o oră din viaţa mea

11 decembrie 2010 Adrian Majuru Mituri Urbane

10 decembrie 2010
 
12H30: am ajuns la intersectia Buzesti-Berzei. Nu stiu daca se mai poate salva ceva, mi-e teama ca nu, dar stiu ca trebuie macar sa lasam celor care vin dupa noi o marturie a ceea ce a fost aceasta cladire  din Bucuresti – primul ei proprietar, caruia ii datoram aceasta bijuterie arhitectonica, istoria ei, imagini din exterior si interior, documente de arhiva. O poveste si citeva imagini pentru un secol de trairi zbuciumate.
 
Ma gindesc  – daca tot se darima – care e problema sa ma lase si pe mine acolo pret de juma de ceas sa fac niste fotografii in interior? In definitiv, e ultima mea sansa sa las o marturie a ce a fost acolo. Ultima noastra sansa pentru o datorie de memorie. Si de onoare.
 
Hotarit lucru, sunt intotdeauna pe alta planeta si am rationamente de mutant. Ceea ce mi se parea relativ simplu si destul de evident nu se adevereste la fata locului. Intru pe o deschidere intre cearceafurile care blocheaza trotuarul. O mica adunare de mercenari in ale constructiilor ma priveste uluita: ce naiba caut acolo? Ma recomand si intreb cine sunt ei. Pai nu se vede? Nu se vede, ca nu aveti panou de santier. Se vede, zic ei, ca scrie pe utilaje. Silly me! Si daca erau inchiriate? Intreb de seful de santier. Exista. Este chemat. Dl. Placianu pare OK. Il intreb ca fac acolo: demoleaza? Imi explica ca dezafecteaza. Lingvistul din mine tresare: Adica?  Adica scoatem tocaria. In ce scop? ……. Si ce faceti cu ea? O ducem. Unde o duceti? Intr-un depozit. Intr-un depozit unde? Intr-un depozit al societatii noastre. Seriooooos?
 
Dl. Placianu imi spune ca imi trebuie aprobarea primariei – in calitate de proprietar – si ca, daca o obtin, pot sa fac fotografii. Ok, zic eu. Ii comunic ca il sun pe arhitectul sef al Capitalei si asta si fac, de fata cu el. Dl. Patrascu imi promite un raspuns in maxim un sfert de ceas. Ii comunic dlui Placianu ca intr-un sfert de ora se va rezolva, iar el ma roaga sa astept in afara ariei santierului „pentru ca e periculos” sa stau acolo. Imi dau seama, mult mai tirziu, ca e periculos, intr-adevar, dar nu pentru mine. Pentru ei.
 
Inca n-am invatat ca – daca am ajuns la locul crimei – trebuie sa ramin naibii acolo batuta in cuie pina obtin probele pe care le caut. Cum am facut imprudenta sa ies de pe santier, totul se baricadeaza in urma mea. Se bate in cuie blestematul ala de cearceaf – doi muncitori se suie in  graba in nacela ca sa ridice un cearceaf mult mai inalt. La ce-o folosi, nu stiu, ca doar nu ma ridic in zbor (desi… nu se stie niciodata! Mai bine sa fie precauti!)  Urca in mod amenintator aproape deasupra capului meu, doar-doar m-oi da deoparte, ceea ce nu se intimpla. In mod evident nu vor sa fotografiez nici acoperisul. Un muncitor mai spatos blocheaza cu spinarea locul pe unde tocmai iesisem. Intre timp, dl. Patrascu m-a sunat: am permisiunea dlui Maximilian Constantinescu – seful dlui Stanislav (zbirul care sperie locuitorii din zona ca sa elibereze locurile cit mai rapid). Trebuie sa-l identific pe dl. Stanislav: se pare ca e aussweiss-ul meu. Nu mai am cu cine sa vorbesc, dl. Placiala e la telefon undeva, in maruntaiele cladirii. Va veni cind va termina. Eu stiu deja ca e o convorbire care nu se va termina niciodata. Dl. Stanislav nu e prin preajma. Nu are pe cine sa ameninte pe-aici. Probabil ca isi exercita fumurile de dragon ceva mai jos, spre Plevnei. Se racneste la mine de peste cearceaf ca trebuie sa am o aprobare SCRISA. Un sfert de ceas mai devreme era suficienta una verbala. S-a intimplat ceva, domnilor, si nu stiu eu?
 
Ce urmeaza e de-a dreptul hilar: eu tot strig ca vreau sa vorbesc cu dl. Placianu, ca am permisiunea sa intru sa fac fotografii. Trag de cearceaf in jos, imi rup unghiile si ma ranesc la buza cu o sirma care cade de sus. Hmmmm, periculos, intr-adevar, santierul asta. In spatele cearceafului, aceleasi mutre, mai congestionate ca adineaori.  Fotografiez de zor, nu ca mi-ar folosi la ceva, dar cind nu te poti apara in  fata unui buldozer, aparatul de fotografiat e ultima arma – probabil derizorie – care iti ramine. Apare Nicusor care cheama politia. M-am enervat. Il sun pe presedintele EUROCONSTRUCT – Catalin Popescu (am apucat sa iau numarul acestuia de la dl. Placianu cit mai eram inca „prieteni”). Nu raspunde. Insist. Imi raspunde, in fine: ii spun ce vreau, ii spun ca am primit incuviintarea de la …. Imi spune ca daca il suna pe el direct este OK. Il intreb in mod specific: care dintre  cei trei? Dl. Patrascu? Dl. Maximilian Constantinescu ? Sau dl. Stanislav? Imi raspunde ca oricare dintre ei.
 
Il sun din nou pe dl. Patrascu. Dl. Patrascu il suna pe respectivul director general sau presedinte sau whatever. Eu il sun din nou pe Catalin Popescu. Si-aici, mare surpriza. De fapt, dl. Popescu trebuie sa fie sunat chiar de primarul Oprescu. De ce? Intreb eu. Mi-ati promis, doar! Pentru ca e periculos sa intrati, cladirea se poate prabusi in orice clipa. Aici …. aici intervine sublimul mioritic autohton. Adica… daca dl. Oprescu imi da aprobarea, cladirea o sa fie mai putin periculoasa?????? Dl. Popescu e si el un mercenar. Pentru bani, renunta si la logica si la bunul simt elementar, cel care ar face diferenta intre el, o fiinta umana in principiu, si un bizon. Dar, in fond, de ce sa jignim bizonul?
 
Dl. Patrascu se straduie. Imi spune ca exista un raspuns negativ de la primar – dar nu e de la Oprescu propriu-zis, ci de la cabinetul acestuia. Si ca l-a sunat pe soferul cu care umbla primarul prin tirg azi ca sa-l anunte ca… Bine-bine, imi convine si asta. Vorba prietenei mele Roxana, „beggars can’t choose”… and I’m the beggar, now… Intre timp, m-am defulat sunind la Adevarul si dind un interviu la TVR1. Dar tot n-am facut fotografii…
 
Astept in continuare ca soferul de azi al primarului Oprescu sa ii comunice acestuia ca exista o tembela care asteapta aprobarea lui ca sa faca fotografii intr-o cladire pe cale de a fi dezafectata spre a fi demolata. In graba, reflectez (din nou) la faptul ca patru ani de studii de lingvistica urmate de o viata de perfectionare in domeniu nu-mi folosesc la nimic. Nu stiu ce inseamna „dezafectare” si care ar fi diferenta intre „dezafectare” si „demolare”. Nu pot decit sa fac paralela intre purgatoriu si iad. Intre timp, in loc de mult asteptatul telefon apar doi mascati. Nicusor zice (si deslusesc o mica licarire de speranta in ochii lui): „Hai sa vedem!” Ne ducem sa vedem….
 
Uneori as vrea sa ma filmeze cineva. Sa vad ce fata fac in anumite situatii comico-grotesti. Ma simt extrem de onorata sa va anunt ca mascatii au venit la comanda primariei ca sa imi interzica accesul pe santier, pentru ca a vrea sa faci citeva fotografii unei cladiri istorice (chiar daca nu clasate!) in curs de demolare – pentru a lasa aceasta marturie neamului de azi si de miine – este o pornire condamnabila, care trebuie stavilita cu orice pret.
 
In cazul de fata, pretul este cel al ridicolului la care se supun autoritatile cu asemenea atitudini. Dl. Catalin Popescu – EUROCONSTRUCT- este un mercenar. Inclin sa cred ca este un mercenar suficient de bine platit ca sa-si permita sa nu aiba o constiinta. Ceilalti, dl. Placianu si amaritii de pe santier sunt niste trepadusi. In mod normal, vorbesc despre orice fiinta umana cu respect. Din principiu. Dar atitudinea oamenilor pe care i-am intilnit astazi acolo nu merita respect. Intre hlizeala imbecila si curvasaria oportuna… nu exista loc pentru valorile mele. Ei ma neaga pe mine cu tot ceea ce reprezint.
 
O ora din viata mea. Una din ultimele ore ale unei zone mitice ale orasului meu. Sa demolezi o cladire e echivalent cu a lua viata unui om. E ireversibil.
 
Ce urmeaza este mesajul meu personal catre primarul Oprescu:
 
Domnule primar general,
Vocea mea  e doar o singura voce. Dar nu este o voce oarecare: este vocea unei persoane inteligente, sensibile, educate si integre. Pina la viitoarele alegeri – la care sperati sa fiti reales –  va voi demonstra ca printre potentialii Dvs. alegatori exista sute de mii de persoane inteligente, sensibile, educate si integre care, stimate domnule Oprescu, va vor da in git (cu tot respectul cuvenit, desigur!). In orizontul 2012, sunteti un viitor fost primar. Un cadavru politic ambulant. 
 
 Doina Vella

(Platforma „Bucureştiul meu”)

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign