DE CE A DISPĂRUT “MICUL PARIS”?

Domnul Adrian Majuru m-a solicitat să răspund, alături de specialişti din alte domenii decât istoria, acestei întrebări care dacă nu e dificilă, este însă foarte dureroasă. Probabil că unii cititori ar dori ca răspunsul să fie următorul: “micul Paris” nu mai există  pentru că atât el cât şi vechea societate românească erau “măcinate” de atâtea contradicţii şi de atâtea defecte încât era normal să se prăbuşească. Această mentalitate este mai răspândită decât s-ar putea crede şi îşi are  cauzele în uluitoarea spălare a creierelor care s-a exercitat asupra românilor de-a lungul atâtor decenii.

            Pe de altă parte, dacă răspunsul la această întrebare va fi cel real – “micul Paris” nu mai există din cauze externe, independente de voinţa naţiunii care l-a făurit – atunci se va ridica un cor de voci care va glăsui că întotdeauna noi, românii, am dat vina pe alţii, că adevărata vină nu este în altă parte ci în noi înşine, de parcă ar exista un specific românesc eminamente negativ şi refractar la diferitele tipuri de progres. Istoria modernă a românilor demonstrează exact contrariul: felul în care un popor din Europa de Sud-Est a reuşit să creeze un stat important, cu instituţii prestigioase, cu foarte numeroase personalităţi de talie internaţională şi cu o prosperitate indiscutabilă, înainte de al doilea război mondial, chiar dacă fără îndoială diferenţe sociale însemnate existau. “Micul Paris” nu era “Sodoma şi Gomora” ci un oraş în care locuitorii săi se simţeau în Europa şi în lume, fără complexul excluderii şi cu bucuria de a trăi. Faptul că era într-o anumită măsură un fel de “sat mare” şi nu un oraş cu un urbanism foarte riguros este o realitate, dar în aceasta rezida farmecul său, despre care distinsul arhitect Paul Emil Miclescu se pronunţa ca fiind un “oraş-grădină” avant la lettre – un concept astăzi foarte en vogue în gândirea despre arhitectură. Această lipsă a unei sistematizări urbanistice – înaintea bulevardelor trasate în vremea regalităţii şi apoi a cartierelor de blocuri ridicate în timpul regimului comunist – nu mi se pare a fi fost neapărat un defect al acestui oraş, structurat, după cum scria profesoara arhitectă Sanda Voiculescu, în funcţie de parohiile sale, cu o tramă stradală uneori neaşteptată, dar încântătoare. De ce oare trebuie ca toate oraşele să fie croite după acelaşi calapod ? De ce trebuie să întâlnim aceleaşi structuri urbanistice cum trecem dintr-o ţară în alta ? Cum este acceptată noţiunea de diferenţă culturală de care se face atâta caz azi în bogăţia de discursuri despre integrarea europeană ?

            Din punct de vedere al felului în care este configurat, Bucureştii sunt un oraş tipic românesc. Seamănă de altfel foarte mult – la dimensiuni mari – cu celelalte oraşe din Muntenia, Oltenia şi Moldova. Pentru cine vrea să îl înţeleagă, există paginile pline de afecţiune şi de comprehensiune ale lui G.M.Cantacuzino.

            Răspunsul istoricului la întrebarea din titlu este foarte simplu, deşi procesul care a dus la dispariţia “micului Paris” a fost foarte complicat. Să repetăm lucrurile atât de cunoscute şi în acelaşi timp atât de adevărate: împărţirea Europei în sfere de influenţă după cel de-al doilea război mondial, intrarea României în subordonarea Uniunii Sovietice a dus la instaurarea unei noi puteri care a pus în aplicare directivele primite de la marele vecin de la Răsărit. Ţara trebuia transformată într-un satelit, trebuia izolată de Occident, elitele sale trebuiau distruse sau reeducate iar conştiinţa sa de sine trebuia să dispară. Pentru aceasta s-a recurs la o politică de cadre adecvată acestui ţel, în toate domeniile, s-a demolat şi parţial s-a reconstruit, în alt spirit.

            La această afirmaţie se va obiecta: Da, dar s-au făcut multe lucruri bune în vremea comunismului şi discuţia va lua o turnură politică. Intr-adevăr, cred că o serie de aspecte din timpul acestui regim, ca de pildă unele din domeniul şcolar şi din cel sanitar, ar putea fi valabile în continuare şi astăzi. Lucrurile însă nu trebuie exagerate în privinţa modernizării din vremea regimului totalitar, care avea nevoie de mulţi oameni pentru a-l susţine.

            Ceea ce impresionează este şi faptul că intelectuali însemnaţi din Occident au înţeles în adâncime specificul Bucureştilor. Interpretarea lor îşi păstrează actualitatea şi transmite în contemporaneitate un fior de optimism. Pentru că este vorba de fostul “mic Paris” şi nu pentru a da dovadă de preţiozitate, aş vrea să închei aceste rânduri cu cuvintele emoţionante ale lui Paul Morand: “La leçon que nous offre Bucarest n’est pas une leçon d’art mais une leçon de vie; il enseigne à s’adapter à tout, même à l’impossible. […] Capitale d’une terre tragique où souvent tout finit dans le comique, Bucarest s’est laissé aller aux événements sans cette raideur, pourtant sans cette fragilité que donne la colère. Voilà pourquoi à travers la courbe sinueuse d’une destinée picaresque, Bucarest est resté gai”.

prof. Dr. Mihai Sorin Rădulescu

Facultatea de Istorie

Universitatea Bucureşti