MAREA UNIRE

17 iulie 2010 Sebastian Grama Comoara Hestugmitilor

săptămâna cealaltă, în ziua de 7 iulie, adică miercuri, între orele 21,42 şi 21,48, în capitală s-a produs un fenomen ale cărui implicaţii se vor fi lăsând decriptate pornind de la o atentă lectură a faimosului text pe care antonin artaud i l-a dedicat lui van gogh şi nebuniei şi unde se vorbeşte despre concasarea elementelor ce compun realul şi despre ulterioara lor asamblare pe pânză sub formă de puncte, virgule şi alte asemenea figuri vâscoase care nu ascund acţiunea penelului, ba chiar o subliniază lăsându-i citită energia ca participant deopotrivă la universul pe care îl aduce sau readuce la existenţă din el însuşi, adică din materia lui însuşi, cu această materie, ceea ce s-a întâmplat şi în bucureşti, de unde, în intervalul mai sus precizat, au dispărut alineatele, punctele şi majusculele, dar, într-o primă fază, au rămas virgulele, amănunt care făcea evenimentul oarecum suportabil, însă nici pe departe plăcut, mai ales pentru mine, care am fost unul dintre foarte puţinii ce nu s-au lăsat purtaţi de meciul spania germania, deşi nu din proprie voinţă ori doamne fereşte din snobism culturo nu ştiu cum să zic eu nu mă cobor într-atât, eu citeam heidegger la semifinală, cu televizorul închis, nici vorbă, de fapt avusesem ceva treabă în centru şi am ajuns abia la 22,30 acasă, prilej cu care am putut observa oraşul într-o continuitate absolut ciudată, ca o frază care nu se mai termină şi-şi tot secretă propoziţii suplimentare ca să nu pună punct, fiindcă puncte, aşa cum spuneam, nu mai erau, nici străzile nu mai erau separate unele de altele şi fiecare de clădirile din preajmă, aveam adică biserici una cu bulevardele şi chioşcuri fundături şi parcuri blocuri şi toate combinaţiile imaginabile între acestea luate cum vreţi, terase pomi, javre maidaneze mall, spitale felinar şi bănci garduri, felinare bordură, statui autobuze, licee bancomat, vile din care nu aveai cum distinge acoperişul de parcare şi ferestrele de grădină, astfel încât abia dacă le mai puteam bănui existenţa datorită puţinelor virgule aşa cum precizam păstrate în jur chiar dacă din ce în ce mai rare şi acelea, permiţând cel puţin amintirea câte unui sens al cutărui sau cutărui detaliu pe care până atunci fusesem obişnuit să le percep în deosebirea lor şi care acum începeau cumva să se întrepătrundă ca nişte litere care nu mai vor să se înşire normal pe o foaie ci tind să ocupe toate un singur loc unele peste altele ca în aleph-ul lui borges la grămadă sau ca un fel de fiinţă à la parmenide absolut omogenă sau în cazul nostru încă doar aproape omogenă, ceea ce sincer nu era spre mulţumirea unui  bucureştean get-beget care încă nu se gândise ce de căcat e să trăieşti în fiinţa în sine cu toate nu-urile şi ne-urile ei enervante, motiv din care am decis că dacă o fi să scap voi combate eleatismul pentru flagranta sa lipsă de simţ urbanistic, fiindcă mai bine trăieşti în focul lui heraclit având în vedere că ăla se mai schimbă dracului şi se mai face apă sau pământ sau aer şi mai poţi găsi un loc fie cât de meschin pe unde să te strecori între un fir de panseluţă şi o catedrală sau între mustăţile unei pisici tărcate şi gura de metrou sau o ladă de bere uitată lângă ieşirea din spate a unei cârciumi de cartier, presupunând că ar mai fi avut rost a vorbi despre cartiere, sectoare sau altele asemenea ce presupun tăieturi sau crize ori demarcaţii de vreun fel, moment în care mi-am dat seama că neputând deosebi vreo parte a oraşului de o altă parte a oraşului însemna că riscam să mă aflu în oricare fără să ştiu şi deci să nu mai am cum ajunge acasă, ori de fapt a nu mai şti ce înseamnă acasă, până când m-am întrebat dacă nu cumva acasă este oriunde exact din aceleaşi cauze care fac aşa încât să nu mai existe acasă, adică din cauză că oriunde m-aş fi aflat mă aflam de fapt oriunde altundeva, ce idioţenie, dat fiind că totuşi mergeam, detaliu care mă îndrepta  către o altă nedumerire şi anume unde naibii mă duceam dacă peste tot era oriunde şi cu toate astea mă deplasam, de parcă aş fi fost punctul lui pascal mişcându-se cu viteză infinită şi prin urmare fiind în toate punctele deodată, ceea ce putea reprezenta chiar soluţia problemei mele sugerându-mi că de aceea dispăruseră punctele fiindcă erau toate conţinute într-unul singur şi deci iată pentru ce aveam sâcâitoarea senzaţie de omogenitate parmenidiană sau cum vrem s-o numim având în vedere că oricum eram peste tot simultan, de unde am tras îndată concluzia de temut că eram şi la tine acasă dar împreună cu toţi cei pe care bizarul fenomen îi prinsese în zonă, după cum eram şi la mine care am detestat dintotdeauna musafirii şi iată că în momentul de faţă mă pomeneam vizitat de vreo două milioane de oameni care pe deasupra mai şi susţineau că sunt în propriul lor apartament în ciuda evidenţei că era sufrageria mea, sufrageria ta, sufrageria tuturor, inclusiv a celor care nu au sufragerie, mama mă-sii, înghesuiţi aglomeraţi aproape sufocându-ne de cât eram de unul toţi şi m-am gândit văzând că şi virgulele mai aveau foarte puţin până să dispară complet şi că poate am atins în fine idealul democraţiei şi al globalismului că suntem unul singur în mod abolut şi eu mă simţeam ca şoferul taxiului care se simţea una cu becul semaforului care nu se deosebea de patriarhul identic universităţii la fel ca fântâna perfect aidoma ţigării egale cu brăţara cu antena parabolică şi vrabia şi poliţia şi canalul iarba guvernul cutia batisteatrul operadarul sticlaxonul podulciurile magazinfernul şi habar nu mai am ce fiindcă mi-am spus că următoarea mea declaraţie de dragoste pentru tine va fi şi pentru femeia hipopotam de la scara 4 şi pentru liftul dintr-un bloc necunoscut şi pentru mătuşile foarte bătrâne ale unor profesori de la politehnică sau de la şcoala generală de peste drum sau şi şi drept care mi se părea insuportabil şi am început să transpir în mijlocul acestui conglomerat de idealuri politice la modă şi sârmă şi ghivece cu elicoptere din curtea ministerului apărării şi ziare şi butoane şi curve şi rafturi şi orologii derbedei piuliţe tractoare dughene biblioteci aspirine capace directori ochiul stâng al unui canar dintr-o colivie dintr-un apartament care este toate apartamentele şi mi-a venit să urlu şi probabil că aş fi urlat îngrozitor dacă straniul fenomen nu s-a fi oprit aşa cum începuse, fără nici o raţiune, mai întâi prin reapariţia virgulelor, apoi a liniilor de pauză – de care abia atunci am realizat câtă nevoie am – , apoi a parantezelor (pe care, sincer, nici nu am observat că le pierdusem înainte de a constata cât ne uşurează viaţa), a majusculelor – fără de care Bucureştii nu funcţionează (deloc!) – , a semnelor de exclamare, al naibii Artaud!, şi chiar a punctelor.

            În momentul în care ne-au fost restituite şi alineatele, am priceput că nu pot contesta eficienţa metodei clasice – pe care mi se păruse onest cândva să o evit – de a ajunge la tine, de a te recunoaşte şi de a mă recunoaşte prin tine, mă rog, de a-ţi mângâia părul negru şi de a te ţine puţin în braţe, când prindem ocazia.

            Din fericire, am prins golul Spaniei, singurul din acel meci.  

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign