O DRAMĂ EXISTENŢIALĂ – DESTINUL IULIEI HASDEU

09 ianuarie 2011 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Una din şcolile bucureştene de azi poartă un nume cu rezonanţe speciale în cultura şi istoria românească – Iulia Hasdeu.

Unic copil, născută în anul 1869, a dat dovadă încă de timpuriu de o precocitate ieşită din comun: la doi ani descifra deja literele şi spunea poezii, la patru ani avea cunoştinţe de franceză şi germană destul de avansate, şcoala primară n-a mai urmat-o, obţinând dispensă de vârstă pentru a urma cursurile gimnaziale.

Având la dispoziţie un asemenea potenţial, familia Hasdeu  şi-a făcut un ţel din “creşterea, educarea complexă şi stimularea predispoziţiunilor creatoare native ale copilei[1]. Astfel, Iulia va urma, sub atentă supraveghere, un program complex de studiu care includea studiul limbilor clasice latină şi greacă, limbilor moderne, franceză, engleză, germană, obiectele de cultură generală, pian şi canto, arte plastice etc., toate acestea la standarde foarte înalte, cu preparatori pentru fiecare domeniu în parte, examenele susţinându-se la şcolile considerate cele mai bune pentru vremea aceea. Acesta este motivul pentru care Iulia a frecventat în România şcoli pentru băieţi, după examenele susţinute la şcoala primară nr. 2 din Culoarea de Verde urmând cursurile, în particular ale celebrului liceu Sfântul Sava.

La 12 ani, pe fondul unor divergenţe între părinţi dar şi a atmosferei de suspiciune cu privire la rezultatele bune ale fetiţei pe care răuvoitorii le puneau în seama influenţei tatălui, Iulia îşi urmează mama la Paris. Obiectivele ei acolo erau: luarea bacalaureatului la 16 ani, terminarea facultăţii la 18 ani şi susţinerea doctoratului în filosofie la 20 de ani, ceea ce impunea o muncă imensă, o claustrare aproape completă. Ani de zile, în schimbul de scrisori dintre tată şi fiică (circa 400 pe parcursul a şapte ani) apar ca un laitmotiv efortul, oboseala, lipsa de timp a Iuliei: “Muncim, muncim, muncim, ca nişte negrese. Mă culc după 12 noaptea, mă trezesc la 6”.[2]

Din partea tatălui în afara încurajărilor şi a nelipsitelor sfaturi paterne, laitmotivul sunt plângerile savantului privitoare la dificultatea strângerii banilor pentru susţinerea financiară a celor două Iulii la Paris, deşi personal făcea economii la sânge. A se vedea, spre exemplu, epistola din 5 mai 1882: “Când voi veni la Paris, veţi vedea că eu nu mai fumez ţigarete întregi, ci numai câte o jumătate de ţigaretă, ceea ce-mi face o economie de 30 franci pe lună şi-mi strică pieptul doar pe jumătate[3].

Dificultatea întreţinerii celor două femei la Paris îl va determina pe Hasdeu să întreprindă demersuri pentru obţinerea unei burse de studiu pentru fetiţa sa. După circa doi ani de negocieri se va vota în Parlament, în martie 1883, acordarea “fără concurs” a unei burse anuale de 24000 lei pe numele Iuliei Hasdeu.[4]

Eforturilor atât de mari depuse de B.P. Hasdeu ani de-a rândul în vederea asigurării resurselor financiare necesare întreţinerii familiei pentru studii în străinătate, Iulia le răspunde cu un devotament, cu o abnegaţie şi cu o dăruire faţă de carte care întreceau cu mult exigenţele suprafireşti ale tatălui.[5]

Ajunsă pe malurile Senei, Iulia se înscria la College Sevigne, fiind admisă, din cauza vârstei prea mici, nu în clasa a III a, cum ar fi dorit, ci doar în clasa a IV a (numerotarea era inversă decât la noi).

În legătură cu dificultăţile pe care Iulia le-a avut de înfruntat la Paris pentru a-şi duce la îndeplinire obiectivele reproducem traducerea unei scrisori către tatăl său, datată 21 iunie 1885, prin care ies la iveală atât dificultăţile şi exigenţele învăţământului francez cât şi spiritul critic şi luciditatea de care dădea dovadă micuţa elevă pentru depăşirea lor: “Ţi-am vorbit despre bacalaureat, acest lucru grandios şi teribil… trebuie să cer o dispensă din cauza vârstei, dacă vreau să mă prezint în iulie-august.

La Paris, fetele pot să treacă examenul de institutor, care le dă dreptul de a profesa într-un liceu de fete, aşa cum admiterea la  bacalaureat le dă dreptul băieţilor să obţină gradul de profesor într-un liceu de băieţi.

Bacalaureatul pentru o femeie la Paris e considerat un lucru absolut inutil, e un lux. Examinatorii n-au nici un fel de milă pentru ele, considerând că ele nu au nevoie de bacalaureat, ţinând cont că acest examen nu le dă nici un drept. Deci, tinerele candidate trebuie să fie mult mai bune decât marea majoritate a băieţilor, pentru a fi admise, în special în latină şi greacă (examinatorii pun preţ pe latină şi greacă pentru că în general femeile ştiu istorie, literatură şi geografie la fel de bine şi, adesea, mai bine decât băieţii).

Dacă o fată n-are vârsta necesară, e obligată de a scrie rectorului Academiei pentru a-i cere o dispensă. Cererea dispensei trebuie să aibă motive valabile, pentru a fi acordată (de exemplu pentru a intra la Şcoala Politehnică sau la Şcoala militară – unde e necesar bacalaureatul). Dar eu n-am un motiv viabil ca să nu mai aştept 3 luni. Dacă voi cere dispensa, mă vor trata cu cea mai mare severitate şi toată atenţia va fi îndreptată asupra mea. Examinatorii îşi vor spune: domnişoara nu are nevoie de bacalaureat să intre la o şcoală oarecare; ea vrea să intre la Facultate, ceea ce ne displace destul. Dacă nu vrea să aştepte 3 luni înseamnă că e extraordinar de bună. Vor încerca să facă tot posibilul să fiu respinsă.”[6]

Odată depăşit bacalaureatul, cu mari eforturi, pe Iulia Hasdeu, deja bolnavă la acea dată, o aşteptă încercarea audierii şi parcurgerii cursurilor universitare. La fel de conştientă de gravitatea misiunii sale îi scrie tatălui său: “Uiţi că sunt ocupată sau n-ai nici o idee cât de mult. Facultatea de Litere la Paris nu e ca în Germania sau în România. Dacă vrei să fii bun, aici trebuie să faci, nu numai temele scrise, disertaţiile la latină, franceză, filosofie, ci şi lecţii orale, adică trebuie să vorbeşti, pe un subiect dat, trei sferturi de oră, ca un profesor care se adresează elevilor”.[7]

S-a afirmat uneori că, în orgoliul său nemăsurat şi în dorinţa de a înfăţişa lumii un fenomen ieşit din comun, Hasdeu şi-ar fi forţat fata la eforturi suprafireşti spre a obţine înainte de vreme şi cu rezultate strălucite titluri academice, deci, ar fi autorul moral al timpuriului sfârşit. În studiul său Corespondenţa B.P.Hasdeu – Iulia Hasdeu – un “Billdungsroman” epistolar[8], Paul Cornea demonstrează, pe baza mărturiilor documentare, exact contrariul, arătând că tatăl a încercat, dimpotrivă, să stopeze pe cât posibil avântul şi tendinţa de totală claustrare a fetei şi de afundare până la epuizare în studiu.    

Lucrurile sunt ceva mai complexe. La începutul şederii la Paris, Hasdeu o impulsiona stăruitor pe Iulia să-şi dea toată silinţa spre a confirma aşteptările părinţilor şi ale cunoscuţilor: “Tu sileşte să fii cea dintâi dintre toate colegele tale; tot ce se învaţă în clasă tu să nu ştii mai rău decât cea mai silitoare dintre ele, ba încă să ştii mai bine, căci eşti româncă, căci eşti fata lui Hasdeu”.[9] Sau, la 3 martie 1882: “Să te sileşti să înveţi bine, să te porţi bine, să nu uiţi niciodată că te cheamă Hasdeu, iar deviza familiei noastre trebuie să fie: patrie, onoare şi ştiinţă”.[10]

 Cu timpul, îndemnurile lui Hasdeu, îngrijorat deja de slăbiciunile din ce în ce mai dese ale fetei se schimbă, punând accent pe recreare, plimbări în aer liber, sănătatea fiind cel mai important lucru. Impacientat de starea ei care se agravase, tuşind cu sânge, Hasdeu propunea la un moment dat chiar întreruperea studiilor şi amânarea licenţei: “Lilicuţa ştie deja destulă şi prea multă carte. Lucrul cel mai bun ar fi să vă întoarceţi în România unde aerul de ţară, fără muncă, fără grijă, i-ar face mult bine. O diplomă mai mult sau mai puţin nu însemnează nemic. Eu n-am nici o diplomă”.[11]

Încrezătoare în forţa tinereţii sale şi în puterea sa lăuntrică, Iulia va trata cu indiferenţă şi superioritate boala şi îndemnurile părintelui chiar în faza extrem de gravă a bolii.  În ultima scrisoare trimisă din Paris, în partea a doua a lunii aprilie 1888, deşi recunoştea cu luciditate starea extrem de gravă a sănătăţii sale, Iulia Hasdeu afirma încă o dată, cu hotărâre, dorinţa de a-şi susţine cu orice preţ licenţa.[12] Probabil că acum, când toţi cei din jur se uniseră în a o sfătui să amâne examenul, Iulia îşi rememora toate idealurile pentru care-şi sacrificase tinereţea, prezentându-le ca deja înfăptuite, într-o notiţă ce urma să apară în presa românească, în momentul întoarcerii sale triumfătoare de la studii: “Domnişoara Iulia Petriceicu Hasdeu, doctor în Philosophie din Facultatea din Paris, fostă elevă a şcoalei practice des Hautes-Etudes, va sosi la Bucureşti, împreună cu doamna Hasdeu, joi 19 august 1889. Se ştie că domnişoara Hasdeu, după ce şi-a isprăvit în Paris studiile liceale începute în ţară, trecu acolo bacalaureatul cu menţiune, apoi, după doi ani, ieşi la Licenţa în Litere şi Filosofie cea dintâi peste toţi candidaţii. Acum, tânăra şi ilustra fiică a marelui nostru erudit, după un strălucit examen de doctorat susţinut înaintea Facultăţii din Paris, se întoarce în ţară pentru câteva săptămâni, apoi va face un voiaj în Germania, Englitera şi Italia, spre a se mai întări şi mai tare în filosofie şi pictură; după aceea, se va reîntoarce la Paris, unde va lua agregaţiunea de istorie. Aflăm că d. Sturdza, ministrul Instrucţiunei Publice, doreşte de mult a înfiinţa, anume pentru d-ra Hasdeu, un post de inspectoare generală a şcolilor de fete, primare şi secundare; acest post, după rugăciunea învăţatei domnişoare, va mai aştepta-o până anul viitor. Să ştie că d-ra Hasdeu a publicat la Paris, la editura Semene, în octombrie 1887, un volum de versuri Bourgeons d’Avril, care avu, sub pseudonimul de Armand Camille, un mare succes. Pictor, poetă, filosofă, istoric, bună cantarice, în toată demnă de numele ce-l poartă, salutăm dară pe această gingaşă stea şi-i urăm de a lumina lung timp cerul României şi al lumei întregi”.[13]

Era un vis ce nu avea să mai prindă, din păcate, niciodată contururi. Iulia Hasdeu se va stinge la 17/29 septembrie 1888, înmormântarea ei la cimitirul Bellu transformându-se într-o uriaşă manifestare de simpatie faţă de suferinţa părintelui şi de regrete faţă de pierderea suferită de ţară.

Relaţia dintre Hasdeu şi fiica sa a fost de departe foarte specială. Vine în sprijinul acestei afirmaţii bogata biografie în legătură cu acest subiect precum şi rezonanţa adâncă păstrată în mentalul colectiv asupra acestei relaţii care a fost atât de profundă încât a continuat, cel puţin în mintea savantului şi după moartea prematură a Iuliei.


[1] Oprişan I., B.P.Hasdeu sau setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, Editura Vestale, Bucureşti, 2001, p. 339.

[2] Scrisoare din 17 noiembrie 1883, în Decusară Bocşan Crina, Epistolar Iulia Hasdeu, Editura Asociaţiei UNESCO “Iulia Hasdeu”, f.l., 2002, p. 47.

[3] Documente şi manuscrise literare, III, p. 401.

[4] Oprişan I., B.P.Hasdeu, Tumultul şi misterul vieţii, p. 443.

[5] Ibidem, p. 468

[6] Epistolar Iulia Hasdeu, scrisoarea 59,  p. 108-109.

[7] Ibidem, scrisoarea 95, p. 209.

[8] Publicat ca prefaţă la vol. Documente şi manuscrise literare, III.

[9] Epistolar Iulia Hasdeu, p. 287.

[10] Documente şi manucrise literare, III, p. 76.

[11] Ibidem, p. 407.

[12] Epistolar Iulia Hasdeu, p. 281

[13] apud I. Oprişan, op.cit., p. 479.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign