Literatura română: provincie şi provincialism (6)

25 ianuarie 2011 Revista Conta Revista Conta

1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,

între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,

dintotdeauna?

2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de

literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest

gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?

Cititorul?

3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic

important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de

important e acest pas pentru cultura europeană?

4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii

(culturii) române?

5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o

Europă care pare saturată de cultură?

(Ad.Al.Gh )

„Provincialismul? Refuzul superior de a citi

colegii de generaţie, de literatură…”

Dumitru Augustin Doman

(Piteşti)

1. Mai mult, eticheta aceasta este lipită pe o alta în fundal: literatură

tînără scrisă într-o limbă de restrînsă circulaţie. În mare măsură corectă,

eticheta suportă nişte nuanţe. Cît de mică este literatura română e relativ,

e de discutat; poate că e mică, dar are şi nişte vîrfuri, şi a avut şi perioade

faste. Ei, dar chiar şi-n neagra dictatură, tot s-a scris literatură; ca să

facem slogane. Problema cred că e alta, că literatura aceasta, mare, mică,

nu e vizibilă. Înainte de 1989 nu era vizibilă decît în ţară, în…cercul

nostru strîmt, pentru că afară trebuia să fie vizibilă doar „opera politică” a

tovarăşului şi „opera ştiinţifică” a tovarăşei. Acum, literatura română nu

17

mai este vizibilă nici în ţară şi cred că dintr-un motiv simplu: nu se mai

văd copacii din cauza pădurii. În amestecul aiuritor de cărţi şi autori de

toată mîna, e greu să mai decelezi curente, orientări, grupări, capodopere,

scriitorii de primă mînă. Asta, şi în lipsa unor probi critici de întîmpinare,

a unor instanţe critice veritabile care să facă ierarhii. Ca să nu mai

vorbim că noi imităm şi importăm orice în afară de nişte instituţii

serioase cum, în cazul nostru, ar fi impresarul, agentul literar. Nu unul, ci

zece agenţi ar trebui să angajeze Uniunea Scriitorilor, măcar pînă s-ar

urni lucrurile, apoi aceştia să lucreze pe cont propriu, liber, ca avocaţii,

ca agenţii …de vînzări. Dar trebuie neapărat un început în acest sens.

Cum putem dezlipi eticheta aceasta? Probabil că printr-o legitimaţie care

ar fi un Premiu Nobel luat de un autor român. Nu ne putem îmbăta cu apă

rece că premiul Hertei Muller ar fi al literaturii române. Sigur că Nobelul

încununează un scriitor, nu o literatură, dar la a noastră i-ar prinde bine o

asemenea distincţie, ar fi o deschidere nemaipomenită. Pînă atunci, însă,

trebuie schimbat uşor-uşor raportul: orgolii reduse şi ridicat nivelul

literaturii.

2. Toţi cei patru, de la caz la caz, mai mult sau mai puţin. Dar, sigur toţi

aceşti factori. Şi poate că şi încă alţii. De pildă, dispariţia centrelor de

librării este dur resimţită de piaţa de carte. Oricît a fost dictatura de

nenorocită, structura centrelor judeţene era foarte bună, difuzarea de carte

se făcea lesnicios pînă-n cel mai umil fund de ţară. Atunci şi cititorul de

literatură română era bun, aştepta romanele obsedantului deceniu şi le

citea fascinat. Cum nu vom mai avea „norocul” să ne întoarcem la

totalitarism, tot aşa întoarcerea cititorului preponderent la literatura

română este imposibilă. Mă îndoiesc totuşi că am avea un cititor mai bun

de literatură universală. Mai curînd, nu prea mai avem cititor.

3. Un pas, zic zău! Dar, ce pas! Cît pasul pe Lună al lui Armstrong, nu

pasul lui mic, desigur, ci pasul cel mare pentru omenire! El, pasul, încă

nu e făcut, vai!, traducerea cîtorva cărţi româneşti pe an şi tot atîtea

turnee ale unor grupuri de autori fiind apă de ploaie. Trebuie găsiţi

scriitorii reprezentativi, trebuie găsiţi traducătorii potriviţi, editurile

importante. Marketing, nu glumă, te doare capul. Eugen Uricaru tot dă

exemplul ţarului care suporta din bugetul Imperiului de la Răsărit sume

importante pentru traducerea şi publicarea la Paris a lui Tolstoi,

Dostoievski, Turgheniev…! Şi nu doar pentru publicare, dar şi pentru

publicitatea de rigoare, fără de care cititorul francez nu s-ar fi dedulcit la

măreaţa proză slavă. Aşa s-a ieşit din anonimatul imensei şi sterpei stepe

ruseşti, aşa s-a legitimat o literatură mare, dar invizibilă pînă atunci.

4. Aspectele provinciei literare româneşti arată cam aşa: publicarea cărţii

pe cont propriu, fără redactor, lansată între prieteni,”difuzată” la

cunoştinţe şi rude, ferită ca femeia musulmană de ochii criticilor;

decernarea derizorie de premii de tot felul de instituţii şi festivaluri de

interes judeţean, orăşenesc şi comunal, cu discursuri de mulţumire ca la

Nobel sau Pulitzer; elogierea reciprocă în cronici ditirambice de eseişti

improvizaţi; întîlniri cu cititori aduşi cu şcoala, cu grupul, cu grădiniţa ale

unor autori fără operă, dar mai solemni decît Maiorescu, Sadoveanu,

Călinescu la un loc; autopropunerea insistentă şi uneori agresivă la elogii,

la premii, la mese tovărăşeşti în postura musai de protagonist; fervoarea

şi făloşenia de a imita ce e de bon ton pe la francezi, americani, englezi

sau sud-americani, aerul superior că nu te amesteci cu cei care-şi

plasează acţiunea nuvelelor lor la Paşcani; refuzul superior de a citi

colegii de generaţie, de literatură şi în general refuzul suficient de a citi

ceva, că dacă ai deprins scrisul, ce rost are să mai citeşti! Aşa începe

provincia noastră literară şi nu se mai sfîrşeşte.

5. Să găsească măsura potrivită dintre specificul naţional şi cel universal,

să nu se ruşineze de lumea noastră, dar să-i găsească acel ceva care să le

transmită europenilor o atmosferă de nou, de insolit, chiar de uşor

senzaţional. Nu pentru asta este citit Kadare în Europa? Nu pentru lumea

lui albaneză cu toate ale ei, de la cele ancestrale pînă la cele din istoria

mai recentă? Sau, noi de ce-l citim pe Llosa? Pentru o lume puternică şi

insolită şi impresionantă. Ca un Radu Aldulescu ar trebui scris. Eu cred,

de pildă, că Proorocii Ierusalimului, romanul celui de mai sus, cu puţină

promovare, ar fi bine citit et bine vîndut la Paris. Asta fiind valabil cînd

vorbim despre proză. În poezie cred că lucrurile ar fi mult mai simple,

dar şi mai complicate, în acelaşi timp. Mai simple, pentru că avem o

poezie contemporană performantă, trebuie doar selecţionaţi bine autorii.

Mai complicate, însă, pentru că nu ştiu cîţi cititori de poezie mai are

Europa. Dar, iar ne ia ameţeala reamintind că e nevoie de buget pentru

cultură nu decent, dar chiar mare, de management înţelept al consilierilor

culturali din Ministerul de Externe, al celor din ICR etc. Iar de unde nu

e…

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign