Bucureştiul antropo-hagiografic sau despre bucureşteni şi sfinţii lor protectori – o secţiune în timp

12 august 2010 Bucurestii Vechi Si Noi Antropologia urbana

Iată, am trecut şi anul acesta sărbătoarea patronală a Bucureştilor, Sf.Dimitrie Basarabov. Peisajul cu care ne-a obişnuit ziua de 27 octombrie, aparţine cred Bucureştiului atemporal. Ce-i drept straiele s-au schimbat, dar mulţimea pestriţă ce umple Dealul Mitropoliei, privită dincolo de semnele timpului, este aceeaşi, un furnicar divers de arătări mărşăluind în sus şi în jos: cucoane dichisite, călugări, tineri studioşi, babe, cerşetori, vânzători de temirice-uri, domni bine ori tovarăşi mai jerpeliţi, ţigani şi tigănuşi, bolnavi cu rănile la vedere, evlavioşi, curioşi ori gură-cască, cu toţii magnetizaţi de sfântul din vârful dealului. O zi de praznic cu toată încărcătura ei: cântări, lumânări, vlădici sclipitori, înghesuială, nebuni prooroci, tămâie, colaci, lacrimi, aghiasmă, bâlci, moaşte, clopote, freamăt, odihnă, binecuvântare.

Cum vor fi fost hramurile vechiului Bucureşti… Cu siguranţă nu prea diferite. Ca o scufundare în timp, v-aş propune un periplu printre sfinţi, biserici şi rosturi bucureştene, începând cu vremea primei comunităţi de pe Dâmboviţa, urmaşii moşului Bucur. Trupul spiritual al oraşului se plămădeşte treptat, iar ritmul anului sacru, pe care orăşenii îl trăiesc astăzi, începe să pulseze undeva prin secolul XV.

Scurtă investigare asupra fenomenului

Din perspectiva sfinţilor protectori, cazul Bucureştiului este unul aparte. Format în evul mediu, oraşul este lipsit de sfinţi de provenienţă locală. Prin urmare, toţi patronii săi, mai puţin se pare Maica Domnului, ajung aici ca urmare a unei iniţiative private, care este adoptată şi absorbită de comunitate.

            Preluând schema antropologică expusă de Vintilă Mihailescu în studiul său Bucureştiul antropo-geografic, credem şi noi că trei au fost focarele care împreună au dus la ivirea oraşului: o comunitate rurală, provenită foarte probabil din urmaşii unui moş Bucur, târgul, care apare aici într-o mare intersecţie de drumuri comerciale şi cetatea domnească prezentă pe Dâmboviţa începând cu sec.XV. Fiecare dintre ele îşi are aportul său în schema hagiologică bucureşteană.

Pe de altă parte, extinderea oraşului s-a petrecut atât din interior, prin creştere demografică, cât şi din exterior, prin înglobarea în limitele oraşului a diverse comunităţi rurale din proximitatea târgului, care devin cu timpul mahalale Bucureştene. Acest fenomen face ca religiozitatea bucureşteană să cuprindă în egală măsură tipul de pietate al orăşanului târgoveţ, al boierului cultivat, al voievodului, al clericului, dar şi  pe cel al ţăranului agricultor. Astfel, creştinismul practicat la Bucureşti este în egală măsură de sorginte teologică şi populară. Oamenii se amestecă în bisericile bucureştene, fiecare cu motivaţiile, nivelul său de înţelegere şi tipul său de sensibilitate, cu toţii sub poalele sfinţilor.  

            Bucureştenii şi aplecarea lor spre sacru

Mărturii despre pietatea bucureştenilor ne sunt lăsate de călători străini. O remarcă foarte întâlnită este cea privitoare la mulţimea bisericilor din oraş. Unii călători cred că fiecare stradă are o biserică, iar în inventarele emise de ei, cel mai spectaculos, desigur fără temei real, numără 360 de lăcaşuri. Anton Maria dell Chiaro, sectretarul italian a 3 domni munteni, la sfârşitul sec.XVII şi începutul celui de-al XVIII-lea notează: „în general, valahii nu sunt prea evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce de câte ori trec dinaintea unei biserici ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori  ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi” . De asemenea el remarcă prezenţa icoanelor în case, ca unic „ornament”, începerea ospeţelor cu rugăciune, marea atenţie acordată Paştelui, Bobotezei, strălucirea slujbelor la marile sărbători „că în afară de Moscova, nici o ţară creştină orientală nu o egalează”, diverse obiceiuri şi credinţe, preocuparea pentru pomenirea morţilor. De obicei, la moartea unei feţe domneşti condamnaţii civili şi chiar unii criminali erau eliberaţi din închisori pentru a se ruga de sufletul mortului. „calicimea (…) uşurează sufletul celui mort prin diverse patimi, timp de un an întreg, umblând cu capul gol pe ploaie, ninsoare sau sub arşiţa soarelui”(Anton Maria dell Chiaro). Bucureştenii erau iubitori de procesiuni, care se organizau în diferite părţi ale oraşului pentru ploaie şi recoltă îmbelşugată în fiecare din cele 6 joi de după Paşte, şi la vreme de nevoie, în cazuri de molimă ori alte calamităţi naturale. Autori mai recenţi, între primii istorici ai Bucureştilor, ne vorbesc în mod explicit despre cultul sfinţilor şi al icoanelor, despre încrederea în puterea lor de vindecare: „(…) fiindcă era înaintea tuturora, biserică tămăduitoare de boale şi făcătoare de minuni, aci , la Sf.Ion (mânăstirea ce s-a aflat până la sfârşitul sec.XIX, pe locul actualului palat CEC de pe Calea Victoriei n.a ), alerga omul de avea bolnav greu în casă; făcea o sfeştanie sau mai multe apoi, încărcat cu anafură, aghiasmă, mir şi cu un şiret de bumbac pe care erau înnodate evangheliile ce se citesc la caz de boală, se înapoia la căpătâiul bolnavului. Mirul i-l punea la cap, anafura i-o dădea să mănânce şi aghiasma s-o bea, găitanul cu noduri i-l atârna de gât şi bolnavul se însănătoşa, dacă nu se miluia Dumnezeu să-l cheme la Dânsul. Iar pentru cazurile mai speciale de bârcă, preoţii de la sf.Ion mai ştiau un leac ce nu da greş şi anume făceau pe umflătură semnul crucii cu creneală” (G.Cruţescu). O renumită icoană făcătoare de minuni era cea a Maicii Domnului de la Sărindari. Bolnavii importanţi trimiteau trăsură la mânăstire după icoană şi aceasta era dusă de egumen însoţit de călugări cu făclii. Lumea bătea mătănii în praful drumului la trecerea convoiului; la cei săraci se ducea o copie a icoanei de către un călugăr simplu. Colonelul Popescu Lumină lasă un „inventar”, al sfinţilor pe specialităţi: „Sf.Stelian de la biserica Vergu pentru sănătatea copiilor, sf.Varvara pentru ca fetele să nu fie ciupite de vărsat, Sf.Cosma şi Damian şi Sf.Mina pentru sănătate, Sf.Elefterie pentru plămădirea căsătoriile şi uşurarea la naşteri, sf.Haralambie de ciumă, capul sf.Visarion de ciumă şi holeră, sf.Nicolae pentru sărăcie, sf.Spiridon pentru dovedirea hoţilor”. Aceasta este însă o mărturie târzie, şi oarecum nespecifică, fiind uşor de echivalat cu informaţiile provenind din calendarele populare. Vom încerca să urmărim în continuare în special aportul comunităţii orăşeneşti la spectrul hagiografic al Bucureştilor.     

            Sfinţi patroni ai Bucureştilor

Un aspect demn de remarcat, care crează un context aparte hagiologiei  bucureştene, este lipsa unui mare patron, până târziu, la sfârşitul sec.XVIII, când este adus aici trupul întreg al sfântului Dimitrie Basarabov, devenit protectorul consacrat al oraşului. Dacă cetăţile de scaun ale Moldovei, au primit de foarte timpuriu, spre consacrare, din iniţiativă domnească, moaşte întregi, sfântul Ioan cel Nou la Suceava şi sfânta Parascheva la Iaşi, Bucureştiul a fost lipsit de un asemenea privilegiu din motive pe care vom încerca să le desluşim.

            Moaştele întregi au un statut aparte în mentalitatea medievală. Chiar dacă în plan teologic, o părticică are aceeaşi relevanţă cu întregul, relicvele nedespărţite au beneficiat de un tratament deosebit, fiind în mod special protejate şi căutate. Trei sunt sfinţii ale căror moşte întregi se află din evul mediu în Ţara Românească: sfântul Nicodim de la Tismana, călugărul balcanic care a reformat în sec.XIV viaţa monastică din sudul Carpaţilor, fiind iniţiatorul primelor mânăstiri de obşte din Valahia; sfânta Filofteia, ale cărei moaşte au fost aduse probabil în sec.XVI, din sudul Dunării, la Curtea de Argeş, a doua cetate de scaun a domnilor munteni; sfântul Grigorie Decapolitul, al cărui trup a fost cumpărat de boierul Barbu Craiovescu pentru ctitoria sa de la Bistriţa, tot în cursul sec.XVI. Nici unul dintre aceşti sfinţi nu a beneficiat însă de o cinstire aparte în Bucureştiul medieval.  

            De ce chiar odată cu stabilizarea la Bucureşti a curţii domneşti voievozii nu au avut iniţiativa de a consacra oraşul prin aducerea unui trup nestricat? O astfel de iniţiativă ne este totuşi menţionată de un text hagiografic privitor la viaţa sfântului Nicodim de la Tismana, dar a rămas un proiect nerealizat. Iată ce scrie în 1840 ieromonahul Ştefan de la Tismana: „Iar după trecerea a mulţi ani, un Domn al ţării acesteia, înţelegând multele faceri de minuni ale sfântului Nicodim, a vrut să le ridice (moaştele n.n) din sfânta mânăstire Tismana şi să le ducă în oraşul Bucureşti ca să fie acolo stătătoare. Şi nefiind voia sfântului să se înstrăineze sfintele sale moaşte din sfântul său lăcaş, cu minune a făcut de s-a părăsit domnul acela de acel sfat şi lucru neplăcut sfântului. Ci încă zic unuii că acel domn ce vroia ca să ridice sfintele moaşte ale sfântului ar fi fost Basarab Voevod cel Tânăr la leatul 6981 (1473)”. Hagiograful târziu a notat o tradiţie, probabil cu temei istoric, având în vedere exactitatea numirii şi datării voievodului, fapt imposibil la acea vreme prin surse bibliografice. Legăturile ctitoriceşti ale Basarabilor cu Tismana ar putea îndreptăţi o astfel de iniţiativă. Istoricul P.Ş.Năsturel expune o ipoteză în care leagă acest eveniment de un lăcaş apărut târziu în Bucureşti, în zona primei curţi domneşti, cu hramul Sf.Antonie, vocabulă unicat în capitală, aceeaşi cu cea a mânăstirii Tismana (biserica sfântului Antonie, zisă a Puşcăriei, ctitorită în prima jumătate a sec.XVIII de un anume Antonie Cămăraşul, a dispărut din peisajul bucureştean la mijlocul sec.XIX; hramul a rămas să fie sărbătorit la biserica Curtea Veche, aflată în imediată apropiere, unde cultul sfântului a luat în prezent o mare amploare). Cercetătorul crede că acest edificiu târziu ar fi suprapus o veche ctitorie domnească, contemporană iniţiativei lui Basarab cel Tânăr, care ar fi fost destinată adăpostirii moaştelor sfântului Nicodim. Aceasta ar fi fost „biserica doamnei Maria”, soţia lui Basarab cel Tânăr, edificiu menţionat în Bucureştiul medieval, ale cărui coordonate ne sunt astăzi necunoscute. Iniţiativa a rămas fără urmări şi nici un domn nu a mai avut-o. Chiar un voievod luminat şi extrem de bogat cum a fost Constantin Brâncoveanu, care a refăcut şi înzestrat mai multe lăcaşuri de cult în Bucureşti, lucrare ce a culminat cu rectitorirea mânăstirii Sf.Gheorghe Nou, la o măsură cu adevărat împărătească, nu se gândeşte să aducă aici un trup de sfânt. Se pare că domnia nu s-a simţit niciodată prea în largul ei la Bucureşti. Adoptarea oraşului ca cetate de scaun s-a petrecut se pare sub presiune turcească, locul, la doar 60 de km de Dunăre fiind mai uşor de supravegheat. Primul domn care ctitoreşte la Bucureşti o biserică a curţii este Mircea Ciobanu, primul domn care îşi cumpără firmanul de la Poartă, procedură care va continua de-a lungul timpului, culminând cu epoca fanariotă. Fragilitatea domniei se accentuează odată cu mutarea ei la Bucureşti. Probabil, din acest motiv, domnii nu s-au simţit aici acasă, ci mai degrabă în mici reşedinţe retrase ca Mogoşoaia, Potlogi ori Brebu. De asemenea, oraşul era adesea în calea jafurilor şi a prăpădurilor de tot felul, ori astfel de preţioase relicve trebuiau păstrate în siguranţă.

Sfântul Dimitrie Basarabov ajunge la Bucureşti din iniţiativa unui cleric, mitropolitul Grigorie şi cu sprijinul financiar al unui negustor bucureştea bogat, Hagi Dimitrie. În timpul războiului ruso-turc, un general rus Peter Salnikov, ridică sfântul din biserica satului său natal, Basarabov, pe valea Lomului, spre a-l adăposti din calea turcilor, în Rusia. La propunerea mitropolitului, generalul schimbă relicva pe bani, luând cu el doar mâna dreaptă a sfântului pe care o depune la Lavra Pecersca. Trupul aproape întreg al sfântului Dimitrie este depus în biserica mitropolitană şi oraşul îşi primeşte astfel protectorul. Cultul său va lua mare amploare, suferind contaminări cu cel al sfântului omonim de la Salonic. Găsim important de remarcat statutul social al donatorului în cazul achiziţionării moaştelor sfântului Dimitrie Basarabov. El nu a fost nici domn, nici boier, ci doar un negustor bogat, aflat sub patronajul onomastic al acestui sfânt, absent până atunci din hagiografia bucureşteană. Din această perspectivă, se pare că adevărata vocaţie a Bucureştilor a fost cea de târg, căci iată, un negustor şi un cleric îi aduc sfântul protector. 

Primul patron al comunităţii bucureştene a fost se pare Maica Domnului, căci imaginea ei este prezentă pe peceţi ale oraşului, care ni s-au păstrat începând cu sec.XVI. Acest tip de sigiliu aparţinea conducerii obştii bucureştene, premergătoare instalării aici a domniei, formată foarte probabil după modelul tradiţional, din 12 bătrâni şi un judeţ. Pecetea oraşului, reînnoită în fiecare an odată cu schimbarea judeţului, dar păstrând imaginea Maicii Domnului, era adăpostită în biserica din Pazar, care a fost se pare, centrul spiritual al primilor bucureşteni (lăcaşul, dispărut încă din epocă medievală, se afla, cel mai probabil, undeva în zona actualului magazin Bucureşti). Patronajul Maicii Domnului, a fost perpetuat de ctitorii de toate tipurile. Astfel, privind şi ponderea bisericilor puse sub protecţia ei, Maica Domnului pare a fi patroana suverană a Bucureştilor până la sfârşitul sec.XVIII.

Odată cu sec.XVI, oraşul devine cetate de scaun, statut pe care îl va avea cu intermitenţe încă un secol, până la stabilizarea aici a capitalei ţării. În acelaşi timp, căderea Brăilei sub turci în 1546 duce la creşterea importanţei târgului Bucureştilor, prin devierea pe aici a  principalei artere comerciale ce lega Occidentul de Orient. Între sec.XVI şi XIX, Bucureştiul este singurul mare târg din câmpia Munteniei. Cercetat de negustori din toate zările, oraşul va fi din acest moment într-un continuu progres.

Pe măsură ce urbea începe să capete contur, clasa ctitoricească se diversifică, la fel şi hramurile. În târg şi în împrejurimile sale apar noi lăcaşuri de cult puse sub protecţia sfinţilor celor mai populari în biserica Răsăritului, personaje consacrate încă din antichitatea târzie: Sf.Gheorghe, Sf.Ioan Botezătorul, Sf.Nicolae, Sf.arhangheli Mihail şi Gavril, sfinţii Petru şi Pavel. Nu lipsesc, desigur, noi biserici închinate Maicii Domnului. Există în secolul XVI două lăcaşuri al căror hramuri mărturisesc legăturile ctitorilor cu două mari locuri de pelerinaj ale Orientului: Muntele Sinai şi Ierusalimul. Donatorii îşi închină ctitoriile celor două mari lavre: Sf.Ecaterina din Sinai respectiv Sf.Sava în Ţara Sfântă. Chiar dacă au fost ctitorii boiereşti, ele vorbesc limpede despre o anume atitudine a valahilor faţă de locurile sfinte, care se poate citi şi în daniile voievozilor. Ctitorul domnesc al mânăstirii Sfânta Treime (actualul Radu-Vodă), de la marginea târgul dâmboviţean este în 1576 dăruitorul unui paraclis cu hramul Sf.Ioan Botezătorul la muntele Sinai, iar arhivele mânăstirii Sf.Sava de la Ierusalim, vorbesc despre „stăruinţele domnilor Vlahiei” în urma cărora s-a redeschis în sec.XVI mânăstirea şi de un anume egumen Ioachim Vlahul.

Hramurile secolului XVI bucureştean, denotă o elită ctitoricească, înscriindu-se în contextul general balcanic, hranit de tradiţia bizantină. Odată cu creerea statului medieval, ridicarea instituţiei domniei, aflilierea oficială a bisericii la Târnovo şi apoi la Constantinopol, s-a născut în Ţările Române o elită instruită, care întreţinea legături stabile cu Constantinopolul şi cu Balcanii. În egală măsură, ştim că odată cu căderea Constantinopolului şi cu înaintarea turcilor în Balcani, fugari de neam bun şi clerici vin să se stabilească în Ţările Române, aducând cu ei un val cultural şi teologic de sorginte bizantină. Parte din ctitorii bucureşteni aparţin acestei clase, fapt mărturisit şi de închinările de ctitorii în peninsula balcanică, gest care lega transfugii de locurile lor de provenienţă. Un caz foarte explicit este cel al lui Ghiorma banul, mare dregător în Valahia secolului XVI, epiriot, ctitor al mânăstirii omonime din Bucureşti, pe care o închină eparhiei Pogoniana şi mânăstirii atonite Simonospetras (lăcaşul, astăzi dispărut se afla în zona din spatele actualului Muzeu Naţional de Istorie).

Pătrunderea elementului balcanic în comunitatea bucureşteană a fost urmat de asimilarea lui şi de întărirea legăturilor cu peninsula, chiar prin rudenie. Soţia epiriotului amintit mai sus este jupâniţa Caplea din Stăneşti, care ridică pe malul Dâmboviţei biserica cu hramul Sf.Nicolae, numită mai târziu biserica Albă Postăvari, lăcaş închinat  tot la Simonospetras, astăzi dispărut.

Un alt mobil al gestului de închinare era cel al trăirii religioase a pelerinului. Un exemplu mai târziu este cel al marelui spătar Mihail Cantacuzino, care în urma unei călătorii la muntele Sinai ridică pe Valea Prahovei, o mânăstire pe care o numeşte Sinaia şi o închină lavrei sinaite. Este posibil ca şi Panos Vistierul, grec de origine, ctitor în sec.XVI al unei mânăstiri cu hramul Sf.Ecaterina  la Bucureşti, să fi răspuns aceluiaşi impuls, pe care l-a resimţit mai târziu spătarul Mihail.

Dacă o călătorie la locurile sfinte era în acele timpuri un deziderat foarte greu de realizat, legătura cu ele a fost permanent întreţinută de elita ctitoricească românească, domnească şi boierească prin numeroase danii. Cât priveşte pătura largă a comunităţii, ea beneficia din timp în timp de vizite ale călugărilor orientali, veniţi aici în căutare de mile, care purtau cu ei şi distribuiau diverse obiecte-receptacul al binecuvântărilor Ţării Sfinte: ulei, flori din grădina Maicii Domnului, aşchii din Sfânta Cruce şi altele. 

Un alt sfânt adoptat de bucureşteni prin filieră balcanică este Sf.Spiridon. Începând cu sfârşitul sec.XVII se vor ridica pe malul Dâmboviţei patru lăcaşuri sub patronajul său, dintre care unul, nu şi cel mai timpuriu, ştim sigur că a fost ctitorit de un doctor venit din Corfu, care purta şi numele sfântului. Începând cu sec.XV, Sf.Spiridon devine patronul acestei insule greceşti, după strămutarea moaştelor lui din Cipru aici. Şi ctitoria domnească Sf.Spiridon vechi, închinată de Nicolae Mavrocordat patriarhiei Antiohiei, “spre a fi sălaş călugărilor arabi”, ar putea sta într-o legătură neîntâmplătoare cu aria de provenienţă a cultului acestui sfânt, căci Cipru, prima insulă patronată de el, unde cu siguranţă cultul s-a perpetuat şi după mutarea moaştelor în Corfu, se află la mică distanţă pe mare de coasta Antiohiei. Sfântul Spiridon, unul dintre participanţii la primul sinod ecumenic de la Niceea, rămas în iconografie şi în tradiţia hagiografică prin pilda emblematică a cărămizii, chip al alcăturii nedespărţite a Sfintei Treimi, a fost adoptat de bucureşteni şi probabil nu doar de ei, ca sfânt ajutător în dovedirea hoţilor. Aşadar, un calc cu temei teologic, la nivel popular. După cum Sf.Spiridon a dovedit adevărul în faţa ereticului Arie, aşa bucureştenii îl rugau să dea în vileag adevărul şi întru ajutorarea lor.

Odată cu dezvoltarea învăţământului public, accesul la carte se lărgeşte şi acest fapt se citeşte şi în diversificarea hramurilor. În sec.XVIII ele devin mai specializate, atât la nivel comunitar cât şi la cel individual. Apar în această perioadă spre exemplu patronajele taumaturge explicite: Sf.Pantelimon, Sf.Visarion, Sf.Haralambie, chiar dacă stimulii lor, marile epidemii, bântuiseră capitala şi înainte. La nivel individual, întâlnim mai des hramurile patronimice, mai ales în rândul ctitorilor proveniţi din pătura de mijloc. Dacă în secolele XVI şi XVII iniţiativa ctitoricească o au în special domnia şi marii boieri, secolul al XVIII aparţine din această perspectivă negustorilor, boiernaşilor şi chiar micilor obşti de mahala.

Un caz interesant, pe care îl vom dezvolta poate cu alt prilej, este cel al sfântului Elefterie, consacrat în conştiinţa bucureştenilor prin patronajul asupra nunţilor şi a dragostei în general. Împământenit aici la jumătatea sec.XVIII din iniţiativa unui arhiereu de origine cretană, Neofit, sfântul, al cărui nume înseamnă „cel liber”, primeşte astăzi în lăcaşul său nuntaşii cu ambâţ ai oraşului.

Ar fi foarte multe de povestit despre sfinţii patroni ai Bucureştiului, căci unul este sfântul Dimitrie Basarabov, dar clopotele de praznic bat adesea în oraş, semnalizând ziua vre-unui patron celest. Bucureştenii vremurilor trecute erau foarte ataşaţi de sfinţi şi cred că parte din ei încă mai sunt. Poate v-a convins sărbătoarea sfântului Dimitrie de anul acesta.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign