1933, dupa planurile arhitectilor americani Louis Weeks si Walter Froy. A fost la acea data cea mai inalta cladire din Bucuresti (53 m).
Hotelul Continental: Este situat la intersectia Caii Victoria cu strada Ioan Campineanu. Cladirea a fost construita in 1886 dupa planurile arhitectilor Emil Ritten Forster si I.I.Rasnovanu in stilul Renasterii germane.
Pasajul Macca-Villacrosse: A fost realizat de catre arhitectul Filip Xenopol in anul 1891. Este acoperit cu sticla si adaposteste buticuri, cafenele si locuinte.
Muzeul National de Arta al Romaniei (Palatul Regal): Este situat in Piata Revolutiei. Palatul a fost construit dupa planurile arhitectului N.Nenciulescu si inaugurat in anul 1937. Astazi, Palatul adaposteste Muzeul National de Arta

 
Cercul Militar National                                          Sediul C.E.C.

 

Biblioteca Centrala Universitara din Bucuresti: Este situata vis-a-vis de Muzeul National de Arta al Romaniei. Cladirea a fost construita in 1893 dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau si inaugurata in 1895 de regele Carol I.
Hotelul Athénée Palace (din reteaua Hilton): Este situat vis-a-vis de Ateneul Roman. Este prima cladire din Bucuresti in constructia careia s-a folosit beton armat. Cladirea a fost construita intre anii 1912-1914
Ateneul Roman: Este situat in Piata Revolutiei. Edificiul a fost ridicat in perioada 1886-1888 dupa planurile arhitectului francez Albert Galleron. Tot aici se afla sediul Filarmonicii „George Enescu”.
Cazino Victoria: Este situat la intersectia Caii Victoria cu bulevardul Dacia si este fostul sediu al legatiei germane la Bucuresti.
Cladirile Academiei Romane: Situate vis-a-vis de Cazino Victoria. Cladirea Academiei este una din cele mai vechi din Capitala, fosta casa boiereasca Cesianu. Academia are sediul in aceasta cladire din 1890
Casa Vernescu: Casa a fost ridicata in jurul anului 1820 de familia Lens. In 1886 devine proprietatea lui Gheorghe Vernescu.

 
Piata Teatrului Nationa, Palatul Telefoanelor si Palatul Societatii Adriatica

 

Muzeul George Enescu (Palatul Cantacuzino): Cladirea a fost construita dupa planurile arhitectului I.D. Berindei in stilul rococo, neoclasic francez si art-nouveau in perioada 1898-1900.

Toate aceste cladiri, apartinand unor perioade si stiluri foarte diferite, constituie bogatia arhitecturala a Bucurestiului, si incanta privirile celor ce se plimba, la pas, sau cu masina pe Calea Victoriei. La ora actuala au disparut de pe Calea Victoriei cladiri cum ar fi Teatrul National, pe locul lui ridicandu-se acum Hotel Novotel, care a pastrat insa fatada acestuia, si alte terase, berarii si cafenele care constituiau loc de intalnire a multor oameni in secolele XIX si XX.

Propun insa sa facem o incursiune in timp, o vizia pe Calea Victoriei de atunci, sa contemplam atent vremurile cand misterul si romantismul isi faceau aparitia pe aceasta strada.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea decorul urbanistic al capitalei romanesti era diferit de cel de azi, cu toate ca existau cateva locuri care s-au pastrat pana acum, chiar daca nu mai seamana exact. Bucurestenii aveau asemenea locuri predilecte pentru plimbare, mai ales în zilele toride. Ei ieseau ca sa mai vada „lume noua”, sa priveasca „galantarele” – adica vitrinele pravaliilor – sau sa descopere „ce se mai poarta”. In aceste plimbari ei intalneau „cunostinte”, caci orasul era mai slab populat si oamenii se stiau frecvent unii pe altii, mai ales daca faceau parte din aceeasi patura sociala.

Grupuri mici de prieteni sau vecini se opreau la câte o terasa ori cafenea pentru a servi prajituri, serbet in apa rece ca gheata, cafea sau chiar „mezelicuri”, cum se numeau pe atunci aperitivele. Pentru cei care nu plecasera din Bucuresti locurile privilegiate ale unor astfel de promenade sau mondenitati erau „Soseaua”, Calea Victoriei, „Bulevardul” (aceasta denumire generica se referea la zona dintre Piata Universitatii si Piata Romana de astazi), plus Parcul Cismigiu.

O „preumblare” favorita a bucurestenilor, in anotimpul calduros, era pe Calea Victoriei, intre Capsa si Palatul Regal. Pe aici era locul preferat de promenada al intelectualilor, in sens general, fie ca era vorba de scriitori, artisti sau gazetari, fie ca era vorba doar de politicieni sau latifundiari. Aceasta distractie se petrecea mai mult seara sau noaptea, pe racoare, caci in timpul dupa-amiezelor toride, daca nu iesea prin parcuri sau la Sosea, lumea se ascundea in case, cu jaluzelele lasate.
            Calea Victoriei – „O strada cu traditie, a lumii elegante si moderne. Este locul unde de doua ori pe zi, la amiaza si seara, bucurestenii isi fac plimbarea. Locul unde te arati, unde iti intalnesti cunoscutii, unde afli senzatiile zilei, unde inchei afaceri si, mai ales, unde iti faci cunostinte noi.” (Ioana Parvulescu, Intoarcere in Bucurestiul Interbelic)
            In perioada interbelica pe Calea Victoriei era sens unic, inspre Dambovita, ca si azi. Diferenta este ca drumul putea fi facut cu masina in cateva minute: „Daca esti grabit si nu e aglomeratie o poti parcurge cu masina in trei minute – si nici atat.” Soferii din ziua de azi sunt probabil de o cu totul alta parere. Rush hours existau in schimb pe vremea aceea pentru pietoni. Mai exact, la pranz intre doisprezece si unu, si seara intre orele sapte si opt, cand: ” trotuarele erau intesate iar pietonii umpleau chiar jumatate de strada, de amandoua partile. Prin mijloc, pufaind, urland, tipand, pe diferite tonuri, dupa diapazonul claxoanelor, se strecoara automobilele. Rotile ating trecatorii, ii stropesc cu noroi, ii izbesc la fiecare pas – si din secunda in secunda sunt gata sa ii striveasca. Dar nimeni nu se supara.” (Ioana Parvulescu, Intoarcere in Bucurestiul Interbelic).

In peisajul actual a ramas neschimbata doar partea cu traficul supraaglomerat. La ora pranzului si seara strazile sunt pline pana la refuz, iar automobilele umplu inclusiv jumatate din trotuare de ambele parti. Printre ele, pufaind, urland, tipand, gesticuland si injurand se strecoara pietonii insa si nu automobilele…

Despre „cladirile emblematice” de pe Calea Victoriei se poate vorbi foarte mult. Am mentionat mai devreme principalele cladiri care guvernau sau inca mai guverneaza Calea Victoriei. Amestecul de stiluri arhitectonice si viata care pulseaza in jurul lor formeaza „o vatra a Bucurestiului in care aproape totul iti vorbeste despre Franta.” Edificiile cu care se mandrea Calea Victoriei pe vremuri erau in special Casa Capsa – „inima orasului din punct de vedere topografic si moral”, Teatrul National, Athenee Palace si proaspat construitul „zgarie-nori” de Bucuresti de la 1935: Palatul Telefoanelor. Sa nu uitam Cladirea C.E.C. sau cea a Cercului Militar, Palatul Cantacuzino, „Palatul Sturdza – uimitor model de stil Ludovic al XVI-lea flamboaiant si Ateneul, panteon al frumuserii insa de fapt de o uratenie greoaie.” Asa gaseste Paul Morand in cartea sa, „Bucuresti”, constructiile „la moda” ale epocii interbelice.
            Casa Capsa, fosta cladire „cu infatisare modesta si desueta” este azi hotel de lux si cofetarie asemenea. Peste drum, din Teatru National a mai ramas intrarea, deatfel reconstruita de curand, in spatele careia se ridica semet si sticlos un alt hotel de rang inalt – Novotel.
„In multimea anonima (de pe Calea Victoriei) se inghesuie entuziast si servitoarele oxigenate si fostii sau viitorii ministri si fetitele de scoala si „cocotele celebre” si scriitorii fara volume si actorii fara talent si politicienii din opozitie si personajele en vogue sau en vue.” (Ioana Parvulescu, Intoarcere in Bucurestiul Interbelic). La fel de neplacut surprindea si in 1920 multimea pestrita ingramadita pe Calea Victoriei: „lipsa de gust nu numai in imbracaminte, dar mai ales in miscari, in felul de a umbla, de a pronunta cuvintele, de a-si intrebuinta mainile, de a-si braca privirile etc. O impresie de absoluta dizgratie te cuprinde.” (Ioana Parvulescu, Intoarcere in Bucurestiul Interbelic)
            Paul Morand noteaza la randul lui in „Bucuresti” : „Bucuresteanul nedisciplinat coboara aici (pe Calea Victoriei) pe sosea, fara sa se teama de vehicule si, cand e vorba sa se uite la o femeie frumoasa, nu ezita sa provoace o blocare a circulatiei. Pietonii ajung totusi rareori sa invinga masinile pana la a le bara trecerea ca la Belgrad, Sevilla sau Buenos Aires. Insa ei jeneaza in asa masura circulatia incat a trebuit in unele momente ca valul uman sa fie tinut in frau, de-a lungul trotuarelor, de lanturi.” Tot in „Bucuresti ” aflam ca „se vorbeste despre toate pe Calea Victoriei, despre bucatarie, despre politica, despre dragoste. Este aleea primelor intalniri, e coloana primelor anunturi, este cadranul care marcheaza ora modei, e cararea secreta a comploturilor militare, este pavilionul intaielor saruturi fara stirea parintilor, este scena satirei, este bresa prin care patrunzi in Bucuresti si prin care il cuceresti…”
            Nu in ultimul rand „nicaieri, in nici un oras din lume n-ai sa intalnesti, pe o bucatica de strada, la fiecare pas, atatea siluete si femei adorabile” ca pe Calea Victoriei. Ei bine, la fel e si azi, indiferent de strada. Si tot asa a ramas si peisajul nocturn, cu exceptia reclamelor luminoase care azi sunt infinit mai multe: ” noaptea strazile se golesc, in timp ce restaurantele, cinematografele si teatrele, barurile si gradinile gem de lume. Luminile reclamelor se lungesc pe trotuare intr-un caleidoscop policrom, iar sus pe cladiri, literele stralucitoare se incheaga in miriapode gigantice.” (Ioana Parvulescu, Intoarcere in Bucurestiul Interbelic)

Localuri de odinioara, pe Calea Victoriei
            Pe portiunea de strada istorica,intre Capsa si Palatul Regal, in afara de cofetaria, restaurantul si cafeneaua Capsa, cel mai vechi local era beraria armeanului Mardan Kosman, aproximativ pe locul actualei sali a Teatrului „Tanase”. La mesele de afara ale acelei berarii, in umbra castanilor ce strajuiau pe atunci marginea trotuarului (taiati mai târziu de primarul bucurestean Pache Protopopescu, cand a facut cea dintai sistematizare a Caii Victoriei), se adunau zilnic multe personaje cu reputatie in lumea acelei epoci. Un alt local faimos, aflat in capatul strazii Franklin, la intersectia cu Calea Victoriei, pe locul hotelului Athenee Palace de azi, era cafeneaua „High-Life”, pe care o frecventau, nu numai vara, scriitori cu renume in acele vremuri, precum Macedonski, Dimitrie Anghel, St.O. Iosif, Ilarie Chendi sau Stefan Petica. Alaturi, pe locul restaurantului „Cina” de acum, se afla cafeneaua „Kubler”. La una dintre mesele acestui local, intrat în istoria literaturii române, se spune ca si-a scris Caragiale schita „Caldura mare”. In „Piata Teatrului”, langa Palatul Telefoanelor de astazi, de-a dreapta si de-a stanga fostei cladiri a Teatrului National (distrusa de bombardamente in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial), se aflau cafeneaua cofetariei „Fialkowski”, precum si legendara „Terasa Otetelesanu”, pe care o frecventau multi actori ai Nationalului bucurestean si gazetari.

Cu toate ca au trecut multi ani peste acest loc, multe regimuri au condus tara, arhitectura s-a schimbat, iar societatea de asemenea, Calea Victoriei a pastrat ceva din misterul acelor vremuri. Contemplata atent, inca mai poate emana o urma de romantism, si te poate duce cu gandul la vremurile cand bunul gust isi facea in fiecare dupa-amiaza aparitia pe aceasta strada.
            Astazi se pot vedea oameni din toate categoriile sociale si de toate varstele pe Calea Victoriei, iar la ordinea zilei sunt traficul infernal, zgomotul claxoanelor, poluarea vizuala, cladiri neintretinute corespunzator, spatii publice cu o cu totul alta destinatie si valori uitate.. Magazine de firma insa isi fac in continuare simtita prezenta pe Calea Victoriei, oamenii inca mai merg la Capsa, iar la Ateneu nu te simti in largul tau decat intr-o tinuta cat de cat eleganta. Insa multe s-au schimbat de atunci, si multe se vor mai schimba, important insa este sa nu ne uitam valorile, sa facem din cand in cand o incursiune in timp si sa ne imaginam ca pe langa noi nu trec masini scumpe ci calesti ce ascund misterioase domnite care se indreapta spre balul de sambata seara unde vor intalni cu siguranta un domn chipes la bratul caruia vor pleca spre casa.

Alexandra-Catrinel Voinea, an II, Master, Proiect Urban, Facultatea de Urbanism, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” – Bucureşti