FENOMENUL IULIA HAŞDEU. Mesajele de dincolo de moarte ale unei fiice către tatăl său. Martori şi mărturii

28 martie 2012 Miron Manega Pretexte

Unii spun că spiritul Iuliei Haşdeu (1869-1888) n-a plecat niciodată de la castelul din Câmpina. Uneori, noaptea, vecinii aud pianul cântând. Pentru cei care cred în spiritism, mâinile care bat în clape sunt ale Iuliei. Pentru cei care n-au dezlegat niciodată misterul lumii de dincolo, pe scaunul de la pian ar putea fi oricine. Dincolo de tainele lumii de dincolo, scrise sau nu, pe pagini aruncate de a valma, Iulia Haşdeu fascinează şi azi prin povestea ei.

 

„Lilica tatii, îmi este permis să ştiu numele planetei sau regiunii unde zbori, dacă acest nume este cunoscut de fiinţele umane?”, se întreba Bogdan Petriceicu Hasdeu. Acesta a fost primul mesaj care avea să lege, într-un mod aparte, o comunicare între lumi. Lumea reală, a tatălui distrus de durerea pierderii copilului şi fiica plecată prea devreme şi nedrept în lumea îngerilor.

 

Bogdan Petriceicu Hasdeu este unul dintre marii carturarii care fac cinste culturii romanesti, o personalitate unica, pluridisciplinara, un om erudit pentru care cunoasterea nu era decat o mare adanca in care se imbaia cu placere. Noi, cei de astazi, il cunoastem din lucrarile sale sau din biografiile mai mult sau mai putin romantate ale altor autori. Printre contemporanii sai, insa, Hasdeu era un mare om de cultura, dar pana la urma, un om. Credinta i-a fost greu pusa la incercare atunci cand Dumnezeu i-a luat averea sa cea mai de pret: viata fiicei sale, Iulia.

 

   

Iulia copil şi Iulia adolescent

 

Cei care au impartasit durerea familiei care nu si-a mai revenit niciodata dupa aceasta pierdere, sustin ca daca Iulia Hasdeu ar fi avut o existenta mai lunga, geniul ei nu ar fi cunoscut precedent in limba romana, intrecandu-l chiar si pe cel al lui Eminescu. Daca lucrurile ar fi stat asa sau nu, nimeni nu o poate spune. Cultura romana a fost vaduvita, pe nedrept, de unul dintre cei mai frumosi muguri ai sai, chiar inainte ca acesta sa infloreasca.

 

Deschiderile culturale ale lui Hasdeu au explorat spatii vaste, de la filozofie, istorie, lingvistica, pana la spiritism. Atractia pentru ceea ce se afla dincolo de noi si de existenta noastra lumeasca a existat dinaintea decesului fiicei sale, insa dorinta de a o avea tot timpul alaturi, chiar daca numai spiritual, a facut ca aceste experiente sa se transforme in adevarate sedinte de spiritsm. Dar, mai intai, sa vedem cum a inceput totul…

 

 

Un copil grăbit

Hasdeu, un spirit justitiar si critic la adresa celor care prin intermediul actiunilor lor, mai cu seama politice, daunau intereselor nationale, publica si pamflete dure la adresa oamenilor politici ai vremii, aruncand vorbe ironice al caror ecou s-a facut resimtit chiar si mai departe de clasa politica, patrunzand pana in cercurile intelectuale in care acesta activa. Prin urmare, in anul 1869, cand Hasdeu si-a depus candidatura la Academie a fost pus in fata unui refuz prea dur, poate, pentru un om de cultura consacrat. Lovitura a fost insa mai usor de suportat, de vreme ce acasa il astepta cea mai dulce dintre alinari. Nasterea unicei fiice a familei Hasdeu a fost un motiv de bucurie, care i-a tinut pe cei din familie intr-o stare de exaltare continua timp de mai multe luni. In fapt, aceasta bucurie nu s-a diminuat deloc timp de 19 ani. In timpul scurtei sale vieti, Iulia a fost mai intai mandria familiei si apoi, mandria intelectualitatii romanesti.

 

La doi ani buchisea deja literele si invata limba franceza, la patru ani scria, iar un an mai tarziu compune deja primele poezii. Dupa ce invatatorii si-au dat seama ca fetita este mult deasupra colegilor ei in ceea ce priveste cunostintele, au facut o exceptie (in acea vreme, nu exista procedura de a absolvi mai multe clase deodata) si au lasat-o pe micuta Iulia sa isi sustina examenele de absolvire ale cursului primar. La acea data, avea doar opt ani, iar mirarea dascalilor ei era intretinuta si de faptul ca fizionomia nu-i reflecta nicidecum varsta, ajutand-o sa para si mai mica decat era in realitate. Intre timp, invata si limba engleza pana la stapanirea ei la acelasi nivel cu franceza. De altfel, aceasta din urma a ramas limba ei de suflet, preferata in redactarea scrisorilor catre tatal ei, dar mai ales in compunerea operei sale poetice. Mama sa ii impartaseste notiunile de baza ale limbii germane, iar aprofundarea continua sub supravegherea unei profesoare. La varsta de 11 ani absolvea gimnaziul Sf. Sava si apoi termina Conservatorul, sectia de canto si pian. La numai 16 ani, in 1886, se inscrie la Sorbona, devenind astfel, prima femeie din Romania care a studiat in aceasta prestigioasa universitate. Grandoarea acestui loc nu este de natura sa o sperie. In ciuda varstei fragede, Iulia reuseste sa isi uimeasca profesorii.

 

Doi ani mai tarziu apar primele semne ale tuberculozei, boala pe care Iulia se hotaraste sa o infrunte, scriindu-i tatalui ei intr-o epistola ca este hotarata sa isi sustina lucrarea de doctorat, al carei subiect si-l alesese deja. Numai agravarea starii ei de sanatate a fost de natura sa o induplece sa paraseasca Parisul pentru Italia si Elvetia, locuri insorite, mai prietenoase cu plamanii ei deja afectati. In ciuda tratamentelor primite de la medici straini prestigiosi, starea tinerei paciente se degrada vazand cu ochii. In vara anului 1888, tatal ingrijorat o aduce la Bucuresti. Spre disperarea celui care era numit „batranul Hasdeu” (desi avea numai 50 de ani in momentul pierederii fiicei sale), nici tratamentele si nici aerul curat de la Agapia nu au mai fost de nici un folos. Pana in ultima clipa, batranul carturar Hasdeu a sperat intr-o minune. Un miracol ce nu avea sa mai vina niciodata…

 

 

 

Templele Iuliei

Hasdeu nu s-a resemnat niciodata cu pierderea celei mai dragi fiinte. Decedatii din familia sa (parintii, fiica si apoi sotia) i-au schimbat ireversibil modul de abordare al vietii si mai ales, a celor de dupa viata lumeasca, insa discernamantul sau a fost treaz pana in ultima sa clipa. In prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, „Sic cogito”, Hasdeu se confeseaza:

 

„Trecuse şase luni de la moartea fiicei mele. Era în martie. Iarna plecase; primavara nu sosea încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă,şedeam singur în odaie lângă masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca întotdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu; dar fără ca s-o stiu, mana mea lua un creion şi îi rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost bagat într-însa un aparat telegrafic. Deodată, mâna mea se puse în miscare fără astâmpar. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire” Julie Hasdeu. („Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi ajungă”) – Era scris şi iscalit cu slova fiicei mele”.

Dupa ce a primit mesajul fiicei sale intr-un mod atat de neasteptat, Hasdeu era convins ca a gasit calea ideala de a-si tine fiica aproape de sufletul sau, bucurandu-se de sfaturile pretioase ale acesteia si procedand intotdeauna asa cum ii indica aceasta. Nu este un secret ca atat cavoul Iuliei de la cimitirul Bellu, cat si casa de la Campina, au fost construite dupa directivele riguroase ale spiritului acesteia. In sprijinul acestei afirmatii, sustinuta intotdeauna de Hasdeu si de apropiatii sai artisti si intelectuali care au participat la ridicarea acestor doua mausolee inchinate Iuliei, vin si numeroasele simboluri care se regasesc in ambele locuri.

 

Un mormânt-poemă

Asa avea sa numeasca si nu se insela deloc, G. Ionnescu – Gion in 1891 mormantul Iuliei Hasdeu. Insusi Hasdeu numea locul de veci al fiicei sale „Micul Templu”, iar in acea vreme nu exista nimic care sa il contrazica. Imaginea actuala a cavoului mai pastreaza doar o amintire a maretiei acestuia de inceput. La intrare, pe frontispiciu sunt scrise cuvintele: „Trecatori, priviti d-asupra; cugetatori cautati in launtru: moartea da viata”.

 

Inauntrul cavoului, nimic nu parea sa sugereze celor care il vizitau ca se afla intr-un mormant. Sentimentul general era de liniste, iar cei aflati acolo puteau simti invaluirea intelepciunii. O oglinda fixata pe bolta avea rolul de a potenta vizualul catre infinit. Pe langa acestea se aflau candele, ingeri si chipul Iuliei. Un altar gazduia bustul Iuliei, vase cu flori, obiecte simbolice si doua pietre de marmura ce purtau o incarcatura spirituala puternica.

 

In stanga sta scris: Legea religioasa: „Crede…Crede in Dumnezeu. Crede in nemurirea sufletului. Crede in darul comunicarii cu cei dusi.” Legea morala: „Iubeste si ajuta… Iubeste si ajuta neamul. Iubeste si ajuta pe cine te ajuta si te iubeste. Iubeste si ajuta fara a precugeta la folosul tau.”

 

In dreapta se afla: Legea sociala: „Nu necinsti…Nu necinsti pe tine insuti, ca sa te cinsteasca altii. Nu necinsti pe altii, ca sa te cinsteasca pe tine insuti. Nu necinsti munca, caci munca e viata”. Legea filozofica: „Cand atunci… Cand faptul stii, atunci adevarul stii. Cand nu vrei sa crezi, atunci nu poti sa vezi. Cand cauti dovada, atunci gasesti tagada”.

 

Busturile membrilor familiei, de vita nobila de altfel, isi aveau locul aici, asezate sub busturile lui Cristos, Shakespeare si Victor Hugo, pe care Iulia i le-a cerut special tatalui ei, intr-una din sedintele de spiritism, la data de 16 octombrie 1890, in limba franceza: „In numele scumpilor mei, iti multumesc; dar, in fiecare unitate, este o trinitate. Ea mi-a comandat sa pun, in templu, formand altarul superior, busturile lui Christ, Shakespeare si Victor Hugo. Este trinitatea a carei unitate reclama o noua trinitate, in total noua. Este ceea ce ea mi-a comandat, ulterior, desemnand noua membri ai familiei, ale caror portrete trebuiau sa fie plasate in tocul ferestrei, de o parte si de alta a altarului superior”. Tot aici, pe o carte din marmura au fost inscriptionate formele cuvantului Dumnezeu, pe care acesta le ia in limbile greaca, latina, araba, ebraica si chineza.

 

 

 

Marele Templu

Constructia „Marelui Templu”, dupa cum il numea Hasdeu, a inceput in anul 1893 si s-a incheiat trei ani mai tarziu. Ca si in cazul cavoului, planurile castelului i-au fost minutios indicate lui Hasdeu de catre fiica sa, in timpul sedintelor de spiritism. Constructia castelului reprezinta o mostra unica a arhitecturii romanesti, unde utilitatea functiunii, deci profana la nivel simbolic, se impleteste magistral cu cea spirituala, o mostra a arhitecturii sacre. Functia de locuinta devine secundara, iar elementele specifice spiritualului domina. Fundatia castelului are forma unei cruci, iar cifrele 3 si 7 sunt adoptate fara retineri de geometria constructiei. Edificiul este structurat din trei turnuri, iar pentru a intra in castel este necesar sa pasesti sapte trepte, in vreme ce jilturile imparatesti de la intrare au incrustrate sapte volume de carti suprapuse. Deasupra usii sunt sculptate in basorelief blazonul familiei Hasdeu cu deviza familiei: „Pro fide et patria” si langa ea, apoftegma lui Galilei „E pur si muove”. Mai sus, Ochiul Divin incadrat in trunghi.

 

Cei care viziteaza astazi Muzeul Memorial Iulia Hasdeu de la Campina pot patrunde, condusi de un ghid, in initimitatea biroului lui Hasdeu, in salon, in camera in care se afla pianul Iuliei si mai ales, atractia tuturor turistilor, in camera de spiritism in al carei perete se poate observa o gaura cu un diametru destul de mare. Nu suficient pentru a permite accesul unui om, insa perfect pentru trecerea spiritului Iuliei, atat de asteptat la aceste sedinte. O alta „prezenta” care atrage atentia in castel este o statuie a Mantuitorului, avand o inaltime mai mare decat statura obisnuita a unui om. Acesta se ridica deasupra unor nori cu bratele ridicate intr-un gest de binecuvantare, insa cu ochii in lacrimi. Reprezentarea deosebita si amplasarea sa intr-o lumina speciala au facut ca imaginea Mantuitorului sculptat sa impresioneze peste masura pe cei care au calcat pragul castelului.

 

Haşdeu se ducea, seară de seară, în camera obscură, la întâlnirea cu Iulia. Ca lumea să nu-l creadă nebun, sau poate, de bucurie că poate comunica în scris cu lumea de dincolo, savantul îşi chema prietenii la şedinţele de spiritism. Primul său medium a fost Vasile Cosmovici, un tânăr care va urma studii de medicina la Paris şi se va stabili acolo. Apoi un altul, Theodor Sperantia, care va ajunge peste ani membru al Academiei Române prin ajutorul dat de savant şi, în final, Ion Şerbulescu. Şerbulescu cum semna el în manuscrise, mai avea un medium care scria de regulă în limba rusă, un basarabean pe nume Zamfir Arbore.

 

Intrarea în castelul Iulia Haşdeu. Pe uşă e sculptat în basorelief blazonul familiei Haşdeu, cu deviza familiei: „Pro fide et patria”, iar deasupra apoftegma lui Galilei „E pur si muove”

 

Şedintele de spiritism

Pana la construirea castelului, locurile de desfasurare ale sedintelor de spiritism au fost variate insa, apoi, acesta a fost preferat cu deosebire, deoarece fusese construit la indicatiile Iuliei si favoriza, prin arhitectura sa deosebita, sedintele de comunicare cu spiritele. In Bucuresti, atunci cand acestea nu se desfasurau la cavoul Iuliei din cimitirul Bellu, aveau loc in biroul lui Hasdeu de la Arhivele Nationale, unde era director.

 

Scrierile lui I.L. Caragiale pastreaza una dintre cele mai frumoase descrieri ale castelului, unde chiar de la inceput, Hasdeu incearca sa-i faca clar lui Caragiale cine este adevarata stapana a acasei: „Noi suntem aci numai in gazda. Pentru aceea, mai nainte de orice, trebuie sa te prezint stapanei casei”. Hasdeu si-a condus prietenul catre trunchiul unui copac batran, unde, intr-o scorbura se afla portretul Iuliei Hasdeu, incadrat intr-un muschi viu, din care rasareau plante de munte.

 

Din perioada 23 decembrie 1890 pana in 18 aprilie 1903 s-a pastrat transcrierea a numai 101 rezumate ale sedintelor de spiritism, insa in realitate, numarul acestora a fost mult mai mare. Limba preferata a acestor comunicari era franceza, insa puteau fi si in romana, engleza, rusa si chiar araba. Desi pentru oamenii simpli care locuiau in jurul castelului, ceea ce se petrecea inauntru era de neinteles, pentru cei aflati in interiorul zidurilor, majoritatea carturari si artisti, aceste sedinte nu faceau altceva decat sa le deschida noi orizonturi de explorat.

 

 

 Biroul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu cu pianul Iuliei

 

Au fost invocate pe rand spiritele Iuliei Hasdeu, si, ulterior dupa deces, al mamei acesteia, al lui Nicolae, fratele lui Hasdeu, si ale lui Tadeu si Alexandru Hasdeu, bunicul si tatal scriitorului. In orice astfel de sedinta era imperios necesara prezenta unui mediu capabil, iar in aceasta privinta sunt date unele lamuriri chiar in transcrierile sedintelor care s-au pastrat pana azi. Iulia vorbeste despre casa, ii da tatalui ei sfaturi cu privire la diverse probleme si povesteste chiar si despre vietile ei anterioare sau despre imersiunea unor spirite inferioare in comunicatie (in timpul sedintelor, in afara de spiritele celor care vorbeau, mai existau si spirite asistente, care puteau ingreuna sau usura procesul). Este foarte interesanta una dintre transcrierile pastrate in Fondul de Manuscrise din cadrul Arhivelor Nationale, in care Iulia vorbeste despre viata ei pamanteana ca Hypatia.

 

„Da, aceasta este, ai perfecta dreptate; nervozitatea mediumului meu a tulburat intreaga inspiratiune si a fost absolut imposibil sa-l fac sa scrie corect numele meu, Hypatia, dar tu ai ghicit imediat!… Fusesem, cum iti spun, lapidata, Papaliga (Papaliga nu este nimeni altul decat Hasdeu, iar acesta era numele cu care Iulia il alinta adeseori, cand se aflau in intimitatea familiei); am cazut la picioarele unei cruci intr-o biserica si lumea m-a tarat, apoi, prin oras: linsata si resturile bietei mele materii arse din ordinul patriarhului Cyrille. El fusese proclamat sfant, incomparabilul care priveste de la inaltimea crucii sale, i-a vazut sfintenia si… sa nu-i iertam aceluia, caci… vrea in mod absolut. Pentru biografia mea, da, dar tu vei vorbi in aceasta carte numai despre cele sase incarnari ale mele; primele trei vor ramane doar pentru tine; acelea nu sunt… inainte de a fi Hypatia; una dintre aceste existente este Syria, fiica Monicai. Am plecat din orasul incendiat pierind in flacarile sale, accident care mi-a rapit viata la numai 12 ani… caci nu devenim ceea ce dorim dintr-o data; Nicolas spune ca trebuie sa te lasi”.

 

In epilogul cartii sale „Sic cogito”, Haşdeu marturiseste cine i-a inspirat alegerea acestui nume pentru lucrarea sa asupra spiritismului, prima de acest gen din Romania:

„In capul cartii mele se citeste: Sic cogito „asa cuget eu”… In sedinta din 22 martie, eu primii prin Sperantia, scriind automaticeste in stare cataliptica, o lunga comunicatiune in care fie-mea vorbeste, intre altele, despre studiile mele asupra Spiritismului: „Tonul lor trebuie sa fie impunator si convins, un fel de Sic cogito, adeca: cine poate sa se convinga, cu atat mai bine pentru el, cine nu – cu atat mai rau… Cat priveste pe al tau Sic cogito, sa stii ca el va fi cuvantul final si totodata titlul operei intregi”.

 

„De ceea ce nu cunoşti, să nu râzi!”

Cavoul Iuliei Hasdeu de la cimitirul Bellu este fără doar şi poate o mare operă arhitectonică ce îmbină perfect elementele primordiale ale universului. În vremea comunismului, una dintre cele mai cunoscute societăţi spiritiste din Brazilia, a facut statului român o propunere: „Au vrut sa cumpere cavoul cu cinci milioane de dolari. Era simplu, îl demontau şi îl montau acolo. Auzind conducerea ca valorează cinci milioane de dolari, au spus “nu dom’le, n-aţi înteles bine, noi îl dăm cu cincizeci de milioane de dolari! Şi asta a fost în avantajul nostru, pentru că a ramas cavoul aici!”, a povestit Paul Filip, cronicar.

În anii 50, multe dintre obiectele lăsate de Hasdeu au disparut, iar castelul a fost lăsat în paragină. „Castelul era pazit, era un pluton de ostaşi care-l păzeau – mai relatează Paul Filip. S-a urcat sus unul dintre ei, cu şapca unui tovaraş de jos, sapcă muncitoreasca, şi i-a pus-o lui Iisus Cristos pe cap, şi a spus : uite, vezi ce fotogenic este, dacă-i punem şapca muncitorească?! Acum, nu ca s-ar fi suparat pronia cerească ca i-a pus şapca muncitoreasca, dar faptul că a fost luat peste picior, l-a costat pe respectivul, adica n-a apucat să iasa din cladire, şi a căzut, stop-cardiac, să zicem, a căzut pe loc, mort. S-au mai întamplat si alte chestii, cum spun bătrânii de ceea ce nu cunoşti, să nu râzi!”.

 

Surse: Descopera.ro şi Realitatea.net

http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/fenomenul-iulia-haSdeu-mesajele-de-dincolo-de-moarte-ale-unei-fiice-catre-tatal-sau-martori-si-marturii

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign