Mircea A. Diaconu
în dialog cu Adrian Alui Gheorghe
„Criticul îşi construieşte propria poveste pe seama autorilor
şi a textelor interpretate”
– De ce nu te-ai făcut poet, dragă Mircea A. Diaconu? Sau măcar
prozator…! De ce, critic literar? Te-ai gîndit vreo clipă, oare, că nu vrei
să fii la mîna altuia în momentul în care te expui cu un text în public?
Cine cîştigă din confruntarea critic-poet? Sau din cea critic-prozator?
Care e, de fapt, diferenţa dintre poezie, eseu şi proză, că mie, de o vreme,
mi se cam şterg diferenţele…! După părerea ta, Homer a fost (mai mult)
poet sau (mai mult) prozator?
– Dragă prietene, fiecare dintre întrebări – fie ea insinuantă, gravă, pe
jumătate ironică sau direct provocatoare – ar merita un răspuns distinct şi
detaliat (adică pe măsură). Dar, la drept vorbind, atacînd poate inima
taurului, cum să te faci ceva anume? Nu-i vorbă, de la un moment dat ar
putea fi şi o chestiune de opţiune, dar e numai o iluzie să crezi că destinul
urmează voinţei sau unei proiecţii deliberate. Voinţa poate interveni,
eventual, în sens invers. Lui Rimbaud, ştim bine, i-a reuşit ruptura de
scris. N-am citit vreo biografie de-a lui, dar orice biografie ar trebui să
răspundă la următoarea întrebare: ce conotează această ruptură? A stat
deopotrivă sub semnul fatalităţii, al unei alegeri înscrise, şi ea, în
fatalitate? Dacă n-a lăsat urme şi dacă a fost nu o alegere uşoară, ci o
uşoară soluţionare a unei alegeri, să deducem că poemul, construcţie
fiind, adică text, iar eu fiind altul, poemul, deci, e altceva decît expresia
fiinţei (fie ea şi dedublate)? Unui Eminescu nu i-a reuşit (poezia se naşte
la el, uneori, chiar din blestemul cu care o neagă), nici altora. Aşa încît,
nu-i nici un cîştig, e numai o pierdere. Nici vorbă de calcul. Pur şi simplu
poezia nu m-a ales. Am stat în preajma ei, i-am repetat în scurt traiectul,
dar cînd să ajung la mine însumi drumurile s-au întunecat, instinctul a
dispărut. Aş fi snob să spun că decizia, şi în acest sens, al renunţării, miar
fi aparţinut, deşi ştiam demult cuvintele lui Rilke către un tînăr poet.
Nu, n-am ajuns pînă acolo încît să spun că n-am mai scris văzînd pur şi
simplu că asta nu mă duce în pragul sinuciderii. Ne-am despărţit, aşadar,
blînd, liniştit, cu prietenie, poate doar pentru a ne reîntîlni. Aşadar, nu
mi-am pus deloc problema dacă voi fi fiind sau nu la mîna altuia. În fapt,
orice ai face, ca scriitor, eşti oricum la mîna cuiva (şi asta în cel mai bun
caz) – dar tocmai lucrul acesta n-ar trebui să intereseze. Sau nu într-atît
încît să devină obsesie şi să-ţi dirijeze existenţa. Şi de cîştigat ori nu
cîştigă nimeni, ori cîştigă toată lumea. Critic fiind, nu poţi să-ţi angajezi
forţa analitică şi capacitatea de a înţelege decît pe scrieri care să se
deschidă. Aşa cum, poet sau prozator fiind, nu poate decît să te provoace
o interpretare din care să se întrezărească un sens, unul care să
depăşească chiar propriile-ţi bănuieli. În fond, nu există literatură fără
interpretare (decît, eventual, sub forma de obiect aşezat în bibliotecă, de
pe care trebuie şters praful) şi, prin urmare, cu cît interpretul are mai
multă experienţă, cu atît mai bine. Dar, dacă deducem de aici că actul
critic – nu doar un exerciţiu, ci o experienţă – înseamnă creaţie (obsesie
veche, de autolegitimare), acest fapt m-ar duce ceva mai departe cu
deducţiile: De ce să nu fie Homer critic literar? De ce să nu fie critic
literar moş Nichifor Coţcariul?! Pentru că hermeneuţi, într-un sens foarte
larg, oricum sînt. Şi aici, fireşte, am putea demonstra, pe de o parte, că
operele lui Homer nu sînt literatură (chiar dacă noi nu mai vedem altceva
în ele), pe de alta, că orice împărţire pe genuri, categorii, forme a
creativităţii este formală şi cumva conuncturală. Pentru Croce, totul – la
drept vorbind, nu ştiu dacă şi critica literară – era poezie. Aşadar, depinde
de unde privim. Aş putea să susţin deopotrivă identitatea de esenţă a
oricărei creativităţi, într-un excurs care să pornească de la impulsul
originar, unul de natură ontologică chiar atunci cînd este proiectat în
artificiu, text, construct, ipostază, ca şi ruptura dintre genuri, cu atît mai
mult dintre critică literară şi restul literaturii. Căci, dincolo de impulsul
originar, de va fi existînd cu adevărat, ce-şi propune un critic să facă? Or,
tocmai lucrul acesta nu prea mai are legătură cu literatura, indiferent de
formele pe care le poate îmbrăca amintita creativitate critică. În fine, dacă
nu sînt diferenţe mari între critic şi poet, ce mi-ar lipsi să spun că, totuşi,
sînt poet?!
– Ştiu că ai început „viaţa literară” trudind peniţa cu poezie. Dacă ai fi
fost poet, hotărît să dea piept cu marea literatură română (sau
universală?), pe care raft crezi că te-ai fi situat în acest moment?
Majoritatea criticilor români, însă, a atacat teritoriul poeziei, publicînd,
unii, măcar cîte un volum…! Exemplele sînt nenumărate, începînd cu
George Călinescu. Cînd vei ataca şi tu teritoriul poeziei cu un volum?
Promit să scriu prefaţa….
– Aşadar, sînt poet, aş spune, şi folosesc doar masca înşelătoare a criticii.
Ba chiar a criticii de poezie. Şi, prin urmare, sînt chiar pe raftul pe care
merit să stau. Deşi, trebuie s-o spun, mă aflu acum într-un oarecare
impas. În cele mai bune momente ale mele, am căutat omul (eroul chiar)
din spatele textului, felul în care el apare în sigiliul textului. Am înţeles
tîrziu că în spatele oricărei angajări textuale se află o etică, ba, mai mult,
că fiecare angajare de felul acesta propune o etică (una care nu are deloc
de-a face cu etica omului civil) şi, prin urmare, am sperat ca experienţa
critică, această îmbrăcare de măşti şi proiectare în heteronimi, să mă
întemeieze. Probabil că am sperat prea mult, probabil că cer altceva
literaturii – ceva care nu mai are de-a face cu teoriile mai noi despre ce e
literatura. De altfel, de aici postura pe care mi-o asum, de marginal, de
amator. De ins care, dacă trădează eventual critica, nu trădează literatura.
(Vezi şi tu cît orgoliu încape în cîteva rînduri!) E aici, în această taină,
micul lui orgoliu (iată că vorbesc despre mine la persoana a III-a), născut,
nu ştiu dacă neapărat ca orice orgoliu, din neputinţă. Aşadar, poţi începe
prefaţa… Ştii bine, Pseudokynegetikos e numai o prefaţă. Şi cum se va
numi această prefaţă? Un ins, pretins poet…
– Cît de creativ e criticul în confruntarea cu textele pe care le ia în
răspăr, cu cele în curgerea cărora se lasă?
– Ce trebuie să facă un critic? Să identifice în ţesătura labirintică un sens,
să-l contextualizeze, să situeze sensul şi reţeaua care-l hrăneşte într-o
perspectivă tipologică şi istorică şi să evalueze. Or, criticul e creativ pe
toate aceste nivele. Căci toate, privite separat şi împreună, presupun o
argumentaţie, o logică, o maieutică făcută nu atît pentru sine, cît pentru
celălalt, care trebuie convins. În felul acesta, el îşi construieşte propria
poveste sau, dacă vrei, povestea propriei fiinţe oglindite în şi de celălalt,
sau, mai exact, în şi de text. Celălalt este el însuşi o proiecţie. Astfel,
dimensiunea creativă a criticii se găseşte în orice interpretare, aşa cum se
găseşte şi subiectivitatea lui, orizontul lui cultural, experienţa-i
hermeneutică. Am spus despre critic, la începutul acestui răspuns, că
trebuie să identifice un sens? E vorba despre un sens care există numai
prin actul interpretării şi care nu pre-există acestui act. Ar trebui însă
mers mai departe, căci mă gîndesc la criticul care poate să creeze o
dispută între interpretări, între sensuri, gîndindu-le tuturor legitimitatea
pe fondul nu al arbitrarităţii, ci al virtualităţii lor.
„Un compromis va fi fiind să scrii de bine despre
o carte în care nu crezi”
– Ai făcut critică la cărţi din toate genurile literare, la scriitori din
generaţii diferite, din spaţii culturale diferite. Ce îţi place „să critici”
mai mult, poezia sau proza? Ce zici de critica criticii?
– Critica criticii? Am să încep cu ea pentru că m-a atras acum cîţiva ani
mai mult decît altă dată. Deşi, n-ar lipsi să faci aici puţină __________istorie: eram la
un moment dat, în primul an de liceu, într-un impas: îl citisem pe Blaga,
mă vrăjea dincolo de vreun sens pe care-l bănuiam doar, eram tentat să
citesc cu voce, doar pentru mine, cuvintele acelea deodată stranii,
răsfoisem fascinat unul-două volume de Dinescu pe care mi le arătase
cineva (unul dintre colegi visa o reîntoarcere la poezia latină – eu pariam
pe Dinescu), citisem antologia de poezie a lui Philippide, din literatura
germană, dar a fost un moment cînd nu mă mai pasiona nimic. Nu
găseam cartea, cărţile care să-mi placă. Să mă provoace. Să mă oblige –
asemenea unui drog – să renunţ la mine. Şi, deodată, la anticariatul din
Piatra Neamţ, din colţ, de lîngă casa Hogaş (tu îl ştii prea bine, îl vedeam
uneori acolo pe Aurel Dumitraşcu – discuta întotdeauna aprins,
înflăcărat), cineva, o colegă, mi-a arătat un volum de Ibrăileanu. Erau
studii care m-au vrăjit. Apoi l-am descoperit pe Lovinescu. În 1980, ţin
minte ca acum, prin mai-iunie, în preajma unui examen important pentru
mine, a apărut primul volum din Arca lui Noe. Ce examene ?! Ce studiu
serios ?! Eu făceam lecturi de plăcere. Critica m-a luat pe arca ei şi
atunci, cînd nu se punea problema să scriu ceva pentru alţii, simţeam că îl
invidiez pe Nicolae Manolescu. Or, ce vreau să spun este că citeam
studiile lui Nicolae Manolescu despre autori care nu aveau deloc de-a
face cu programa şcolară. Citeam critică literară pentru un tip de emoţie,
de subjugare. Dar să revin: cu ceva vreme în urmă m-a atras din nou, mai
mult decît orice altceva, critica literară. Poate pentru că literatura – mai
ales poezia – despre care scriam nu-mi mai spunea mare lucru? Spun
toate astea pentru a înţelege că practic un anumit fel de critică, care are
drept consecinţă un fel de deprofesionalizare. Mă provoca cu adevărat
Maestru şi Margareta, Toba de tinichea sau Calcanul. Dar cum să faci
critică literară, în România, scriind despre Grass sau Bulgakov, după ce
le-ai citit cărţile în traducere? M-au provocat, mai degrabă, nişte cărţi
grele – semnate de Matei Vişniec, Caius Dobrescu, Gheorghe Crăciun
sau Petru Cimpoeşu. Cărţi care îţi propun un pact, te obligă să descifrezi,
îţi excită nevoia de analiză. În fine, aşa m-am întors la critică, dar, din
nefericire pentru mine, nu ca la un teritoriu al ideilor, dezbaterilor,
construcţiilor teoretice. Nu în polemică cu ele mă aflam. Pe mine mă
interesează logica lor internă, care începe să funcţioneze cumva de la
sine, la intersecţia dintre construcţia teoretico-analitică şi obiectul care lea
generat. Şi, în felul acesta, toate pot fi credibile. O carte de critică
spune şi ea o poveste. Or, această poveste, formată din supoziţii, bănuieli,
soluţii, ipoteze mă interesa pe mine. Citeam critica literară pentru a
descoperi, finalmente, eroul din spatele ei, un autor – criticul – cu zona
lui de neptunic. Aşadar, o nouă trădare a criticii, un fel de asumare
anacronică a ei – nu vreau să par ceea ce nu sînt. Şi nici măcar nu e
orgoliu în această afirmaţie. Pe de altă parte, nu e numai atît, căci există,
totuşi, ideile, punctele de vedere, demonstraţiile – care pot fi credibile,
sau nu. În fine, din punctul ăsta de vedere ceea ce mă deranjează cel mai
mult e impostura. A apărut şi un gen de grafomanie critică. Dar să
revenim: am scris ani de zile despre poezie – nu cred că din cauză că
scrisesm eu cîndva ceva ce putea fi numit astfel –, m-am oprit şi la cîteva
cărţi de proză, nu asta e problema. Problema este omul interior –
proiectat în forme, în structuri, în materie. Există el? Ei, bine, scriu
despre cărţile unde el începe măcar să se întrezărească. Restul e…
construcţie critică, sau creaţie critică.
– Faci compromisuri? Care e limita compromisului permisă unui critic?
– Compromisuri…?! Nu am o poziţie centrală, nu fac canonul, am o vagă
tristeţe în legătură cu această problemă, născută, dacă vrei, dintr-un
anume narcisism. Dacă nu poţi să faci canonul, dacă nu-ţi stă în putinţă,
găseşti, precum Cioran, tot felul de justificări şi soluţii, care mai de care
mai sofisticare, şi construieşti o ţesătură a negativităţii. Adică, nu fac
canonul, dar am o justificare solidă pentru asta, îmi legitimez poziţia în
aşa fel încît cei care fac canonul să pară marginali. Un Adrian Marino, la
noi, creatorul unei metode solide, tradus în lume, nu mai era interesat de
creaţia literară propriu-zisă. O şi dispreţuia. N-am să vin cu o astfel de
teorie. Ştii, la teorii din acestea toţi putem fi buni. Deci, dacă tot nu fac
canonul şi fac o lectură de amator – de ins care citeşte din plăcere şi scrie
cu iluzia că, la rîndu-i, construieşte un text care ar trebui să fie descifrat,
căci nu spun nici eu chiar totul, unele idei reies din construcţia textului,
altele sînt abia sugerate, ba chiar construiesc vagul. –, atunci ce fel de
compromis să fac? Se poate să mai scriu uneori neutru şi despre cărţi care
nu-mi plac. O fac foarte rar – dar cînd o fac, e o tristeţe. Nu sînt
convingător, totul e plat, nu pot să înşel, să mă înşel, cu atît mai puţin.
Sînt ca un personaj din Caragiale: ceva trebuie să mă zgîndărească, în
plăcere sau în ură (a se citi, simplu, nemulţumire). Altfel, nu prea scriu.
Dar, pînă la urmă ce înseamnă compromis?! Probabil numai scrierea fără
convingere. Dacă G. Călinescu l-a văzut pe Lovinescu cînd o autoritate a
criticii, cînd o figură fără forţă, deplorabilă, şi asta la o distanţă aproape
imperceptibilă de timp, putem spune, asemenea lui Andrei Terian, că e
„dezonorant” fără îndoială. Dar aici e la mijloc o contradicţie pe care nu
pot să n-o invoc. Criticul interpretează şi construieşte o lume; mai nou, se
spune că importantă nu e doza de adevăr implicată prin relaţia dintre
interpret şi obiectul interpretat, ci coerenţa, forţa interpretării. Or, în acest
caz, nu-i vorbă: ambele ipostaze ale lui Lovienscu sînt la fel de
convingătoare, Călinescu vorbeşte cu aceeaşi pasiune, nu ai, în textul lui,
indici pentru a suspecta una dintre poziţii de fals. Contextul ar putea oferi
ceva detalii şi ar pune o anumită lumină pe lucruri… În fine, să însemne
asta că G. Călinescu face aici un compromis? Luate separat, cele două
portrete sînt vii, autentice… Dincolo de joacă, sigur că la mijloc este un
compromis. Depinde poate cîte compromisuri face un critic şi ce loc
ocupă ele în traiectoria scrisului său.
– Dezvăluie public un compromis pe care l-ai făcut în cariera ta de critic
literar şi care te frămîntă şi azi…!
– Uite, de data asta o să construiesc o mică teorie. Ţi-am spus că un
compromis va fi fiind să scrii de bine despre o carte în care nu crezi, să
faci reclamă unui produs, ştiind din start că el e stricat. Nu revin. Eu cred
că altfel de compromisuri am făcut, cel puţin din lene (ştii bine: nu există
altă justificare pentru lipsa de timp). E lenea unui contemplativ. Un
compromis e faptul că n-am scris despre multe din cărţile care mi-au
plăcut, despre care simţeam că sînt obligat să scriu. Obligat de
convingerea că aş fi spus lucruri diferite, distincte. Nespunîndu-le, e ca şi
cum aş fi lăsat cartea neterminată. Spre ilustrare, corespondenţa ta cu
Aurel Dumitraşcu – aminteşte-ţi (dacă vrei – nu ne aude nimeni), prin ’97
îţi spuneam că ar fi păcat ca scrisorile lui Aurel să se piardă prin cine ştie
ce joc al întîmplării. Orice text publicat intră în istorie, într-un fel sau
altul o şi face. Tu ai găsit soluţia, mult mai bună, a unui volum în care
scrisorile sînt în dialog. Mi se pare o carte tulburătoare, un roman –
asemenea aceluia al lui Hesse numit Narcis şi Gură de aur (sau
Goldmund, cum suna în ediţia de la BPT din anii ’70) – în care cei doi
eroi ne oferă soluţii diferite de existenţă. Unul mizează pe o etică a
austerităţii, curăţirii de sine, angajării radicale, celălalt pe voluptate,
histrionism, ludic… Unde e adevărul? Prejudecăţile noastre se dărîmă,
căci adevărul nu e numai într-o ipostază. În ambele, Dumnezeu a pus un
sens care îl cuprinde. Or, dincolo de datele de istorie literară, dincolo de
conjuncturile politice, cartea ta pune în faţă conştiinţa şi existenţa (ca şi
cum ele s-ar exclude, deşi simt, ambele, o atracţie ciudată pentru
celălalt). Dacă ar fi să mă joc, aş spune: nu întîmplător conştiinţa a murit,
iar existenţa, vorba unui vers din Cărtărescu, da, existenţa există. Am
acum pe masă cîteva cărţi în care cred (în treacăt fie spus: am avut uneori
orgoliul mascat totuşi că numai eu puteam spune anumite lucruri despre
anumite cărţi – ce vanitate!) şi despre care probabil nu voi scrie. Da, cred
că asta e forma mea majoră de compromis.
„Cu literatura noastră e cam aceeaşi poveste precum
cu industria din comedia lui Caragiale”
– Cum vezi noua literatură română? E chiar nouă? În ce constă
noutatea? Ce e vechi la noii poeţi? Ce e nou la noii prozatori? Sau devin
tot mai noi vechii prozatori?
– Într-adevăr, cît de nou e Negruzzi cu scrisorile lui! Sau, nu prin
conţinutul invocat adesea, cît de nou e Caragiale în schiţe! Dar aici sînt
două adevăruri: Literatura e o permanentă metamorfoză, vitalitatea ei stă
în schimbare sau, poate mai exact, în diferenţă. Totuşi, se produc
metamorfoze la nivelul asumării limbajului, formelor, inteligenţei
structurante, felului de a gîndi literatura prin raportare la societate, dar,
pînă la urmă, literatura e un pariu individual (un pariu care construieşte
destine). Aşadar, dincolo de mediu, cultură, rasă etc. – îmi amintesc
Istoria literaturii engleze a lui Taine, era în anticariatul din Piatra Neamţ,
mă tot învîrteam pe lîngă volumele acelea –, este individul. Dar care este
libertatea lui? El vine cu puterea lui de a exprima, dar această putere n-ar
arăta la fel fără tradiţie, o tradiţie intrată în sînge, generatoare de fiinţă,
de sens. Ce e vechi la noii poeţi, la noii prozatori? Era să spun orgoliul,
dar m-aş fi înşelat. Întotdeauna va fi fost suficient orgoliu, deşi acum
cred că e şi un anumit dispreţ. Oricum, pariul lor cu literatura pare mai
puţin inhibat şi parcă, deopotrivă, mai puţin elitist. Ca în pictură, o
anumită redescoperire a figurativului, cu intenţia de a depăşi localul,
autohtonul. Uneori e prea mult stil, alteori prea multă existenţă, dar cred
că ar fi foarte bun un studiu – nu prea cred că se poate face la noi – care
să compare concepţia despre literatură, motivaţia scrisului, felul
scriitorului de a se construi din diferite epoci. Deşi cred în prezent, tare
mi-e teamă că dinamismul acesta e abia cel de dinaintea unei provocări.
– Pe cînd „o istorie a literaturii române” în viziunea lui Mircea A.
Diaconu? Este o asemenea „istorie…” o provocare pentru critic şi
istoric?
– Am publicat de curînd două texte despre cum e cu putinţă istoria
literaturii. Unul dintre ele, din „Convorbiri”, intitulat iniţial chiar aşa,
interogativ, a apărut pînă la urmă cu titlul Trei motive pentru a nu scrie o
istorie a literaturii – şi o soluţie. Istoria lui Nicolae Manolescu m-a
întristat, o tristeţe cumva personală, resimţită organic. Era, fireşte,
contradicţia dintre felul cum credeam eu că va arăta istoria lui Manolescu
şi concretizarea propriu-zisă. Nu-i vorbă, s-ar putea ca aşteptările mele să
nu aibă deloc de-a face cu viziunea lui Nicolae Manolescu. În sine mea,
tind să cred că Nicolae Manolescu însuşi are conştiinţa umbrelor din
cartea sa, a neîmplinirilor, a grabei care i-a deturnat proiectul. Dar poate
că înţelegerea mea este greşită, felul cum îmi proiectam eu istoria prin
puterile lui Manolescu era departe de poziţia lui. Oricum, era istoria pe
care aş fi scris-o eu de-aş fi fost cu puterile lui Nicolae Manolescu,
rămînînd în acelaşi timp eu însumi. În fine, cum să scrii o istorie a
literaturii? Eu am scris instantanee critice, feţele poeziei, o altă carte, La
sud de Dumnezeu, are subtitlul Exerciţii de luciditate… După cum vezi,
nu scriu studii literare, nu am iluzia puterii sau, cel puţin, nu vînd ceea ce
nu am. Şi oricum, nu-mi vînd marfa la suprapreţ. Mă bătea gîndul să
scriu măcar o istorie a poeziei româneşti, fie şi numai a celei postbelice…
Şi tot restrîngînd limitele, ajung să scriu despre o carte sau alta. În fine,
care sînt dificultăţile sau, mai exact, care sînt întrebările pe care mi le
pun? În primul rînd, dacă istoria aceasta e o succesiune de momente,
dacă deci funcţionează pe baza unui principiu organic, aproape darwinist,
sau, dimpotrivă, logica structurării evenimentelor din haosul vieţii
concrete este alta. Dacă e valabilă prima dintre ipoteze, atunci, evident,
trebuie căutat criteriul metamorfozelor. Oricum, opere pe care le
consideri valoroase s-ar putea să nu se înscrie în coerenţa aceasta, care
este, orice s-ar spune, o construcţie ipotetică. Adică selectezi din haosul
evenimentelor un fir care trage după sine anumite opere, lăsînd altele pe
dinafară. Aşa încît, n-ar fi mai bine să laşi haosul acesta ale
evenimentelor să se desfăşoare cît mai autentic, fără să intervii din
exterior cu o viziune unitar-organică? Dar în cazul acesta ajungem repede
la soluţiile unui autor de dicţionare, chiar dacă evenimentele ar mai putea
fi ordonate pe grupări, pe coordonate geografice sau altcum. Dar o istorie
a literaturii presupune explorarea, totuşi, a fundalului, a ideologiilor, a
formelor exterioare literaturii propriu-zise, dificultate cu atît mai mare cu
cît deşi te interesează, la nivelul limbajului, o ordonare pe genuri,
scriitorul este un complex unitar, care poate să scrie şi poezie, şi proză, şi
teatru, ba chiar critică literară. În plus, trecutul e în permanentă
metamorfoză. Privind în urmă, locurile, ierarhiile, situarea într-o anumită
poziţie pe harta valorilor se schimbă. Prin urmare, o istorie ar trebui să
vadă deopotrivă metamorfozele reale din timpul vieţii concrete a
evenimentelor, dar şi perspectivele ulterioare. Două istorii, în paralel. Sau
mai multe. În fond, Nicolae Manolescu are dreptate. Noi nu-l mai citim
de mult pe Creangă, de exemplu, cu inocenţă. E la mijloc o istorie a
receptării care, devenită bun comun, generează anumite coordonate ale
interpretării. Or, cum anume facem în mod real înscrierea receptării în
propria-ne viziune? De fapt, lucrurile ar trebui să stea mult mai simplu:
dincolo de toate întrebările, ar trebui pur şi simplu să trecem la fapte. Dar
uite, deja vorbesc despre mine la persoana a II-a plural, semn al unei
înstrăinări. Să-ţi mărturisesc că la un moment dat Gheorghe Crăciun îmi
spunea că mă vede îndreptăţit să scriu o istorie a literaturii române pentru
străini? Basil Munteano, istoric literar pe nedrept uitat, a scris în 1938 o
panoramă a ei. A ajuns pînă la urmă să se dedice comparativismului, deşi
a gîndit un concept, acela de constantă, care ar putea fi repus în
circulaţie. Dacă e o provocare, aceasta ţine în primul rînd nu de felul în
care proiectezi lumea, ci de felul în care te proiectezi pe tine însuţi.
Oricum, a fost o vreme cînd mi se părea că istoria literară şi, mai ales,
critica literară pot oferi instrumentele construirii de sine. Era prilejul unei
împliniri a identităţii – în condiţiile în care ea părea să nu aibă alt suport
–, în aşa fel încît să poţi spune, fără emfază: scriu pentru a mă construi şi
pentru a fi. Vorbeam cîndva despre măştile criticului literar, despre
heteronimele lui. Un fel de a-ţi asuma precaritatea şi de a explora sensuri.
În fond, criticul caută unghiuri de vedere, poziţii favorabile articulării
sensului, caută indicii, în fine, călătoreşte într-un muzeu viu, un
contemplativ fiind căruia îi surîde să mai şi intervină în jocul faptelor…
Aşa înţeleg de ce-mi place, amatoristic, să tot iau instantanee fotografice,
să surprind chipuri, peisaje, şi de ce, deşi atras de cameră, de statul pe loc
– urmaş de agricultori –, caut spaţiile largi, călătoresc, asemenea
vînătorilor. Doar că e la o vreme orice călătorie îmi lasă un gust amar:
cunoaşterea aceasta nu duce prea departe. Clipei nu-i urmează nimic. Nu
se produce o metamorfoză de sine. Cam aşa şi cu critica, deşi la un alt
nivel. Cînd devii sceptic, rămîi numai cu plăcerea şi cu tăcerea. De ce să
le vorbeşti şi altora despre bucurie? Nu e o formă de dispreţ, sau nu cred,
faţă de ceilalţi. Oricum, critica înseamnă dialog cu celălalt (de-o parte
autorul, de cealaltă, cititorul), dar mai ales cu celălalt care eşti tu însuţi.
Care devii. Or, pentru astfel de mutaţii, depinde ce cărţi citeşti… Sigur, a
face critică pe aceste temeiuri nu-i chiar o formă de profesionalizare a ei.
Asta e.
– Mai poate face literatura română istorie în contextul europenizării
societăţii? Vezi, Doamne fereşte!, vreo variantă în care literatura
română ar fi înghiţită de marea literatură europeană? Cum ar arăta
„apocalipsa literaturii române” în viziunea lui Mircea A. Diaconu?
– Mai bine mă puneai să-mi imaginez cum ar arăta ultimul scriitor în
limba română? Ar fi ca gîtul unei clepsidre – prin care se scurg Istoria
ieroglifică, Ţiganiada, Eminescu – şi aici ar urma canonul meu, al unui
epigon, singurul în stare să mai citească scrierile ultimului scriitor. Fără
îndoială, scriitorul ăla n-ar exista dacă n-ar fi însoţit, ca de umbra lui, de
un critic. Şi dacă scriitorul (ultimul, totuşi, ar trebui să fie, ca şi primul,
poet), deci dacă scriitorul ar fi disperat, criticul şi-ar spune: dar atunci pot
să-l citesc pe Dante, sau pe Shakespeare… Bănuiesc că un critic, cinic
fiind, ar privi cosmic: s-ar întrista ziua şi s-ar însenina noaptea. Altfel, ce
ne lipseşte pentru a avea ecou european real? Cum să ajungă scriitorii
noştri pe tarabele din gările Parisului? Poate că tot de un critic ar fi
nevoie, care să propună modele teoretice pornind de la scriitorii români.
De ce n-a făcut asta Matei Călinescu? De ce nu apar la Paris, la New
York, la Budapesta istorii ale literaturii române care să proiecteze
fenomenele în amplitudinea unor spectacole de idei, dezbateri,
ideologii… ? Nu cred că de vină e doar faptul că astfel de idei, dezbateri,
ideologii sînt prea localiste. Poate că de vină sînt tot felul de complexe,
de care nu numai că nu reuşim să scăpăm, dar de care nici nu sîntem
conştienţi. Cu literatura noastră e cam aceeaşi poveste precum cu
industria din comedia lui Caragiale.
„Orice generaţie literară e o degringoladă,
dar ceea ce contează sînt cele cîteva nume
care se impun prin ele însele…”
– Există la noi „cumetrialitatea critică”? Cum vezi acest tip de
întîmpinare a cărţilor?
– În momentul în care lucrurile sînt vizibile, ce efect poate să mai aibă o
astfel de întîmpinare? – căci, sigur, nu ne referim la afinităţile de spirit, la
ceea ce ţine de convingere. Nu cîştigă nimeni nimic; toată lumea pierde,
deşi iluzia e un drog. În fond, critica e un fenomen social: poţi să sari în
haită la gîtul unui scriitor sau, dimpotrivă, poţi ridica în slăvi o carte, dar
la ce bun? Literatura (nu timpul, care e numai un context) îşi aşează
singură, cumva, cărămizile – deşi nu la modul mistic, ci tot prin forţa
unei argumentaţii, prin intervenţia cuiva care are puterea de a decide.
Sigur, pînă acolo e multă agitaţie, se consumă multe energii – a fost
dintotdeauna aşa. Unii se îmbată cu apă rece, alţii se îmbată cu vin. Nici
nu ştii cum e mai bine, nu?! Dacă Maiorescu a scris despre Eminescu,
despre Caragiale şi îi invoca pe Creangă ori pe Slavici, negîndu-i în grup
pe paşoptişti, nevăzîndu-l pe Negruzzi (Costache, nu Iacob), nici pe
Nicolae Filimon, cu atît mai puţin pe Macedonski, făcea
„cumetrialitate”?!
– Unde sîntem în Europa cu literatura română? Dar cu critica literară
românescă? Cît mimetism există în eseistica de tip critic din România?
– Păi unde sîntem şi cu geografia: undeva la margine sau la porţile
Orientului (vezi bine, nu la acelea ale Europei). Cu critica, tot pe acolo,
ba poate chiar mai jos. În cartea despre Călinescu, Andrei Terian face o
analiză atentă, minuţioasă şi neconformistă asupra problemei. Să citez un
fragment doar, o concluzie: „Prin urmare, spune criticul acesta de
anvergură, trebuie spus că autorul Principiilor de estetică nu poate sta pe
acelaşi plan cu Thibaudet. E drept că, în anumite privinţe, Opera lui
Mihai Eminescu ar putea concura La poésie de Stéphane Mallarmé; în
schimba, monografia Gustave Flaubert e net superioară volumului despre
Creangă. […] Nici argumentul cantităţii nu valorează mai mult: căci
condensata Istorie a lui Thibaudet respiră da capo al fine la o altitudine
pe care Istoria lui Călinescu nu reuşeşte să o atingă decît cu mari
intermitenţe (datorate citatelor uneori excesive sau amănuntelor
biografice de o relevanţă critică adeseori îndoielnică)”. Or, dacă aşa stau
lucrurile cu Călinescu, atunci despre ce să mai vorbim? Orice cuvînt în
plus e de prisos. Deşi, l-aş cita tot pe Andrei Terian: „Pe scurt, limitele
criticii lui G. Călinescu sînt, înainte de toate, limitele culturii române.
Dacă s-ar fi născut francez, englez sau italian, fără îndoială că autorul
Principiilor de estetică ar fi respirat în altă atmosferă intelectuală, şi-ar fi
pus alte probleme, ar fi lucrat cu alte instrumente şi ar fi comentat alţi
scriitori şi alte opere. Şi poate că el n-ar fi fost considerat astfel mai puţin
«genial» (pentru că în critica literară occidentală nu contează «geniul» /
facultatea creatoare, ci doar produsul efectiv al creaţiei), dar mai
reprezentativ pentru ierarhia de valori a criticii europene moderne. […]
Dar asta nu înseamnă că o atare situaţie constituie o fatalitate. Căci
nimeni nu ne poate interzice să sperăm că va veni o zi cînd criticii români
vor fi (re)cunoscuţi în marile universităţi europene şi americane, cînd
exegezele româneşti vor fi cerute şi publicate de editurile occidentale,
cînd istoricii noştri literari vor vorbi la congresele şi seminariile
internaţionale despre Eminescu şi Creangă şi, mai ales, că străinii ne vor
asculta cu interes şi chiar cu dorinţa de a-i citi şi comenta pe scriitorii
noştri”. Subscriu şi sper.
– Evaluarea şi integrarea în cultura română a marilor scriitori din
diaspora, din perioada comunistă, întîrzie sau e neglijată. Am să recurg
la o întrebare care se regăseşte într-un titlu de carte de-al tău: Cui îi e
frică de Emil Cioran? Dar de Mircea Eliade? Dar de ceilalţi? Există un
complex al autohtonităţii în faţa literaturii române din afara graniţelor?
– Scriitorii din diaspora rămîn cumva în afara evaluărilor. Dacă te uiţi în
Dicţionarul publicat în ultimii ani sub egida Academiei constaţi că
lipsesc nu neapărat scriitorii afirmaţi înainte de 1990, ci mai ales cei de
după. Un Vitalie Ciobanu, un Emilian Galaicu-Păun, alţii, fie nu sînt
prezenţi, fie au o prezentare injustă. E aici şi efectul de…
contemporaneitate. Depinde cine a fost cooptat în echipa de cercetători
din respectivele zone (Basarabia, Bucovina, Voivodina etc.) şi cine a
făcut la început lista mare. Cît despre scriitorii din exil, cei foarte mari
sînt prezenţi în discuţii, în cărţi – deseori poate numai aşa, dintr-un fel de
respect obligatoriu. Sînt, fără doar şi poate, şi scriitori nedreptăţiţi,
ignoraţi uneori deliberat sau pur şi simplu, deşi publică în România,
necitiţi. Un prozator de prim rang, Dumitru Radu Popa, e ca şi
necunoscut. Sau aşa mi se pare. În urmă cu ani susţinusem nominalizarea
unei cărţi de-a sale pentru premiile USR. N-a avut nici o şansă. Sînt
multe cazuri. Pe de altă parte, sînt scriitori mari în România care trăiesc,
aici, într-un fel de exil, într-o marginalitate asumată. Aminteşte-ţi de cîte
nominalizări a avut nevoie Cristian Simionescu pentru a lua Premiul
„Mihai Eminescu”. În urmă cu ceva vreme, cineva, profesor de filozofie
la o universitate, mă întreba dacă Adrian Păunescu este nedreptăţit, vrînd
să-i confirm aşteptările, supoziţia, ipoteza. Pur şi simplu am explodat. Ei,
bine, dacă pe Adrian Păunescu îl ştie toată ţara, pe Cristian Simionescu
abia dacă-l ştiu cîţiva. Valoarea n-are nici o legătura cu popularitatea.
Nici măcar cu premiile sau cu prezenţa în dicţionare. A apărut, de altfel,
o enciclopedie a exilului. Problema ester că, şi aici, scriitorii de valoare şi
cei îndoielnici stau între coperţile aceleiaşi cărţi.
– În România apar din ce în ce mai puţine cărţi de poezie adevărată, deşi
am fost consideraţi (ne-am considerat?) o literatură bazată pe poezie.
Acum constatăm, prin prezenţa în jurii, prin cărţile pe care le primim că
e vorba de mult mimetism, mult infantilism, mult gregarism, multă
prostie infatuată. Mult geamăt pentru nimic, ca să fiu mai plastic. Cînd
apar cărţi semnate de optzecişti ele înseamnă cu adevărat „ceva”. E
generaţia nouă în degringoladă? E necitită? A vrut să se rupă de
„tradiţie” şi acum a ajuns în bălării? Cum vede criticul literar tînăr
această aventură a contemporanităţii lirice?
– Aşadar, ai vrea să facem apologia optzecismului… Nu-i vorbă, o facem
dacă vrei. Dar, şi dintre optzecişti, unii au rezistat, alţii nu. Iar mimetism
a existat în toate timpurile. Sau, dacă nu mimetism, poezie… terestră – şi
mă refer la aceea plasată de Laurenţiu Ulici pe ultimul nivel al piramidei,
cel care e in contact cu pămîntul. În fond, probabil că sînt azi cîteva sute
de poeţi „consacraţi”, în sensul că posedă legitimaţia de membru USR.
Mai sînt cîteva sute de inşi care tînjesc spre această consacrare – şi foarte
mulţi tineri, unii nedebutaţi încă, promiţători cel puţin. Dar cîţi dintre
aceştia au – sau vor reuşi să aibă – propria voce, inconfundabilă? Şi
măcar dacă ar fi acest fapt semnul sigur al valorii! Dar cîţi dintre aceştia
au o conştiinţă poetică pe măsură!? Astăzi, nu ştiu cîţi îl mai citesc, în
sens propriu, pe Poe sau pe Baudelaire. Oricum, sînt mult mai mulţi cei
care apelează la afirmaţiile lor, din scrisori, din jurnale, afirmaţii care au
mişcat dintr-o anume inerţie viziunea despre poezie. Nu ştiu dacă e bine
aşa, deşi cred că orice fapt care se petrece are o anume legitimitate. Dar,
se ştie: modernitatea a însemnat această conştiinţă poetică prin care s-a
făcut trecerea de la natură la cultură, de la inspiraţie la artificiu,
construcţie, idee. Dar, să trecem… Anul trecut au apărut cîteva cărţi bune
de poezie, semnate de Şerban Foarţă, Angela Marinescu, Emilian
Galaicu-Păun şi nu sînt singurele. Eu vin şi îmi pun problema
europenităţii acestor volume, a cărţilor autorilor mari – cît de mult se
înscriu ele în tendinţele momentului din lume? Nu mă nelinişteşte poezia
mimeticilor care se văd, pe care îi recunoaştem sau nu dintr-o ochire, ci
situarea poeziei româneşti pe care noi o considerăm valoroasă într-o
marginalitate. Nici Hugo Friedrich, nici Harold Bloom, nici măcar Matei
Călinescu nu trec în listele lor poeţi români. Văd mai nou, într-un articol
al lui Gheorghe Grigurcu din „România Literară”, pare-mi-se e numărul
doi din 2010, satisfacţia de a cita cuvintele lui Matei Călinescu care i-ar
fi spus lui Nicolae Breban: „ – Ştii… eu cred că voi îi daţi o prea mare
importanţă lui Nichita Stănescu. Nu, sincer, eu nu cred că valoarea lui…
trece de Curtici!”. O fi adevărat, nu zic, dar în acest caz două chestiuni
trebuie puse: 1. în ce constă defazajul lui Nichita Stănescu şi, aplicat,
aştept de la cineva competent să ne explice cum arată poezia de dincolo
de Curtici. (În paranteză fie zis, dincolo de ton, întrebarea mea este
onestă: a spune că valoarea lui Nichita Stănescu nu trece de Curtici e cam
acelaşi lucru cu a spune, entuziast, că trece. O demonstraţie e necesară);
2. dacă poezia lui Nichita Stănescu nu trece de Curtici, dacă nici poezia
altora nu prea ajunge pe-acolo, atunci cum, cu ce entuziasm, cu ce miză
mai poţi să scrii sute de pagini despre poezie ? Scepticismul mie îmi
omoară inspiraţia critică, ba chiar îmi ucide curajul de a scrie. Sînt deacord
că lucrurile pot sta cum zice Gheorghe Grigurcu, dar, în acest caz,
ridicolul experienţei critice depăşeşte sublimul ei. În ce mă priveşte,
scriam într-o vreme cu speranţa de a descoperi în spatele operei un om,
ba chiar fiinţa, o anume ipostază a ei, plasată într-un nimb de
exemplaritate. Citind, eram interesat să identific, să construiesc chiar în
spatele operei, din ţesătura ei invizibilă, un erou, cu speranţa (nu
nemărturisită, ci neconştientizată decît tîrziu) că faptul acesta îmi poate
întemeia propria fiinţă, propria biografie interioară… Or, am descoperit
că experienţa critică rămîne numai o mască şi că nimic nu se învaţă. Ştiu
că principiile acestea erau greşite (nu în absolut – ci faţă de ceea ce cred
azi) şi de aici scepticismul, abandonul, neputinţa. Dacă vrei, eşecul.
Criticul nu trebuie să aibă astfel de angajări. Să revenim, însă, pentru a
doua oară: Degringolada generaţiilor? Orice generaţie e o degringoladă,
dar ceea ce contează sînt cele cîteva nume care se impun prin ele însele,
care construiesc eventual generaţia… E posibil ca noi să nu le vedem, să
nu le înţelegem… Dacă revin la Nichita Stănescu, o fac pentru a schimba
datele unui argument invocat, cred, de asemenea de Gheorghe Grigurcu:
dacă Şerban Cioculescu n-a prea avut sensibilitate pentru Nichita
Stănescu, problema nu e a poetului, ci a criticului. Cam aşa păţise şi
Iorga, trimiţîndu-i pe Blaga, pe Barbu, pe Arghezi, mai ales, la balamuc.
Eu, în orice caz, dau credit poetului – care o rupe întotdeauna cu clişeele,
care se caută pe sine în ipostaze multiple, care încearcă să înţeleagă întrun
fel care îl domină.
„Cred în criticul care se implică, fie în negare,
fie în afirmare”
– Te rog să faci portretul cititorului de critică literară din România.
Cititorul cărţilor tale, al textelor critice semnate de tine, de exemplu.
– Cine citeşte critică literară? Elevii de liceu, ba chiar şi studenţii cred că,
dacă scriu, criticii o fac exclusiv sau înainte de toate pentru ei, pentru a-i
ajuta la examene. Şi nu-i adevărat? Putem noi garanta că nu este
adevărat? Dar ca să ajungi în manuale îţi trebuie o mulţime de lucruri. Pe
mine m-ar bucura să ştiu că mă citesc autorii despre care scriu – dacă
sînt, fireşte, în viaţă, apoi, criticii cu care intru, explicit sau implicit, întrun
anume dialog şi, finalmente, cei cîţiva apropiaţi pe care îi consider
prieteni. N-am nici o încredere în colegi: ştiu că nu mă citesc. Altfel,
probabil se mai găsesc cîţiva inşi care să citească critică literară de dragul
ei – şi asta îţi mai poate da senzaţia sau orgoliul creativităţii. O vanitate
hrănită. Există critici care joacă totul pe un fel de narcisism ca şi cum s-ar
plasa într-un turn de fildeş – seamănă cu acei poeţi care spun că scriu, dar
nu o fac pentru critici – ca şi cum cineva (autentic, adică adevărat) ar
face-o. Or, critica e pentru oameni, are o funcţie socială, reglează cumva
regulile jocului – numit literatură – care se construieşte din mers. Pînă la
urmă, în literatură e ca în istorie. Ştii că se tot vorbeşte de neantul valah,
de secolele acelea în care nu s-a întîmplat nimic cu noi. Fireşte, am
supravieţuit, deci ceva s-a petrecut. În fond, ce spectaculos ar fi să
descoperim ceva care să mărturisească asupra vieţii pe aceste locuri în
urmă cu o mie de ani. Or, dacă ar fi existat scribul, insul ăsta care
dublează faptele cu o conştiinţă ordonatoare, care să noteze, să evalueze,
să judece, să ipostazieze faptele, atunci uite, n-am mai fi avut nici măcar
neantul valah…
– Crezi în prietenia literară? Mai e posibilă într-o lume ca a noastră,
pragmatică şi interesată, găşcară şi superficială prea adesea?
– Cred în prietenie şi am nostalgia ei. Deşi – cine ştie? – s-ar putea ca
prietenia să fie o formă de trădare. Ce prieteni are un schimnic, un
sihastru, un călugăr? La ce e bună prietenia dacă nu pentru a înţelege ce
este trădarea? Nu merg însă pînă acolo. Viziunea mea e cumva utopică, şi
probabil că, pus într-o situaţie care să o ilustreze la modul absolut,
singurul aş renega-o. Văd în prietenie forma de iubire care se bazează pe
uitarea sinelui, pe negarea lui, ori, mai exact, pe o depăşirea care să
însemne o altfel de întemeiere de care, orice s-ar spune, nu sîntem în
stare. Altfel, ştii povestea cu Platon şi cu adevărul. Doar că nici aici
lucrurile nu stau aşa de simplu cum ne învaţă dihotomia aceasta. Căci,
stînd mult alături de Platon, s-ar putea să crezi, să fii convins deci că
adevărul este tocmai ceea ce spune Platon. Înveţi ce este adevărul, ce este
valoarea, din ceea ce se întîmplă în jurul tău, din experienţele avute, din
cărţile citite. S-ar putea ca uneori o eroare de verdict critic, de exemplu,
să fie consecinţa situării într-un astfel de orizont limitat ori deturnat. Dar
să revenim: prietenia este posibilă, dar de cîte ori nu rămîne ea la stadiul
epidermei excitate, a agitaţiei intereselor, a spectacolului histrion !? – un
carnaval care ne dă sentimentul că existăm pentru şi prin celălalt.
– Cît de mult iubeşte criticul cărţile pe care le critică? Ce crezi că e
determinant în atitudinea unui critic, pentru a fi corect sau drept cu
cărţile confraţilor, iubirea sau ura? Am văzut mulţi critici care
dispreţuiesc literatura, creaţia, care se cred deasupra textelor pe care le
critică? Este criticul un „re-creator” literar?
– Da, ai impresia uneori că literatura a devenit pentru unii un simplu
pretext – de promovare, de edificare a imaginii, de autoritarism. Că o şi
dispreţuiesc, se poate. Aş putea invoca un caz-două. Dar eu cred în
criticul care se implică, fie în negare, fie în afirmare. Într-un fel sau altul,
dacă alege să scrie despre o carte, criticul găseşte în ea o provocare.
Dincolo de marea provocare a radiografiei complete, exhaustive în care
eu, cel puţin, nu mai cred. Nu că nu mi-ar fi plăcut, să se înţeleagă.
Altfel, pentru a fi corect, un critic nu trebuie decît să fie corect. Ar trebui
să privească cu acelaşi dispreţ cartea unui apropiat cu care priveşte
eventual cartea unui inamic şi să privească cu aceeaşi simpatie cartea
unui inamic cu care o priveşte pe aceea scrisă de un prieten. Sau, pentru
că tot a fost întrebarea despre prieteni, pe aceea scrisă de un apropiat. Ori
veceversa.
– Ai făcut studiile generale într-un sat din Neamţ, cele liceale la Piatra
Neamţ, facultatea de filologie la Iaşi, ai fost profesor în Harghita iar
acum trăieşti la Suceava, unde eşti profesor universitar. Constat că a
trăit şi trăieşti într-o „Românie periferică”. Te afectează în activitatea ta
de scriitor? Te consideri în centru sau la periferie? Cît de periferică este
provincia literară românească? Cît de important e centrul într-o
cultură?
– Primele două afirmaţii sînt cumva corecte, cea de-a treia nu: am făcut
filologia la Suceava – cu un excelent profesor, Mihail Iordache, spirit
viu, dinamic, provocator, pasionant, autorul unei cărţi despre Maniu.
Oricum, aşa ai un argument în plus pentru periferic. La drept vorbind, la
Odorheiul Secuiesc eram în inima secuimii. Dar n-am de ce să mă plîng.
Suficient să spun că ani de zile visam că reveneam la Odorheiul Secuiesc,
în zile însorite. Altfel, periferia – ca avantaj şi handicap ar merita un
studiu serios, antropologic, sociologic etc. În ce mă priveşte, din margine
vezi totul mai bine, mai clar, deşi, mai puţin implicat, pierzi spectacolul
angajării directe. Marginea e bună pentru contemplativi şi pentru sceptici.
Sînt unul dintre ei. Fiecare visează să fie măcar o dată centrul lumii, însă.
În plus, miezul sau centrul, cum zici, e fundamental într-o cultură. Cioran
a tot făcut apologia marginii, a ratării, a vieţii elementare, dar o făcea de
la Paris – şi nu neapărat de la Paris, nu asta e important, ci faptul că o
făcea ştiindu-se în centrul unui cîmp de interes şi de interferenţe. Cultura
– adică altceva decît literatura – se face prin angajare, prin atitudine, prin
situarea în centru. Nu prin fatalism. Sau măcar prin asumarea
fatalismului şi proiectarea lui în concept. Cum să fie cunoscută o cultură
care abandonează, care îşi părăseşte trecutul, care nu crede în tradiţie? Ai
văzut, ca şi mine, unul din turnurile de pază de la Miclăuşeni… Păi locul
acela plînge.
– Prin studenţii tăi poţi să verifici, chiar să vezi „gustul cultural” al lumii
de mîine, de poimîine. Cum va arăta, din punct de vedere al
comportamentului cultural sau doar literar, românul de mîine?
– Nu, despre românul de mîine mi-e greu să vorbesc. Schimbările sînt atît
de lente, deşi decise, ferme, inevitabile… Dacă m-ai fi întrebat despre
românul de poimîine, cine ştie, aş fi răspuns, nu în sensul că aş fi găsit o
soluţie, sau că aş fi aproximat o ipoteză, ci în sensul că aş fi făcut
concesia să-ţi destăinui ceea ce numai eu ştiu… Dar deja e prea tîrziu. O
întrebare ratată.
– Eşti foarte prezent în juriile naţionale, la concursuri, la evaluări
editoriale, asta însemnînd, desigur, că toată lumea e convinsă că tu chiar
citeşti cărţile asupra cărora te pronunţi. În aceste condiţii, cînd poţi da
seama asupra momentului literar actual, te rog să faci o listă a
scriitorilor români care ar putea să ia premiul Nobel în anii care vin,
ştiind cam care e nivelul la care se cucereşte această „fată morgana”
literară.
– Deduc din ce spui, din logica internă a întrebărilor, că într-o zi – cine
ştie? –, dacă n-o să ia un român premiul Nobel, eu aş avea şansa să fiu în
juriul acela. Cum să nu-mi surîdă ideea? Sigur, cum şi cît aş citi atunci, e
o altă poveste. Acuma, cine citeşte toate cărţile? Citeşti uneori douăzeci
de pagini dintr-un roman şi vezi dacă există cît de cît o anumită tensiune,
citeşti cîteva poezii şi înţelegi pe ce raft se situează… Rămîn, la sfîrşit,
cărţile care se bat pentru premiu. Dar cîtă pasiune pun oamenii aceştia
care sînt scriitori pentru premii… Probabil se gîndeesc totuşi că juriul e
format din oameni competenţi, că votul lor înseamnă valoare intrinsecă a
operei, o confirmare a bănuielilor asupra cărora un scriitor poate că are
propriile-i îndoieli. Un premiu i le-ar infirma. E bine? E rău? Dar, dacă
un juriu poate să greşească, istoria nu. Istoria, adică mecanismul acesta al
timpului şi al valorii în care sînt implicaţi scriitori, critici, istorici literari
şi care fac ca totul să avanseze, într-un metabolism uneori, vorba lui
Călinescu, inefabil
– Dar criticii literari de ce nu iau Premiul Nobel? Nu crezi că e vorba de
o discriminare? O fi vreo discriminare pozitivă? Adică te fereşte de o
confruntare din care poţi să ieşi învins?
– Păi sigur, dacă tot susţin ei – sau măcar au făcut-o de vreo două sute de
ani – că actul critic e unul de creaţie, de ce nu ia nimeni premiu pentru
creativitate critică? Federmann, de altfel, romancier, vorbea de
criticfiction. Poate o să vină şi vremea aceea.
– Cititorul de literatură românească din tine, dacă ar eşua pe o insulă
pustie, ce cărţi esenţiale din cultura noastră ar lua cu el pentru alinarea
singurătăţii? Poţi să numeşti zece titluri? Mai multe, poate?
– Eu cred că totuşi ar trebui să ia Biblia. Şi dacă ar mai putea lua şi
altceva înainte ca barca să se scufunde, ar putea lua nişte cărţi semnate de
Dostoievski, Shakespeare, Herman Hesse sau Gunter Grass. Nu ştiu dacă
n-aş lua O mie şi una de nopţi. În fond, ar trebui să iei cărţile pe care să le
tot reciteşti fără să îmbătrîneşti. Şi dacă aş avea şi timp şi aş vrea să numi
uit limba, eu aş lua un Eminescu, cu postume cu tot, un Caragiale, şi
m-aş lua în fugă şi pe mine. Sub braţ cu Ion Creangă.
– Te rog să laşi, pentru final, o poezie de-a ta, dintre cele pe care le mai
descifrezi dintre manuscrisele tale vechi. Sau dintre cele mai noi?
– Nu ţi-am spus? Sau încă nu ţi-am spus?! Ca orice autor care se respectă
şi actualizează ipocrit mituri, mi-am ars toate manuscrisele. Să văd dacă
pot ţîşni din cenuşă precum pasărea. Dar îţi voi spune un poem. De fapt,
e pariul meu: Cine va găsi sau (re)cunoaşte autorul? Să fim serioşi: nu
contează. Iată-l, deci:
Bocetul şi rugăciunea
bucătăresei slugilor Amanda Woyke
Cînd copilele ei
(le chema Stine Trude Lovise)
pentru că spicul putrezit de ploi, culcat de piatră,
era ars de secetă şi ros de şoareci
de nu mai rămînea nimic de treierat,
meiul nu lega bob, păsatul nu se muia,
terciul de ovăz nu se-ndulcea şi lipia nu creştea,
au murit de foame toate trei, înainte de a se însera de două ori în martie –
căci şi capra nimerise în cuţitul unui cazac,
vaca o luaseră furierii prusieni,
nici o găină nu mai scurma,
de la porumbeii uguitori rămăsese numai găinaţul,
cînd şi flăcăul cu mustaţa-n furculiţă
care le făcuse pe copiliţele Stine Trude Lovise
într-o doară cu ştremeleagul lui,
căci Amanda fusese de fiecare dată receptivă,
o părăsise şi fugise din nou după acont de soldă
în Saxonia, Boemia, Hochkirch,
pentru că regele-l chema –
aşadar cînd cele trei păpuşi de zdrenţe
numite Stine Trude Lovise,
căzuseră fără viaţă,
Amanda n-a vrut să creadă
Şi să le părăsească. Şi cînd fetiţele
Palide, învineţite, chircite de foame,
Jalnice bătrîne timpurii
Abia născute, abia înţărcate – curînd
Lovise ar fi încercat să meargă – culcate într-o ladă
Bătută-n cuie, au fost acoperite cu pămînt
Amanda a bocit tare
Cu glas prelung, în prag de geamăt:
Un urlet tremurat,
Cu multe aii, miaii, vaii, niaii,
Care printre euhh şi uhhh prelungi
Mai lăsa şi loc de fraze (ce spune omul la durere):
Da’ aiasta nu-i de îndurat.
77
Da’ aiasta şi pe diavol l-ar fi muiat.
Da’ aiasta numa’ pentru ticăloşi direptate s-ar chiema.
Di bunu’ Dumniazău aiasta mă scîrbeşte
Bocetu-mi prea slab El îl găseşte.
Nu, bunu’ Dumnezeu nici nu-i,
Chiar dac-aşa-i scris…
Trei zile de martie senine şi-ngheţate a tot strigat
Pînă cînd bocetul ei nu mai spunea decît iiiih.
(Şi în celelalte colibe
din Zuckau, Ramkau, Kokoschken,
cînd cuiva îi murise de foame cineva
se striga: ihhhh…)
De asta nimănui nu-i păsa.
Socul a înmugurit de parcă n-ar fi fost nimic.
Meiul ovăzul au dat în spic.
Prune de uscat, destule.
Merita să te duci după ciuperci.
Şi c-o vacă de funie, s-a-ntors flăcăul cu mustaţa-n furculiţă,
Din taberele de iarnă, invalid şi acum, ca de fiecare dată.
De la Zordorf avea două degete mai puţin,
De la Torgau venea rîzînd cu un singur ochi,
De la Hochkirch a rămas cu un semn pe scăfîrlie,
Care-l făcea mai mult ţicnit decît nătărău.
Şi iar s-a pus cu ştremeleagul pe ea,
Pentru că îl primea
Fătuci ca nimic să-i facă,
Pe nume Lisbeth, Annchen, Martha şi Ernestine
Şi au rămas în viaţă,
Aşa că şi bunul Dumnezeu merita să fie iar rugat:
El ştie doar de ce-i atîta suferinţă.
Lui i-e dat să ducă veşnic crucea.
El răsplăteşte suferinţa
Şi are de iubire coveţile pline…
Şi avea atît de multă dragoste adevărată-n ea
Ca să găsească, mai tîrziu, rime la floarea de cartof –
Şi un bob de nădejde
Că Stine Trude Lovise sînt acum îngeri
Şi sătule.
