Lunga poveste de dragoste dintre bucureşteni şi cafea (2)

15 februarie 2012 Silvia Colfescu Bucurestii in istorie

Repede s-a răspândit micul viciu nu numai prin casele boiereşti, ci şi prin oraş: prima atestare documentară a unei cafenele în Bucureşti datează din 1667. Dar despre asta nu vom povesti, pentru că s-a tot vorbit despre cafeneaua turcului Kara Hamié, vândută în 1691 turcului Kavaz-Başa, şi spulberată demult în vijeliile istoriei.

Vremea lui Brâncoveanu s-a dovedit a fi propice nu numai pentru străzile oraşului, ci şi pentru cafenele: o mulţime de asemenea lăcaşuri ţinute de turci au apărut în Bucureşti, în special pe Podul Beilicului (pe care mai târziu bucureştenii aveau să-l cunoască sub numele de Calea Şerban-Vodă).
Ceva mai târziu, când securea călăului azvârlise deja de 20 de ani capul marelui voievod în praful milenar al Constantinopolului, un document aminteşte de cafeneaua lui Gheorghe Cafegiul, care-şi aştepta muşteriii pe „uliţa care merge la scaunele de carne”, adică la măcelării, uliţă care, vezi bine, nu putea fi în altă parte decât acolo unde nu mai aminteşte de ea decât numele bisericii Scaune, în spatele Colţei, loc în care altădată se vărsa gârla Bucureştioara în balta Carvasarà.

O fotografie a lui L. Angerer din 1855 ne înfăţişează piaţa Sf. Anton, în care putem recunoaşte biserica Curţii Vechi şi, în dreapta ei, Cafeneaua Veche. Piaţa poartă urmele dramatice ale marelui incendiu de la 1847, arată devastată. Biserica Sf. Anton, care a dat numele pieţei, precum şi cele mai multe clădiri dimprejur, au fost mistuite de flăcări. Dar cafeneaua, cu apărătoare de soare deasupra ferestrelor, are un aer cochet şi îmbietor.

Oare ce ne-am face dacă, în marea sa înţelepciune, Domnul n-ar fi hotărât ca Bucureştii să-şi păstreze până în zilele noastre una dintre cafenelele acelor vremuri, pentru ca, fie şi prin vălurile veacurilor care-l umbresc, să întrezărim chipul unui loc drag străbunilor noştri! La colţul străzii Covaci – unde nu mai sunt fierari – cu piaţa Sfântului Anton – unde nu mai e biserica Sfântului – a rămas albă, scundă, cu obloane întunecate la ferestrele încheiate în arc, Cafeneaua Veche. Nu se ştie nici măcar cine şi când a construit-o, tot ce se ştie e că un document din 1781 vorbeşte despre ea.


Probabil că erau multe asemenea ei, mai frumoase sau mai umile, pentru că între 1788 şi 1800 exista în Bucureşti o breaslă a cafegiilor, care-şi ţinea steagul în biserica Izvorul Tămăduirii, construită de Vodă Mavrogheni ca paraclis al palatului lui, demult dispărut.
Cu siguranţă că aceste cafenele îşi pierduseră demult statutul de prăvălie, pentru a accede la cel de punct de întâlnire, de socializare, de informare, cum ar fi în zilele noastre un fel de radio, TV şi jurnal totodată. La un filigean de cafea şi o narghilea se aflau ştirile şi se comenta politica, aşa de cu foc încât, în timpul ocupaţiei austriece (1789-1791) a „nemţilor cu coadă” – desigur era vorba de perucă –, Divanul interzice discuţiile politice în cafenele, cu ameninţarea închiderii stabilimentului, în caz de nesupunere.

Intrarea „nemţilor cu coadă” în Bucureşti, 1789

Dar parcă poţi să-i împiedici pe bucureşteni să comenteze faptele domnilor şi mersul lucrurilor?
Altă instituţie în care oamenii se întâlneau şi discutau era baia publică, loc dedicat plăcerilor trupului, dar în care un colţişor era rezervat şi bucuriilor minţii. Aceasta era chiar camera de cafea – un soi de mini-cafenea, unde, pe lângă filigeanul de cafea şi ciubucul aferent, lungi conversaţii întregeau perfecţiunea momentului.


O singură baie publică mai subzistă azi în Bucureşti, Baia Griviţa, aflată la colţul dintre Calea Griviţei şi strada Sfinţii Voievozi. Aflată într-o clădire care datează din 1897, cu ponosit decor eclectic cu tentă neoclasică, baia comunală adună zilnic numeroşi bucureşteni din clasa modestă, moştenitori, fără să ştie, ai unor obiceiuri aproape uitate. Oare o mai fi existând în baia asta comunală un locşor în care muşteriii ei să bea cafea şi să comenteze politica?
În secolul XIX, cafenelele s-au înmulţit. Hanurile, centre comerciale fortificate cu ziduri groase, au început să cadă în desuetudine. Au apărut peste tot prăvălii deschise spre stradă, hoteluri, restaurante şi cafenele. Către sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, lumea bună, negustorimea, jurnaliştii, scriitorii îşi aleseseră deja cafenelele, fiecare după puterea pungii, şi le frecventau cu osârdie. Tendinţa avea să se accentueze în prima jumătate a secolului XX, cafenelele făcând parte din viaţa fiecăruia şi devenind o trăsătură importantă a chipului urbei.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign