Zile bucureştene. Zloată. Trafic. Mizerie. Parcă totul se îngălează tot mai mult pe zi ce trece. O mizerie care ne-a acoperit cu totul nu doar pe deasupra, pe la suprafată, ci până în străfundurile fiinţei. Nu e din cauza iernii urâte (m-am convins, dacă mai era nevoie dupa atâţia ani trăiţi în Bucureştiul necomunist), a „n“-a în care în Bucureşti nu se poate face nimic. Un Bucureşti înghesuit şi meschin care mă digeră în intestinele lui în fiecare zi. Vechea senzaţie a revenirii de peste hotare când totul se percepe la scară infim-modestă s-a transformat în ultima vreme în trăire de fiecare zi, de fiecare secundă.
De aceea înţeleg abia acum de ce firmele luxoase, aceleaşi branduri care afară sunt cu-adevărat impresionante şi strălucitoare, la noi devin recuzită a unui decor trist şi depăşit, şi mi se par o glumiţă grotescă.
Calea Dorobanţi: Nod high life al Bucureştiului de azi. Determinant-cheie: lux. Cafenele cu nume neromânesti: High Heels, La Belle Epoque, The Green Man, White Horse, Rendez-vous café, Sushi to go etc.
Galeriile Mario Plaza: Armani, Baldini, De Facto, Ziggo, ID Sarrieri, Galt, Pollini, Moschino şi iar Baldini şi tot aşa. Merg pe lângă ele şi toate mi se par un fake. Totul devine neserios şi neautentic. Mă uit cu atenţie pe unde merg. Un bulevard plin de borduri strâmbe, de mizerie, de scuipaţi şi de căcaţi de câine, de lume mizeră şi îngrămădeală, de praf şi noroi, vitrinele care ar trebui să fie elegante par mai degrabă nişte glume triste, tot ce înseamnă bun gust la ele şi eleganţă se transformă, în contextul mizer al străzii româneşti într-o butaforie, eleganţa se ratează în mizerie şi mocirlă. Toate vitrinele care în Verona sau în Veneţia îmi păreau nişte mici opere de artă, toate marile firme cu etichetele la vedere pe Dorobanţi compun peisajul trist al unui decor stricat. Nimic nu trăieşte în România. Totul e înghiţit şi anihilat.
Asta se întâmplă şi cu starurile, de la Hollywood sau diverşi artişti care dau concerte aici: imediat ce ajung în România, îşi pierd orice strălucire. Înconjurate de trepăduşi, arată ca nişte diamante puse pe o masă cu slănină şi ceapă. Nu mai par autentice. Pur şi simplu nu mai sunt ele.
(Observator cultural, 2008, Ianuarie, Nr. 407)
