un rechin capitalist

24 octombrie 2010 Silvia Colfescu Altcevale

Ziua începe bine de dimineaţă. Un telefon din Elveţia ne anunţă că banii din vânzarea briliantului au fost deja trimişi şi că avem să‑i primim cu siguranţă până la prânz.

E o veste grozavă, mai ales în previziunea întâlnirii cu medicul oftalmolog.

Încă de cu seară discutasem îndelung cu Alex şi hotă­râ­sem că, în ciuda asigurărilor date de veterinarul câine­lui lui, un profesor doctor de prin părţile astea ale lumii nu poate fi decât un autentic rechin capitalist şi, ca urmare, va trebui să‑i plătim scump pentru consultaţie.

Mă uit cu drag la cele două inele de pe degetele mele. Momentan au scăpat.

Într‑adevăr, la poştă ni se pune în mână o grămadă de franci elveţieni. O adevărată avere pentru noi. Ţinem în palmă o comoară care înseamnă benzină, muzee, mân­care, poate şi vreun camping, la mare ananghie. Am scăpat de toate grijile.

Ne ducem la clinica la care avem programarea, plini de încredere în viaţă.

În clădirea imensă ni se arată, trasate pe pardoseală, o mulţime de dungi colorate, care duc fiecare către o sec­ţie; n‑avem decât să ne ţinem după dunga albastră, şi nimerim la cabinetele de oftalmologie.

La ora 14 fix, asistenta profesorului iese în sala de aşteptare, se uită la pacienţii de pe scaune, face o apre­ciere psihologică rapidă şi uimitor de corectă, vine drept la noi şi ne pofteşte înăuntru.

Profesorul e un om încă tânăr, abia trecut de patru­zeci de ani. Ca un adevărat rechin capitalist, pare eficient, impecabil, amabil şi rece totodată. Îl consultă pe Alex îndelung, de parcă are în faţă o vedetă de cinema.

După ce, timp de vreo jumătate de oră, i se uită în ochi prin diverse aparate, se aşează la birou şi îl anunţă cu o bunăvoinţă pe cât de profesională pe atât de necru­ţătoare:

—Domnule dragă, la ochiul dumneavoastră stâng, re­tina a început să se dezlipească.

Alex păleşte.

—E ceva de făcut? întreb cu subită deznădejde, în timp ce pacientul tace, copleşit de verdict.

—Se poate face o operaţie cu laser.

Tot aşa de bine ne putem cumpăra şi un automobil Lam­bor­ghini.

—Ne vom întoarce în ţară în cel mai scurt timp po­sibil. După ştirea dumneavoastră, această operaţie poate fi făcută în România?

Răspunsul sună didactic şi infinit de politicos:

—Pe câte bănuiesc, acolo se preferă operaţia chirur­gicală; pe de altă parte, cu siguranţă că există şi acolo apa­rate laser, dar v‑aş sfătui să vă operaţi aici, unde e un lu­cru mult mai obişnuit. Eu fac trei, patru asemenea ope­raţii pe zi, iar aparatele noastre sunt foarte per­formante.

Mă uit întrebător la Alex.

Ochii lui spun nu.

O ocazie ideală să aplicăm politica aruncatului în apă adâncă, după care ne conducem vieţile în ultimul timp. Întreb hotărât:

—Puteţi să ne programaţi?

Profesorul se gândeşte un moment. Mă mir că nu‑şi cheamă asistenta.

—Sâmbătă dimineaţa la ora nouă puteţi veni?

—Desigur. Oricând.

Plecăm, îngânduraţi.

Sic transit gloria mundi. Banii primiţi pe briliant au să se ducă pe operaţie. Sau mai curând n‑au să ajungă.

Până sâmbătă mai sunt două zile.

Trebuie neapărat să ne prelungim viza care ne dă dreptul să fim plecaţi din ţară. În alte ţări trebuie să capeţi viză ca să intri. La noi îţi trebuie viză ca să ieşi. Iar învo­irea noastră expiră fix în două zile.

Nu e de glumit cu asta, dacă avem de gând să ne întoarcem acasă. Lucru de care încă nu suntem cu totul siguri, dar o minimă prudenţă ne îndeamnă să nu negli­jăm acest detaliu.

Ne îndreptăm deci spre ambasada Republicii Socia­liste România.

o ambasadă comunistă 

 

Ne informasem din vreme unde se află această bucă­ţică de patrie. Printre alte amănunte, aflasem unul de‑a dreptul senzaţional, şi anume că, acum o bucată de vre­me, prin fereastra de la etaj a clădirii se arun­case un cetăţean, care de altfel sucombase în urma nesocotitului gest.

Gurile rele şopteau că, nu se ştie cum, când a fost ridicat de pe jos, unele persoane au remarcat că avea un cuţit înfipt discret în burtă, dar această bârfă la adresa distinsului nostru corp diplomatic ne‑a îngreţoşat de‑a bi­nelea şi am refuzat cu tărie să‑i acordăm vreo crezare.

Ne creşte inima când vedem frumuseţe de clădire încu­nunată de steagul românesc.

Cum gardul înalt de fier forjat are o poartă pe mă­sură, bine ferecată, apăs timid butonul interfonului.

—Oui! se răţoieşte o voce din difuzor.

Luată pe neaşteptate, răspund în franceză că aş vrea să mă interesez de prelungirea vizei unor cetăţeni români.

—Parlez‑vous Roumain? se interesează bănuitor vo­­cea.

—Da.

—Veniţi mâine dimineaţă, acum e închis.

Pac! se aude un trosnet în difuzor.

—Mulţumesc, la revedere, răspund politicos porţii încuiate, care păstrează o tăcere dispreţuitoare.

Ridicăm din umeri cu fatalism şi ne consacrăm restul timpului, până seara, activităţilor culturale.

A doua zi de dimineaţă ne prezentăm disciplinat în faţa porţii. E tot încuiată, dar, la câţiva metri mai încolo, vedem un grup de oameni bulucindu‑se lângă gard. Con­s­tatăm că stau la coadă în faţa unei gherete de pe partea cealaltă a grilajului, al cărei perete frontal e prevăzut cu o des­chizătură cât palma, situată la înălţimea ochilor. Co­da­­şii au cu toţii figurile necăjite caracteristice ro­mâ­nului aflat în faţa autorităţilor; înţelegând unde ne e locul, ne aşe­zăm la rând.

Nimeni nu scoate nici o vorbă; rămânem şi noi muţi până când ajungem la ceea ce aş îndrăzni să numesc gau­ra în perete. În penumbra minusculei încăperi întrezăresc vag un chip de bărbat, tânăr şi indispus.

Împing paşapoartele prin deschizătură şi chiţăi stins că am avea nevoie de prelungirea vizei cu o lună, pentru îngrijiri medicale.

Paşapoartele dispar de pe pervazul „ghişeului”. Ur­mea­ză o tăcere încărcată de ameninţare difuză, după care vocea indispusă mă anunţă că trebuie să venim a doua zi dimineaţă.

—Puteţi să‑mi spuneţi dacă ni se va acorda o prelun­gire de viză? îndrăznesc timid.

—Următorul! mârâie vocea, dându‑mi de înţeles des­tul de clar că e cazul să‑mi iau tălpăşiţa şi să nu‑l mai deranjez cu neroziile mele.

Ne simţim deodată ca acasă şi ne cuprinde un val de duioşie. Schimbăm între noi câteva reflecţii privitoare la inconsistenţa memoriei omeneşti: de mirare cât de repede uita­sem raportul de forţe între cetăţean şi autorităţi. Noro­cul nostru că există peticelele de Românie care sunt am­ba­­sadele, ca să ne mai amintească realităţile naţionale.

A doua zi dimineaţă ne înfiinţăm la gaura din gard şi primim, fără nici un comentariu, paşapoartele împodobite cu prelungirea de viză.

Suntem în legalitate.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign