Faptul că trăim în epoca videocraţiei, nu mai e o noutate, iar producţii cinematografice precum Gomorra, Casino, Godfather, ba chiar şi Snatch ori Lock, Stock and Two Smoking Barrels au intrat demult în imaginarul colectiv al societăţii şi în folclorul urban, punându-şi amprenta în mod tot apăsat pe stilul de viaţă al mai tinerelor vlăstare.
Da! Filmele cu mafioţi, şi în deosebi cele enumerate mai sus, sunt nişte filme excelente, nu încape îndoială! Dar dincolo de aspectele tehnice, de jocul actorilor, de arta regizorală, esenţa unui film stă în povestea pe care o spune, în realitatea pe care o crează, în universul pe care-l imaginează, în felul în care simbolizează o anumită experienţă.
În imaginarul colectiv al publicului, în special al celui tânăr, cinematografia crează eroi, de la Rocky şi Don Vito Coreleone până la Terminator şi Spider-Man. Sunt convins că fiecare dintre voi, la un moment dat, în copilărie sau în adolescenţă, şi-a proiectat viitorul pornind de la imaginea eroului din film.
Trebuie spus, însă, că în majoritatea filmelor care rulează pe marile şi micile ecrane de câteva decade încoace, protagonişti nu pot fi priviţi nicidecum ca nişte modele spre care să aspire un tânăr. Oricât ar părea de romanţioasă, spre exemplu, povestea din Godfather, rămâne, totuşi, o ficţiune. Michael Corleone nu este, în fond, decât un cocalar, dar suficient de seducător, se pare, spre a fi luat drept model în realitate. Vă daţi seama ce se naşte în mintea unor adolescenţi fără prea multe repere estetice şi etice după ce văd câteva filme precum Scarface, Godfather, Casino? Deunăzi îmi povestea un amic că a văzut pe cineva prin Cişmigiu îmbrăcat exact ca mafioţii din filme. Strict în privinţa asta, designer-ul vestimentar care s-a ocupat de ţinutele celor din Godfather e un artist, dar privind la bastonul din lemn de trandafir cu mâner din argint (avea şi aşa ceva) te întrebi dacă nu cumva individul respectiv năzuieşte în sinea lui să fie un Michael Corleone nu doar prin vestimentaţie, ci şi prin fapte.
Privind la aceste lucruri, se naşte o întrebare firească: realitate face filmul, în sensul că filmul se inspiră din realitate, sau invers, filmul, de fapt, influenţează anumite comportamente, atitudini, mode în societate? Nu vom găsi un răspuns mulţumitor la această întrebare, dar putem afirma cu certitudine că cinematografia are forţa de a ne inspira iluzia realităţii mai mult decât orice, astfel încât graniţa dintre ficţiune şi realitate ajunge să fie în degradé.
Dacă atunci când citeşti o carte ai în permanenţă conştiinţa faptului că citeşti, totuşi, o carte, atunci când vezi un film ai tendinţa să te transpui în lumea acelei poveşti. De fapt, uiţi că e doar o poveste şi ajungi s-o percepi ca realitate; asta poate pentru că spre deosebire de celelalte arte (pictură, literatură, muzică), cinematografia combină impresiile celor mai importante simţuri într-o operă de artă (?) pe care o vezi, o auzi, o citeşti.
