Pentru cine bat clopotele, Mitica?

29 decembrie 2010 Bucurestii Vechi Si Noi Bucurestii in istorie

Casa Nanu Muscel – Piata Romana 7

In lumina blinda a simbetei Invierii, casa din Piata Romana 7 traieste inca, mai solitara ca oricind intr-un oras cvasi dezertat pentru sfirsitul de saptamina pascal.

Desi lipita de silueta impunatoare a Academiei de Studii Economice – sau poate tocmai de aceea – multi trecatori n-o observa.  Statia mai multor linii de autobuz se afla chiar intre cele doua porti din fier ale cladirii si trotuarul este mai degraba stapinit de multimea celor care asteapta nervosi transportul in comun decit de iubitori de arhitectura si istorie care sa zaboveasca admirind magnificele decoratii ale cladirii, cu riscul de a primi ghionturi de la trecatorii multi si grabiti. Si totusi, voci initial firave, dar insistente, ne intreaba ce se intimpla cu aceasta cladire dintr-o alta lume.

Dupa documentele din epoca, cladirea a fost construita undeva intre 1908 si 1911. Deci si-ar sarbatori centenarul daca… daca ar fi fost construita intr-o alta tara, cu alte reglementari, cu alte valori si mai ales cu alti oameni. Oameni care,  atunci cind ocupa posturi in cultura cu responsabilitati directe in protectia patrimoniului, si-ar mai aduce aminte – presupunind ca ar fi stiut vreodata – de datoria de memorie, de obligatia noastra de a fi custozi ai unui patrimoniu pe care trebuie sa-l transmitem celor care vin dupa noi. Urmasilor urmasilor nostri… amin!

Construita la comanda medicului profesor Ion Nanu-Muscel, pentru el şi familia sa, aceasta locuinta de stil neo-romantic cu accente Art Nouveau face parte din cele de tip „hôtel”, indragite de burghezia si aristocratia din Romania sfirsitului de secol XIX si a primei jumatati a secolului XX.

Totul, in aceasta cladire, a fost facut cu dragoste si migala, cu gust si savoir-faire: peronul cu aspect monumental, treptele de marmura protejate de o copertina despre care se crede ca ar fi opera aceluiaşi atelier de feronerie care a executat marea copertină în formă de scoica de la peronul Palatului Cantacuzino – „Nababul” de pe Calea Victoriei (actualul Muzeu Enescu); fatadele ritmate de pilastri colosali, grupul statuar alcatuit din doi putti – doi amorasi din ghips care sustin un scut baroc pe care se presupune ca ar fi figurat monograma proprietarului; decoratiile de fatada cu frunze de laur si ghirlande care incadreaza cite un manunchi de obiecte simbolice: o vioara, un arcus, o tolba cu sageti (descrie arhitectul Dan Ionescu in studiul Institutului National al Monumentelor Istorice). Lucarnele mansardei  executate din tabla de arama, scara din fier forjat care e o capodopera in sine…

Casa are hol de onoare, scara de onoare… Nu vi se pare extraordinara o epoca in care cuvintul onoare defineste atitea lucruri? Desigur, in Romanica noastra contemporana, onoare e un termen desuet. Ca si traditie,  istorie, valoare, merit… lista termenilor care definesc valori si au devenit obsoleti in societatea noastra e lunga si in continua crestere…

Revenind la casa din Piata Romana: totul este tratat monumental, deschiderile dintre incaperi flancate de coloane ionice, sobele (daca mai exista), tavane decorate cu panouri sculptate din lemn de mahon, scara de onoare croita integral din lemn de stejar de cea mai buna calitate pentru ca, asa cum spunea seniorul Alexandru Paleologu, tatal fostului nostru ministru al Culturii, „in casele boieresti, indiferent de rangul acelei familii, scarile nu se faceau decit din lemn; numai parvenitii isi faceau scari din marmura in interior”. (Aviz amatorilor!)

Si acum, lucrul cel mai frumos: dupa decesul profesorului Nanu-Muscel, in 1938, vaduva acestuia, Matilda Nanu-Muscel, a donat casa Academiei de Inalte Stiinte Comerciale si Industriale (azi ASE), pentru a servi drept camin profesorilor si studentilor acestei academii. Dragi oameni care cititi aceste rinduri… pe vremea aceea existau proprietari care donau case ca sa foloseasca unor scopuri nobile, unora mai napastuiti, poate, din punct de vedere material, dar care aveau o misiune in societate…

Paradoxal, poate (desi ultima Lista a Monumentelor Istorice, cea din 2004 e plina de maghernite care nu au ce cauta pe o lista a monumentelor istorice demna de acest nume si de un statut de capitala europeana), casa Nanu Muscel – cunoscuta de unii si sub denumirea de casa Lalu – nu figureaza ca monument istoric.

Si totusi, fostul Institut National al Monumentelor Istorice – INMI – actualmente Institutul National al Patrimoniului – a facut trei (nu una!) cereri de clasare, prima datind din 22 noiembrie 2007 si fiind de urgenta, ceea ce inseamna, conform legii, o solutionare in termen de 3 zile. Au trecut 2 ani si 6 luni de la aceasta prima cerere. Nu s-a intimplat nimic. Sau, mai precis, nimic bun pentru aceasta cladire splendida, depozitara unor straturi de istorie legata de personalitati a caror existenta a fost pusa sub semnul servirii comunitatii: intr-adevar, dr. ION NANU-MUSCEL (1862-1938), campulungean,  a fost, timp de 30 de ani, un renumit profesor de practica medicala la Universitatea de medicina din Bucuresti, senator, doctor la Spitalul Filantropia si apoi la Coltea, timp de 36 de ani, si presedintele Societatii Medicale a spitalelor din Bucuresti. Medic in timpul razboiului, din 1919 el a preluat conducerea clinicii de la Coltea, cea mai importanta din tara, de unde a iesit la pensie in 1936. Un om care „cu greu se putea desparti de spital”, ale carui modestie si punctualitate erau bine cunoscute. Fostii sai elevi sai evocau modul delicat si meticulos in care examina bolnavii si „mestesugul sau de a cunoaste si a vindeca boala, cu toate greutaţile si bucuriile medicinei”.

Azi mi-au batut insistent la usa doi barbati cu cefe late si un dosar sub brat. Eram ocupata sa scriu, asa ca n-am deschis. I-am „admirat” fugitiv prin vizor. S-au suit apoi intr-un Volswagen albastru inchis. Sa fi inceput deja represaliile? Asta iarna, pe stratul imaculat de nea de pe masina mea, o mina gingasa a desenat simbolul Brigazilor Rosii (grupul terorist raspunzator de asasinarea omului politic italian Aldo Moro in 1978 – m-a luminat politistul de la sectie), secera&ciocanul si o zvastica. Intr-un asemenea amalgam, nici nu mai stiu pe cine am suparat. Si, mai ales, nu stiu ce e mai rau: sa te hartuiasca niste bizoni sau sa vezi cum tot ce e de valoare in jurul tau se naruie fara drept de apel. Voi ce credeti?

Autor: Doina VELLA

Asociatia Pro_Do_Mo:  
http://www.pro-do-mo.ro/

www.casamea.ro/blog/

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign