Literatura română: provincie şi provincialism (13)

02 februarie 2011 Revista Conta Revista Conta

1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,

între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,

dintotdeauna?

2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de

literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest

gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?

Cititorul?

3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic

important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de

important e acest pas pentru cultura europeană?

4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii

(culturii) române?

5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o

Europă care pare saturată de cultură?

(Ad.Al.Gh )

„Rolul frunzei în provincii…”

Nicolae Turtureanu

(Iaşi)

1 – 5. Eternul şi fascinantul Adrian… mă invită să-mi dau cu părerea

despre Provincialismul culturii române. Deşi nu cred că, pentru virtualul

cititor al publicaţiei nemţene, opinia mea în cestiunea arzătoare a

provincialismului, ar conta, răspund, totuşi, provocării sale. De altfel,

nici nu cred că asta-i problema care ne terorizează zilele şi nopţile şi din

cauza ei nu putem ieşi din criza de… provincialism. Termenul este

doldora de conotaţie negativă, nimic nu pare fi mai rău decît să fii

provincial. Ideea de provincie emană de la un centru, de la un imperiu,

fie el şi cultural. Ca de-un exemplu: pentru Imperiul Roman, mai toată

Europa şi o bucată de Africa erau provincii. In afara romanilor, toţi

locatarii – nu doar dacii – erau receptaţi ca barbari. Păi, cel puţin grecii,

egiptenii şi persanii le-ar fi putut preda romanilor niscaiva lecţii de

civilizaţie…Imperiile de peste veac au accentuat provincialismul. Secole

la rînd spaniolii, englezii, franţujii, olandezii s-au nutrit din provinciile de

peste mări. Cucerite. Otomanii şi ruşii, neavînd flotile puternice, au

trebuit să se mulţumească cu provincii limitrofe, de unde dacă nu curgea,

tot pica ceva… Nemţii lui Hitler au vrut şi ei să provincializeze Europa,

dacă nu cumva chiar lumea. Şi i-am uitat pe mongoli, pe chinezi, pe

japonezi, care au avut imperiile şi provinciile lor.

La ora actuală, sub imperiul globalizării, omenirea e pe punctul

de a deveni un conglomerat de provincii. Dar unde e centrul ? La New

York ? La Bruxelles ? La Tokyo? La Beijing ? La Moscova ? Cred că nu

se mai poate vorbi de un centru de putere, ci de o multitudine, între care,

tot mai presante, sînt cele islamice. Un englez observa recent, panicat, că

în scurtă vreme, Anglia se va islamiza. E, mi se pare, un fenomen

planetar, ca provinciile să cucerească, pe cale paşnică, centrul, ca o

compensare tîrzie a faptului că au fost multă vreme sub papucul acestuia.

Provincia s-a emancipat, în timp ce centrul s-a democratizat, suportînd o

integrare masivă de elemente alogene. Erogene. Africane. Indiene. Asta

presupune şi o infuzie culturală, dinspre margine spre centru, ca o

recompensă a impactului civilizator avut de acesta, cîndva, asupra

marginii. Deşi, în ceea ce ne priveşte, dinspre partea imperiului bolşevic,

care ne-a ţinut sub cizmă aproape o jumătate de secol, numai de

32

civilizaţie nu poate fi vorba. Acest impact ne-a blocat, ne-a tăiat

respiraţia exact atunci cînd eram pregătiţi să arătăm lumii că nu avem

doar – cum zis-a Macedonski, unul dintre cei mai orgolioşi scriitori

români – „o literatură mică, orgolii mari”, ci chiar o literatură pe măsura

orgoliului. Mateiu Caragiale, Urmuz, Rebreanu, Camil Petrescu – erau

scriitori de talie europeană. În 1956, Blaga trebuia să primească premiul

Nobel, dar a fost blocat de autorităţile comuniste. Tot aşa, Arghezi,

înlocuit peste noapte cu Şolohov, autorul „Pămîntului desţelenit”. De ce

nu Paul Goma, postat şi acum în exil, nu atît faţă de literatura română, cît

faţă de cei care o ocîrmuiesc ?! Sau Vintilă Horia, premiat Goncourt şi

exilat (exil în exil) dintr-un Paris al anilor ’60, stîngist şi revanşard ?!

Şi ce pietricică ne mai aruncă poetul Adrian, trăitor la poalele muntelui

Pietricica: „Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul

literaturii (culturii) române?” Răspunsul la îndemînă este: începe şi

sfîrşeşte în noi. Eu unul am mentalitate „de provincie” şi mă complac în

ea. Mai ales că, din ce în ce mai mult, provincia devine un centru de

putere. Şi nu mă gîndesc doar la Sibiu – care a fost capitală culturală

europeană – sau la marile oraşe (Cluj, Iaşi, Timişoara, Braşov, Craiova,

Tîrgu Mureş), ci şi la oraşe precum Satu Mare, Piatra Neamţ, Piteşti,

Arad, Oradea, Bacău, ce confirmă acel genius loci de care ne vorbea

cîndva tot un „provincial”, profesorul de „Literatură universală”

Alexandru Dima.

Provincia este dorită, rîvnită, îndeosebi de „capitaliştii” sufocaţi

de noxe, de paralaxe şi de taxe. De departe îmi fac semne scriitorii

„provinciali” Bacovia, Blaga, Pillat, Fundoianu, iar de mai aproape, un

Mircea Ivănescu, de la Sibiu, un Grigurcu, de la Tîrgu Jiu, un Adrian

Popescu, de la Cluj, un Ovidiu Genaru, de la Bacău, un Şerban Foarţă, de

la Timişoara, precum şi floarea cea vestită a poeţilor de la Piatra: Emil

Nicolae şi Nicolae Sava, Radu Florescu şi Adrian Alui Gheorghe. Şi,

desigur, îngerul blond şi pururi suferind şi pururi tînăr Aurel

Dumitraşcu, la Bistriţa căruia şezum şi plînsem într-un miez de vară.

Şi, din Bucureşti – cel mai provincial oraş al ţării – un Liviu Ioan Stoiciu,

unul dintre puţinii scriitori de care nu s-a prins mentalitatea (şi meteahna)

de capitalist.

Scria Genaru, în urmă cu vreo 3-4 decenii: „Rolul frunzei în

provincii / toamna este foarte mare / cînd răsună goarna tristă / la coconi

şi domnişoare.” (Auto)ironia şi umorul se nasc şi se dezvoltă în

provincie. Şi sarcasmul, şi exasperarea. Ce magnetism a avut / are

„provincia” Iaşilor, ca un poet precum Mihai Ursachi să revină aici,

dintr-o Americă a tuturor posibilităţilor! (Mai demult, un Păstorel

Teodoreanu postula că, la Iaşi, nu există decît două drumuri: la

„Eternitate” sau la gară.)

A trăi într-o provincie (culturală!) nu mai e, la ora actuală, o frustrare, o

marginalizare ci, aş spune, o favoare. Întrucît eşti scutit de stresul

capitalei şi, totodată, ai la îndemînă toate instrumentele pentru a-ţi

exprima şi, eventual, împlini vocaţia: edituri, media, reviste culturale,

internet. Îţi mai trebuie o oarecare pricepere managerială şi un dram de

noroc. Chestii pe care, eu unul, nu le am.

Şi ne mai întreabă amicul de la Neamţ: „Cum ar trebui să scrie (şi

să fie?) autorul român ca să intre într-o Europă care pare (şi este?)

saturată de cultură?” Ar trebui să fie Matei Vişniec. A, dar el trăieşte, de

peste două decenii, la Paris – centrul lumii culturale – unde atîţia alţii (s-

)au ratat. Chiar Vişniec, constructor şi beneficiar al unei notorietăţi

reconfortante, ia în calcul, pentru propria-i carieră, norocul. „Norocul e

cum şi-l face omul”, zice o vorbă din popor. Pentru asta, mai nou, nu-i

neapărat nevoie să vieţuieşti la Paris, poţi intra „într-o Europă saturată de

cultură” şi de la Iaşi, dacă te cheamă Dan Lungu, ori de la Bacău, dacă

eşti Petru Cimpoieşu. Şi vor mai fi fiind şi alţii, nu mulţi, dar buni. Ei duc

la acea masă europeană exact ceea ce-i lipseşte acesteia: savoarea

„bucatelor” 

 

de

de

33

dintr-

 

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign