“Ultimul cuvînt” al tinerei generaţii

15 august 2010 Adrian Majuru Editorial

“Ultimul cuvînt” al tinerei generaţii de odinioară a fost similar cu primul strigăt al tinerei generaţii de azi. Deşi “fac oamenii ce pot. Nu-s ei de vină!” avem persistenţa unei spaime “care paşte mai presus de orice, tînăra generaţie de intelectuali” şi anume, ratarea! “Ratare care nu-nseamnă deloc insucces social, neascensiune politică sau literară; ci o anumită prăbuşire lăuntrică în raport cu o anumită icoană pe care o porţi în suflet despre tine. Şi nu atît o prăbuşire a ta însuţi, cît o prăbuşire a icoanei care te susţine!”(Mircea Vulcănescu).

        Ratare definită de Bacovia ca o veşnică învîrtire într-un “cerc barbar şi fără sentiment” în “ţara grozavului întuneric” unde tinereţea este “streină de plăcere” şi plină de “zbucium şi de durere”(Ştefan Petică). Ratare care îmbracă vălul unei “tinereţi ciudate” copleşită de o “moarte cotidiană”(Dinu Pillat).

        Dintotdeauna mizeria este tot ce avem căci “nu vedeţi că nici nu sîntem luaţi în seamă atât timp cît rămînem intelectuali?!” Ne pîndeşte “ratarea, sau sterilitatea, sau dezertarea. Sîntem suprimaţi, asta sîntem” (Mircea Eliade). Cauza acestei realităţi seculare sălăşluieşte în “destinul vieţii sociale româneşti” unde “politica trivializează totul; pentru că tot ce e cultură, aspiraţie către valori, spiritualitate pură, tot ce nu e utilizabil în vreun fel, e marfă fără căutare… (Mircea Vulcănescu).”

        Scriitorul I.D.Sîrbu descrie eşafodajul social românesc al anilor 1970-1990 astfel: “crudul adevăr” este că “50% din populaţia noastră e alcătuită din – ca să mă exprim cu fineţe, ca să nu jignesc – din nişte indivizi sub-inteligenţi. Cretini, garaveţi, papă-lapte, burtă-verde, gogomani, haple. Recunoşti, nu? Şi, în acelaşi timp, dar în altă ordine de idei, circa 30% poate chiar mai mult, sunt hoţi, şmecheri, lichele, pramatii. Mai adaugă procentul obligatoriu de escroci din naştere, de parveniţi, de turnători şi şnapani, de demagogi şi fîlfîiţi, huidume, troale, fufe, tufe, sferto-docţi, căcănari, linge-blide. Adaugă la aceştia stocul de popi, ofiţeri, artişti(manelişti n.m.) – şi, uite dragul meu coleg, obţii frumos şi repede o imagine aproape exhaostivă şi inhaostivă a ceea ce noi, cînd ne grăbim la şedinţe, numim superficial popor. (…)Dacă ne-am pune să sacrificăm numai proştii şi lichelele – nu şi celelalte categorii negative – am risca piederi demografice mai mari decît am avut după cele două războaie mondiale victorioase.” (Lupul şi Catedrala, pp. 130-131)

        Începînd cu mijlocul anilor ‘40 cu extensie pînă astăzi, cu variaţii ale violenţei şi ale absurdului social, categoriile sociale de reală valoare – dealtfel destul de subţiri demografic – au fost distruse cu bună ştiinţă iar în ultima vreme, sunt ţinute la distanţă de vîrful piramidei sociale. Parafrazîndu-l pe N.T. Orăşeanu, în această ţară “masa celor cu merit” nu există căci aceştia “nu au astăzi căutare”. Dar vor avea oare? Posibil atunci cînd “oamenii cinstiţi, inteligenţi şi bine pregătiţi, care, prin simpla, dar cinstita şi dezinteresata lor dragoste de idee şi ţară, să înlocuiască proştii, brutele şi ageamii care, profitînd de conjunctură, s-au înfipt şi la pîine, şi la cuţit”. (I.D.Sîrbu).

        Pentru o reală schimbare ar fi necesară şansa unui eveniment istoric sub a cărui “înrîurire sufletească” să se “modifice felul de a fi al celor care iau parte la dînsul”. Să considerăm schimbările din decembrie 1989 evenimentul istoric potrivit schimbărilor radicale dar, “lucrurile se petrec cu totul altfel”. De ce? Pe de o parte, “cu cît un om are o mentalitate mai formată, cu atît influenţa evenimentelor e mai mică asupra lui (vezi sloganul Noi muncim. Nu gîndim!n.m.) şi pe de altă parte, “cu cît capacitatea lui de reducere a întîmplărilor e mai intensă şi plasticitatea lui intelectuală e mai redusă”. (M.V.)  Cu alte cuvinte, “influenţa maximă a istoriei se resimte în perioada adolescenţei”. Adolescenţii din 1989-1990 sunt în pericol de a fi metamorfozaţi în ciupercari si căpşunari căci, vorba unui refren “ţara te vrea prost” şi manipulabil. Astfel devine explicabilă “deprimarea care cuprinde pe orice tînăr întors de la studii, umbra ratării lui faţă de orgia politicienească ce se desfăşoară în toate părţile”(Mircea Eliade) iar “comportarea extremistă” reprezintă “reacţiunea împotriva mizeriei şi foamei, pe de o parte; revolta împotriva profitorilor de tot felul, pe de alta” (Mircea Vulcănescu). Salvarea generaţiilor active, dinamic intelectual în general şi a generaţiilor tinere în special constă “într-o solidarizare de breaslă a valorilor” care să respingă în bloc favoritisimul, nepotismul, necinstea, demagogia. Toate acestea formează eşafodajul unei corupţii “cinice şi tradiţionale” de tip feudal. Dacă coalizarea solidarizării de breaslă a valorilor eşuează (şi din cauza politicii oficiale dusă cu bună ştiinţă împotriva ei, n.m.), atunci avem “destinul celei mai triste generaţii, pe care o pîndeşte foamea şi ratarea iremediabilă” într-o perpetuă “ţară  a măgarilor”.

        Din nefericire au rămas “numai cîţiva izolaţi care continuă cu probleme serioase, însă pentru aceştia vieţuirea într-un astfel de mediu a devenit o imposibilitate.” Aceasta în timp ce politicienii “sînt nişte nulităţi, nişte inconştienţi, lipsiţi complet de un spirit problematic, incapabili să depăşească ideea vulgară de eficienţă. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale, iar a vorbi de primatul politicului echivalează cu un elogiu al platitudinii, nulităţii şi exteriorităţii.” Într-o astfel de atmosferă “nu au ce căuta decît mediocrităţile” deoarece “înspre politic nu evoluează decît oamenii fără substanţă şi fără posibilităţi interioare, cu rezerve lăuntrice inexistente, incapabili de cea mai măruntă problematică.” Faptul că în România “problemele n-au nici o valoare decît puse în legătură cu realităţile de la noi” putem vedea în aceasta “încă un triumf al spiritului politic. Vă mai miraţi, atunci, de ce totul e caricatural, compromis şi fad?” Ori dacă o generaţie care-şi trăieşte universul într-un astfel de context “caricatural, compromis şi fad”, nu-şi doreşte şi “altceva decît ceea ce primeşte, ar însemna că-şi recunoaşte ea însăşi, prin aceasta, inutilitatea de a trăi!” O inutilitate care se defineşte prin “lipsa de scop” a tinerilor smulşi din mediul lor spiritual, “dezrădăcinaţi, dezaxaţi, rupţi de credinţa părinţilor lor şi din privegherea dragostei acestora şi aruncaţi pe drumuri, în nădejdea unei îmbunătăţiri iluzorii a stării lor materiale, ajunşi să-şi dispreţuiască părinţii, să se ruşineze de ei, fără a izbuti să se integreze, în schimb, altundeva, plutind fără rost, lucid de goliciunea lui spirituală, vînător al unei ratări sigure şi fără leac!”

Dar, să ne silim să fim oameni de nădejde căci “un om de nădejde nu poate spune niciodată că nu mai este nimic de făcut. Chiar împotriva evidenţei”(Ultimul cuvânt).

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign