Berti Barbera a fost primul invitat pe care l-am avut in emisiunea TV Cutia Muzicala, pe care o realziam la Tele 7ABC. Era in 1998. L-am filmat impreuna cu Catalin Tarcolea, in studioul acestuia, interpretand o piesa de pe albumul pe care tocmai il lansasera impreuna, in cadrul unui proiect muzical care se numea Alter Ego. Pentru mine, totul era nou. Lucrul cu o echipa de filmare, intalnirea fata in fata cu doi muzicieni de valoare, consacrati. Imi tremurau picioarele. Insa normalitatea, umorul si talentul celor doi m-au facut sa scap rapid de emotii. Pentru ca atunci mi-a purtat noroc, dar si pentru ca il admir ca om si ca artist, am decis ca seria “Interviurilor Andreei”, menite sa descopere Bucurestiul frumos de dincolo de Bucurestiul urat, sa inceapa tot cu Berti.
Berti Barbera (, realizator si solist vocal, instrumentisttator de emisiuni TV si radio) s-a nascut in Bucuresti insa si-a petrecut copilaria la Radauti. A facut liceul la Suceava. Un avantaj, spune el, pentru ca altfel nu ar fi avut preocuparile, formarea si anumite lucruri cu care a ramas din perioada respectiva. In ’90, s-a intors in capitala, ca student la ATF. De atunci si pana acum, Berti a cantat pe toate scenele din Bucuresti, de la Laptaria lui Enache, la Atheneul Roman si Casa Poporului.
Povesteste-mi despre Bucurestiul din vremea studentiei tale…
Toate activitatile mele erau legate de centrul orasului. Mergeam in Clubul Arhitecturii, un loc in care nu se vorbea de blugi, de turci, de rulmenti, de bisnita. Se atingeau subiectele tinerilor care se invarteau in zona literelor, artelor. In barul respectiv, arhitectii erau mai putin aroganti decat in Club A, unde la un moment dat nu te lasau sa intri daca nu aveai cunostinte sau legitimatie. Intotdeauna se asculta muzica. Acolo am aflat de Nirvana si de moartea lui Freddy Mercury. Se intamplau lucruri. Ne intalneam cu o chitara si cantam, stateam de vorba. Se si manca. Laptaria lui Enache era cel mai important loc in care se canta jazz. Am intrat prima data acolo prin iarna anului 1992, datorita anturajului. Am stat, mi-a placut, mi-a facut niste prieteni, am inceput sa frecventez acest loc. Totul a culminat cu momentul in care Mircea Tiberian m-a acceptat langa el pe scena, in cadrul unui concert sustinut la Laptarie. M-a ajutat foarte mult si mi-a dat curaj sa ma indrept spre zona asta muzicala (n.r.- jazz). In Club A mi-am facut plinul de petreceri la o varsta foarte potrivita pentru asa ceva, la care inca iti permiti sa nu fii responsabil.
Si care ar fi acea varsta?
Pana in 25 de ani. Pana atunci te poti distra in sensul in care sa nu-ti pese foarte mult, desi eu cred ca este spre binele oricui ca de pe la 21 de ani sa isi gaseasca un job, sa stie ce vrea, sa-si puna o baza.
Cum era publicul din Bucuresti in anii ’90?
Inca nu se instalase confuzia. Lumea ramasese cu obisnuinta de a asculta muzica interzisa pana atunci. Accesul la diversitate muzicala pe suport original inca nu exista. Casetele la negru umblau la greu… Eu am strans aproape 1000. Imi amintesc ca eram innebunit atunci cand nu aveam bani sa iau decat 2 din cele 4 pe care le vroiam. A fost un mediu ceva mai linistit, in care mi-am permis sa-mi aleg fara probleme oamenii… Publicul din Bucuresti este obisnuit sa ia totul de-a gata, fara a fi neaparat cunoscator. Publicul, in general, este dupa chipul si asemanarea artistului. La ora actuala, lumea frecventeaza supermarket-urile si fast-food-urile, bea bautura ieftina, deci cum ar putea sa asculte si sa distinga rafinamentul unui anumit artist sau anumit gen de muzica? Se cere caterinca, show care sa mearga la tulburarea de fiecare week-end. Ca ei de asta ies, sa se faca varza. Si atunci nu le vii cu momente de introspectie, le vii cu … varza. Acum foarte multe cluburi fac compromisuri, artistii care canta se multumesc cu conditii proaste si de aceea majoritatea locatiilor din Bucuresti ofera conditii modeste.
“Din punct de vedere al populatiei, Bucurestiul este ridicol”
Cum se vede Bucurestiul prin ochii lui Berti Barbera?
Bucurestiul este sufocant din cauza acelor oameni tristi si crispati care vor neaparat sa isi mascheze micimea, castigand bani, concentrandu-se pe lucrurile de suprafata – sa arate. Bucurestiul este plin de oameni comozi, indaratnici, care s-au nascut boieri. Iar boierul, cand ploua, se urca in masina si nu in tramvai, boierul, cand face rost de o bucata de pamant isi face o casa sa vada toata lumea, boierul viseaza la Top 300 in loc sa se gandeasca la o convietuire mai linistita cu cei din jur. De aceea, din punct de vedere al populatiei, Bucurestiul este ridicol. Cu toate astea exista comunitati de oameni cu afinitati comune, care isi gasesc un loc, isi fac propriile reguli, ca intr-un club exclusivist. Cand spun asta ma gandesc la grupul meu de prieteni dar si la intalnirile saptamanale ale clubului Rotary, la care particip cu placere.
Si totusi, ceva trebuie sa iti faca viata suportabila…
Mi-e teama ca am devenit un pic cam sensibil si imi e din ce in ce mai greu sa suport locurile din Bucuresti. Cred ca e o problema a mea legata de pretentiile pe care le am de la cei din jur. Este regretabil ca acesti oameni care vin aici sa se realizeze material nu isi dau seama ca traiesc alaturi de alti oameni. Nu poti evita aglomeratia intr-o capitala insa atentia si comunicarea ar putea face oamenii sa se inteleaga mai bine, sa fie mai putin nervosi. Asta nu inseamna ca nu se poate trai in Bucuresti, ca nu sunt locuri si momente in care ma simt bine. Bucurestiul este locul in care vezi cele mai tari concerte din Romania, este un “rau” necesar pentru oamenii care vor sa faca ceva mai mult decat sa aiba o familie si un job. Sunt cateva cartiere senzationale – Cotroceni, Dorobanti… Atunci cand e cald, ma deplasez cu bicicleta peste tot unde am treaba. Noaptea – in special in perioada in care infloresc teii, imi place sa ma plimb cu bicicleta si sa ascult Berlioz sau Mendelsshon. Sunt cateva parcuri pe care le frecventez – Icoanei, Ioanid. In Cismigiu imi place sa merg sa citesc. Imi mai place sa merg pe jos, cu castile pe urechi, si sa ma uit la oameni. Dincolo de legatura mea profunda cu natura, eu sunt un tip urban. Ma simt bine in Centrul orasului, in acele locuri cu o atmosfera placuta, chiar daca e fum. Unde oamenii sunt relaxati, isi vad de treaba lor, fara a fi ostentativi, nu se uita in jur. Ma tem ca eu ma uit uneori prea mult in jur, sunt prea analitic cu ce nu trebuie.
“Cel mai rau loc in care am cantat este Casa Poporului.”
Ce putem face sa ne fie mai bine?
Exista acei oameni care ar putea, macar din orgoliu si poate si ca un plus de demnitate, sa se stranga un pic laolalta si sa schimbe ordinea lucrurilor in asa fel incat sa nu mai fim latrina societatii. Problema in zona asta este de natura sociala. Politicienii au profitat de mase si le-au folosit numai ca, spre deosebire de altii, le-au lasat in intuneric deplin, fara sa le ajute sa faca un pas inainte si sa inteleaga anumite lucruri pe care occidentalii le stiu. Problema este ca nici macar oamenii cu un plus de educatie, de cultura, nu reusesc sa stranga randurile, sa arate ca exista, sa creeze ceva. Noi trebuie sa avem grija singuri sa ne gasim locurile in care sa ne simtim bine, sa ne regasim, sa ne redescoperim, sa ne pastram, sa pastram acea atmosfera care ne face bine. Si slava Domnului, sunt astfel de locuri…
“Nu am fost in viata mea in Gradina Botanica. Nu ca nu-mi doresc, nu s-a nimerit.”
In mod sigur, ai trait si momente frumoase in Bucuresti…
In fiecare zi se intampla un moment frumos. Moment frumos este atunci cand un bucurestean mangaie un caine, hraneste o pisica sau o ia acasa. Mi-ar placea sa vad Dambovita plina de barci. Imi plac anumite locuri din Cismigiu, pe timp de vara. Locurile amenajate pentru copiii care se dau cu skate boardul sau bicicleta. Bine, mi-as dori ca preocuparea asta sa dureze in viata lor un an sau doi ca dupa aia ii afecteaza in plan intelectual. E bine sa stii si cum miroase o carte. De cele mai multe ori, momentele mele frumoased in Bucuresti s-au intamplat si datorita altora, celor cu care le-am impartit. Nu uit momentele cand Motu Pittis ne ducea de ziua lui la Carul cu Bere si dupa aceea la el acasa si vedeam o caseta video. Nu uit momentele cand stiam mirosul fiecarui teatru din Bucuresti pentru ca imi placea sa stau sa ma uit la repetitii. Concertul pe care l-am sustinut la Atheneu. A fost o realizare personala cat si constientizarea unei atmosfere pe care nu o traisem decat ca spectator. Atheneul este un loc popular, un loc al poporului…dar macar de-ar fi poporul asa cum este Atheneul… Pe de alta parte, Casa Poporului este unul dintre cele mai rele lucruri care se putea intampla acestgei tari si acestui oras.
Ce anume te revolta?
Ma revolta felul in care intr-o maniera total maladiva, Bucurestiul este lasat pe mana unor oameni care isi pun cladirile in functie de grandorile si slabiciunile lor. Imi pare rau ca Bucurestiul a ajuns asa, un fel de prostituata ieftina, de centura, de care isi poate bate joc orice om care are 5 lei in buzunar, ca e total depersonalizat. Nu are nici macar ce avea in anii ’30 cand, desi era foarte interlop, avea farmecul lui. Anumite aspecte ar fi trebuit pastrate. Eu in Bucuresti vreau pravalii, nu hypermarketuri. Vreau buticuri, locuri in care omul sa stie cat de grasa sa fie sunca, cat de neagra sa fie painea, cat de scump sa vie vinul. Sa ma inteleg cu omul, nu cu institutia. Institutiile trebuie sa functioneze in sistemul lor, fara sa te afecteze. In zilele noastre, in lume, institutiile sufoca populatia. Mi-as dori un magazin cu instrumente de percutie pentru a nu mai fi nevoit sa merg in Germania pentru cea mai mica chestie. Vreau sa merg la o arena de concerte cum este O2 Arena din Londra, nu de 20 000 de locuri, dar macar de 10 000. Vreau o sala de concerte, dedicata, de 1000 de locuri.
In concluzie…
Nu regret ca locuiesc in Bucuresti. Nici nu spun ca n-am incotro pentru ca pana una alta este alegerea mea. Iar daca eu sunt frustrat ca traiesc in Bucuresti si nu-mi place, sunt fraier ca nu plec, nu? N-as putea trai in alt oras din Romania, din punct de vedere profesional. Sunt un om dependent de anumite facilitati pe care ti le da citadinul – un anumit nivel de trai, salile de concerte, restaurantele, miscarea, dinamica. Sunt zone in care aglomeratia, forfota, imi fac placere. Mi-e teama ca Bucurestiul nu prea mai poate fi recuperat. E ca si cum ai spune ca mai poti sa faci ceva in TVR. Din pacate, pentru un Bucuresti frumos, ar trebui mai intai sa darami. Dupa care sa incepi sa construiesti mult mai putin decat este acum, mai eficient, mai suspendat si subteran, mai modern si mai unitar stilistic. Nu ne putem compara cu nici un oras de dupa Szeged incolo. Practic, avem orasul pe care il meritam. Asa avem si politicienii, si toate lucrurile… Incerc cumva sa consider ca statul in Bucuresti este un sport extrem, o provocare.
