Warning: Use of undefined constant url - assumed 'url' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home4/bucurest/public_html/wp-content/themes/bucurestii-v2/single.php on line 17

Optic

02 ianuarie 2011 Sebastian Grama Comoara Hestugmitilor

Optic[1]

Pe 1 ianuarie, am găsit în cutia poştală (mă voi referi pe larg la magicul recipient, însă nu acum) o scrisoare şi un pachet evident prea mare ca să fi încăput acolo fără descuierea lacătului. Şi totuşi, lacătul nu fusese descuiat. Apoi – care poştaş vine să-ţi lase corespondenţa pe 1 ianuarie? Cum tocmai plecam de acasă, am luat cu mine pachetul şi scrisoarea. În cel dintâi am descoperit o pereche de ochelari teribil de caraghioşi. Roz. Mi se părea limpede că e o farsă. Am observat că plicul nu era timbrat ori ştampliat. Înăuntru, pe o hârtie tot roz, am citit următoarele (în tramvaiul 8, sub ochii unor băieţi care mi-ar fi căutat cu siguranţă prilej de harţă dacă nu m-ar fi socotit nebun să umblu cu aşa ceva la mine):

– o lungă (absolut excesivă) descriere a ochelarilor alăturaţi;

– o scurtă (absolut insuficientă) explicaţie a faptului că un pachet mare avusese loc într-o cutie mică; în principiu, autorul anonim se rezuma la semnalarea detaliului că un profesor de filosofie care se ocupă de Gorgias nu are cum să nu priceapă fenomenul;

– avertismentul că Hestugma se află, într-un chip misterios, la mine.

Primul gând a fost – natural – să scot brişca din buzunarul pentru situaţii speciale şi să le caut eu prilej de harţă celor doi băieţi care se uitau la mine ca nişte babuini. Mi-am înfrânat culturala pornire (în ultimă analiză, amărâţii ăia nu greşiseră cu nimic şi pesemne că depuneau eforturi să pătrundă gestul cuiva care îşi pune privirea pe o foaie), dar nu mi-am înfrânat-o şi pe aceea de a-mi aşeza pe nas ochelarii cei roz. Dacă râdea vreunul, îi taxam pe amândoi. (Precizez, pentru şefii mei, care mă consideră un tip normal şi chiar benign, ca şi pentru doamnele şi domnişoarele pe care aş vrea să le conving de inegalabila mea delicateţe – dacă nu fragilitate – , că am astfel de apucături foarte rar, că ele nu mă reprezintă şi că sunt un om liniştit, cu o fire amabilă, deosebit de drăguţ şi, în linii mari, pozitiv). În acea clipă te-am văzut. Buzele tale se aflau, într-un fel necunoscut, pe strada Maria Rosetti, iar ale mele – undeva pe Splai, în zona Tribunalului. Ştiam precis că suntem hărţi. Hărţi ale unui trecut în mod accidental dedublat. Îţi puteam simţi emoţiile din adolescenţă (fruntea îmi era în Drumul Taberei) şi îţi căutam răsuflarea. N-aş vrea să repet ceea ce au scris maeştri fabuloşi, cu care nu mă compar. Însă nu trăiam certitudinea altcuiva: eram eu acolo. Te îmbrăţişam într-o noapte friguroasă de noiembrie, te ţineam de mână prin Cişmigiu în vreme ce paşii ni se imprimau în zăpadă (îţi aduci aminte când ţi-am spus că mă simt ca prostul clasei, fericit că are şi el în sfârşit o prietenă?; pe râsul tău de atunci ofer o epocă şi un continent). Şi totul simultan. Eram şi în fotolii vecine la un concert, eram şi într-o încăpere îngustă şi plină de oglinzi, deasupra unei curţi interioare (în mai sau iunie, demult), eram şi la o masă de restaurant, când ţi-am dat bricheta şi, pentru prima dată, ţi-am atins puţin degetele, eram şi în faţa unei vitrine, îmi povesteai ce minunate cumpărături secrete făcuseşi anul trecut aici (pleoapele îţi erau vizavi de Sfântu Gheorghe), n-ai cum să nu ştii că eram la tine pe canapea, în lift, pe scara de la intrare (ce discuţie!), te prefaci dacă susţii că nu tu erai cea care a venit în acel fast-food ca să mă surprindă, eram şi eu, şi tu erai, aproape că fuseserăm şi noi – cu bulevardele, cu împunsăturile, cu serile, cu fundăturile, cu terasele, cu vocile, cu promisiunile, cu zâmbetele, cu întrebările şi cu pupăturile noastre, hărţi, hălci de oraş convertite în vreme şi sânge, nopţi şi tăceri, vise şi draci. Mi-am scos ochelarii. Băieţii mutaseră tabăra cu cinci paşi. Am coborât din tramvai gândindu-mă la pletele tale negre şi la timp.

Experimentul era inutil: nu omisesem niciodată să observ cât eşti de frumoasă. (Fiindcă realitatea se joacă uneori cu nervii criticilor şi preferă să fie rostită prin cuvinte aparent banale). N-aveam nevoie de cadoul din cutia poştală. Am aruncat totul în coşul de gunoi. Te respir şi fără asta. Fără scăpare şi fără suplemente magice. Afară era ger[2].

___________________________________________________________________


[1] Am vrut ca titlul să fie “Optic. Sinoptic”, versiune mai adecvată conţinutului. Am renunţat pentru că suna prea evident a “Bond. James Bond” şi pentru că nu m-aş fi putut abţine de la o insuportabilă divagaţie pornind de la “sinoptică” în sensul de “vedere chinezească”. În plus, alegând aşa cum am ales, mi-am oferit oportunitatea de a începe anul 2011 cu o notă de subsol, ceea ce îmi va creşte fără îndoială cota în cercurile ştiinţifice.

[2] A doua zi, mi-am spus că măcar unul dintre punctele asamblate în scrisoare de către acel Houdini amerdant şi specular nu era o bătaie de câmpi. Mai mult din pedanterie decât din necesitate, am extras de pe un raft al bibliotecii volumul conţinând cuvintele ştiute pe de rost: “Lucrurile pe care le vedem nu sunt, prin natura lor, ceea ce vrem noi, ci numai ce este dat fiecăruia să fie…” (Gorgias, Elogiul Elenei, 15).

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign