Warning: Use of undefined constant url - assumed 'url' (this will throw an Error in a future version of PHP) in /home4/bucurest/public_html/wp-content/themes/bucurestii-v2/single.php on line 17

Două zâne europene (Mătuşi fabuloase 2) partea întâi – Elena mamă

13 februarie 2011 Silvia Colfescu A-mestecate

Zâne, de ce nu? Pentru că, dacă ne gândim bine, care ar fi calităţile zânelor? Sunt, desigur, frumoase. Cele mai multe dintre ele. Şi au, toate, acea nepământească detaşare, acea disponibilitate sufletească asemănătoare – dar nu întrutotul – nepăsării, care le face să accepte cu aparentă uşurinţă schimbările deseori dramatice, de multe ori tragice şi de prea puţine ori fericite, pe care soarta le pune neabătut în faţa celor trăitori pe Pământ.
Cu siguranţă că zâne erau cele două Elene, mama şi fiica, a căror vagă rudenie prin alianţă îmi dă temeiul, destul de şubred, e drept, să le numesc mătuşi. Au trăit amândouă în mileniul trecut, iar vieţile lor aventuroase şi bizare s-ar putea înscrie de drept într-o imaginară enciclopedie dedicată biografiilor secolului XX. Ce biografii uimitoare pot avea frunzele duse de furtună!
Elena A. von B.
Elena A. von B., căreia ar fi mai simplu să-i spunem Elena mamă, s-a născut în Rusia, la sfârşitul veacului al XIX-lea, în familia unor duci ruşi de origine germană. Mica ducesă era un diavol blond cu înfăţişare de înger, dualitate care devenea din ce în ce mai vizibilă pe măsură ce copiliţa înainta în vârstă. Astfel că, la vremea când abia împlinise 14 ani, tânăra Elena îşi luă zborul din casa părintească (un palat pe Nevskii Prospekt), strecurându-se în toiul nopţii pe fereastră şi fugind în Crimeea – dar nu singură, ci împreună cu un falnic ofiţer din Gardă.
Nu e aici locul
Nu e aici locul să zugrăvesc încrengătura de oprelişti în care societatea, religia şi familia îi ţineau prizonieri pe tineri în anii aceia, rămâne numai să spun că acest gen de eveniment devenise destul de frecvent şi nu uimea pe nimeni, ceea ce nu înseamnă că părinţii duci au rămas nesimţitori la ruşinea care-i lovea pe neaşteptate.
O poteră bine organizată
O poteră bine organizată a luat urma fugarilor. I-a ajuns tocmai după ce consumaseră din belşug căsătoria încheiată în grabă, în prezenţa a doi martori bătrâni, într-o bisericuţă de ţară, de un preot romanţios, impresionat de dragostea tinerilor (si cu atât mai abitir de sabia cu aspect primejdios a ofiţerului, precum şi de o grămăjoară interesantă de ruble).
Căsătoria a fost desfăcută imediat din porunca părinţilor, pe pretextul că martorii nu erau creştini pravoslavnici, ci musulmani – argument care a fost considerat valabil de autorităţile bisericeşti, deşi martorii se jurau pe Iisus şi pe Sfânta Fecioară că sunt ortodocşi din neam în neam.
Totuşi, mezalianţa
Totuşi, mezalianţa temporară n-a rămas fără urmări, iar cea mai semnificativă dintre ele s-a născut după nouă luni, primind numele Vladimir, alintat Volodea.
Au trecut trei ani. Tânăra ducesă îşi revenise din emoţiile consecutive mariajului ratat şi naşterii reuşite, şi devenise una dintre cele mai strălucitoare stele ale balurilor înaltei societăţi din Sankt Petersburg.
La unul dintre aceste baluri
La unul dintre aceste baluri o zări Ugo A., un oaspete italian, pe care zisa înaltă societate îl primea fără obiecţii în sânul ei, din două considerente de egală valoare: 1. venise cu scopul respectabil de a studia arta veche rusă, de care era pasionat, şi 2. avea o avere mai mult decât respectabilă, s-ar putea spune chiar vulgar de mare – lucru care, totuşi, era în general privit cu îngăduinţă.
Vederea frumuseţii răscolitoare a micii ducese trezi în sufletul italianului un asemenea uragan de sentimente, încât omul se prezentă neîntârziat în faţa părinţilor obiectului amorului său şi făcu cererea în căsătorie, îndeplinind toate formalităţile nescrise, dar cu atât mai inevitabile. Cu multă înţelepciune, părinţii îi aduseră la cunoştinţă pretendentului existenţa lui Volodea; cu tot atâta înţelepciune, pretendentul se arătă dispus să-l înfieze. Aşa s-a întâmplat că, peste şaptezeci de ani, Volodea a fost înmormântat cu onoruri militare şi îşi doarme somnul de veci îmbrăcat în uniformă de amiral italian, sub cipreşii dintr-un cimitir senin din Toscana.
Înalta societate din Sankt Petersburg a dansat cu o veselie solemnă la nunta frumoasei ducese, ignorând cu desăvârşire anul 1917 care se apropia fulgerător, aducând cu el altfel de dansuri şi mult mai puţină veselie.
Tânăra pereche
Tânăra pereche se strămută însă în timp util în Italia. După o călătorie fără peripeţii notabile, cei doi soţi, împreună cu adoptatul Volodea, cu şase cufere mari şi cu credincioasa fată în casă a Elenei, ajunseră la Sorrento, unde se stabiliră într-un impozant palat de pe faleză, moştenire de familie a norocosului Ugo.
Orice urmă a părinţilor şi a restului familiei ducale se topi în vâltorile naşterii marii revoluţii din octombrie. Dar fiica lor era departe şi, cu acea detaşare aerică de zână despre care vorbeam la început, trecu peste această durere, contemplând de la ferestrele palatului depărtările suave ale Mediteranei.
Următorii zece ani
Următorii zece ani s-au scurs cu dulceaţă. Mai întâi se născu Flavia, şi Elena a fost ocupată o vreme cu fabricarea acestei noi jucării. A urmat o perioadă intens artistică. Originile ruseşti ale frumoasei doamne A., precum şi imensa bogăţie a generosului ei soţ le aduseră în casă numeroşi artişti ruşi, scăpaţi din vârtejul anului 1917 şi răspândiţi prin Europa şi America. Balerini, pictori, sculptori, scenografi roiau în jurul primitoarei gazde, discuţiile despre artă ţineau până în zori, ziua trecea iute între lecţiile de pictură şi de sculptură, seara se prezentau noii veniţi – nume de care răsunau New York-ul şi Parisul. În rarele clipe libere, Elena observa că anii trec cu mai puţină îngăduinţă peste preţuitul ei soţ. Ugo, în înţelepciunea lui, îşi canaliză prea-plinul afecţiunii în alte direcţii, lucru pe care ocupata sa soţie îl observă prea puţin.
Cu atâtea lecţii şi cu atâţia prieteni geniali, Elena deveni o iscusită sculptoriţă în metal.
După care
După care îşi dădu seama că prea multă perfecţiune e obositoare. Avea o casă perfectă, copii perfecţi, prieteni tot aşa, până şi sculptura în metal devenise un domeniu pe care-l stăpânea la perfecţie. După zece ani perfecţi de căsnicie, simţea nevoia să se odihnească puţin.
Cel mai potrivit i se păru să facă o călătorie în Elveţia, ţară de asemenea perfectă, dar plăcut diferită de sudul Italiei.
În orăşelul luxos
În orăşelul luxos în care se hotărî să stea, îl întâlni pe tânărul student român Ştefan C. Era un june abia trecut de 25 de ani, cu chip de arhanghel adolescent şi fruntea înecată într-o avalanşă de bucle blonde. Din clipa în care o zări pe eleganta şi rafinata artistă, părăsi cu hotărâre orice alte preocupări în afară de manifestarea adoraţiei pe care i-o dedica. Stătea toată ziua în faţa ferestrei ei, filtrând printre genele lui ca mătasea priviri a căror fierbinţeală îi trezea Elenei amintiri multă vreme înăbuşite, din vremea primului şi explozivului ei mariaj. Nu trecu mult şi aurul sufletului ei se topi la această temperatură de furnal. Adoratorul a fost admis în preajma ei şi, în inocenţa lui, neştiutor de starea matrimonială a fiinţei adorate, îi ceru mâna.
Firea de zână
Firea de zână a Elenei îşi arătă din nou alcătuirea nepământeană. Oare ce pot însemna pentru o zână un soţ înţelept şi doi copii minori? Nu mare lucru.
Iar un divorţ? Încă mai puţin. Cine să se mai gândească la divorţ, atunci când se scaldă în valurile cele mai pure şi mai netulburate ale iubirii?
Uitând cu totul de paşaportul italian, în care erau înscrise numele ei dobândit şi calitatea de soţie, Elena îşi aminti brusc că, într-un moment de providenţială inspiraţie artistică, luase în bagaj şi vechiul ei paşaport rusesc, în care apăreau numele ducal şi starea de disponibilitate matrimonială demult pierdută. Lăcrimând în buclele aurii ale studentului, care i se aşterneau la picioare, acceptă cererea în căsătorie.
Nunta a avut loc
Nunta a avut loc la Bucureşti. Mireasa prezentă paşaportul cu însemnele ţariste şi, cum Europa era plină de prinţi, duci şi chiar neamuri mai proaste care se legitimau în acest fel, nimeni nu puse întrebări. Proaspeţii soţi se retraseră la moşioara pe care junele o avea în dotare, şi trăiră acolo lungi zile şi nopţi de pasiune.
În anul 1927 se născu Elena fiica. Şi, din acest moment, Elena mama devine un element secundar în povestea fiicei ei.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign