de Moise Guran
Este pentru prima dată după revoluţie când avem toamna alimente mai ieftine decât am avut în decembrie anul trecut. De patru luni preţurile alimentelor scad pe fondul unui consum tot mai mic dar şi al unei producţii mari.
Asta nu înseamnă că accizele n-au mai crescut, scumpind la începutul anului benzina şi ţigările, nu înseamnă că FMI-ul n-a învăţat CFR-ul să scumpească biletele ca să aibă trenurile şi mai goale decât sunt, nu înseamnă că regiile locale de apă şi canal n-au mai umflat sistematic facturile ca să-şi scoată şpăgile de partid şi de stat fără de care nimic nu se mişcă în România. Altfel spus niciunul dintre bunele obiceiuri ale acestei ţări nu s-a clintit, toate sunt la locul lor. Atâta doar că românii, naţie mai bisericoasă, a înţeles criza ca pe un post mai lung. Scăderea consumului i-a lăsat pe precupeţi cu marfa-n soare, regele cartof s-a prăbuşit în cotaţiile spot din piaţa Obor iar asta mişcat o medie numită inflaţie sub valoarea de la începutul anului.
Pe cale de consecinţă, este de acum mai mult ca sigur că la începutul lunii noiembrie Banca Naţională va scădea dobânzile la lei, ieftinind finanţările şi pentru cei care merită şi pentru cei care nu merită din mult încercata economie românească.
Problema cu creşterea preţurilor este că ea nu trebuie privită ca o ţintă aşa cum face BNR-ul. Ok, am atins-o. Şi acum ce facem? Ne ocupăm de altele? Nici vorbă. Lupta pentru stabilitatea preţurilor trebuie să fie permanentă pentru ca oamenii să se obişnuiască cu această realitate şi să creadă în ea.
În acelaşi timp ea trebuie dublată de repararea unor aberaţii din economie, aberaţii induse în special de firmele de stat şi de marile regii publice. În general acestea nu prea au noţiunea de performanţă şi fără o creştere a tarifelor la intervale regulate de timp intră în crize şi riscă să dea faliment.
Până când aceste aberaţii nu vor fi corectate stabilitatea preţurilor este doar o iluzie, o scamatorie conjuncturală.
