Problema învăţământului (I)

05 martie 2012 Mihai Eminescu Editorialele domnului Eminescu

În nenumărate rânduri am arătat că, de la şcoala primară începând şi sfârşind cu universităţile, institutele noastre nu produc decât sute de exemplare ale logofătului Coate-goale, care primejduieşte mersul bazat în esenţă pe muncă şi pe producţiune, al oricărei societăţi omeneşti…
Ce fericire pentru noi, când vedem acuma ideile noastre împărtăşite cu multă bună-voinţă de un organ atât de… ne lipseşte într’adevăr calificativul pentru a însemna cu destulă pregnanţă pe aprigul apărător al chestiunilor, celor mai populare. Această fericire de a-şi vedea în sfârşit recunoscute ideile, nu ne opreşte însă de a releva oarecare lucruri, cari vor arăta că ideia noastră adoptată cu atâta generozitate de aprigii odinioară adversari ai proectului de lege propus de d. Maiorescu, ca ministrul al învăţăturilor, are mai multe rădăcini şi nu se bazează numai pe insuficienţa şcoalelor de greceşte şi latineşte.
 

Înainte de toate, greceasca şi latineasca să fie de vină că societatea noastră merge rău? Milioane de spirite tinere s’au adăpat la isvorul fecund al antichităţii clasice, fără ca să se fi ivit vre-un pericol pentru desvoltarea lor ulterioară; din contra. Cată dar să fie o cauză mai adâncă, pentru care greceasca şi latineasca să fi avut tocmai în România rezultate fatale. Şcoale de latineşte au produs în Franţa pe un Voltaire, la noi pe d. A. Sihleanu. Cerem iertare ilustrului fost vice-prezident al Camerei roşie, că-1 cităm alături c’un om atât de „insignifiant” ca francezul mai sus pomenit, dar superioritatea hotărîtoare a d-lui Sihleanu în modele de stil, precum şi cercetările sale, cu drept cuvânt faimoase, asupra lui Cincinat şi a pocirilor, ne impunea de la sine această probă a superiorităţii culturei române asupra celei franceze bunăoară, nemaivorbind de cea nemţească care nu merită nici o consideraţie în alăturare cu a noastră.
Cultura clasică are calitatea determinată de a creşte, ea este în esenţă educativă, şi iată ceea ce a lipsit şcoalelor noastre pân’acuma şi le va lipsi încă mult timp înainte. A învăţa vocabule latine pe dinafară, fără a fi pătruns de acel adânc spirit de adevăr, de pregnanţă şi de frumuseţea antichităţei clasice, a învăţa regule gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice, este o muncă zadarnică, e literă fără înţeles. Fixat odată pentru totdeauna, nemaiputându-se schimba, căci aparţine unor timpi demult încheiaţi, spiritul antichităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului şi isvorul simţului istoric.
Dar o dovadă netedă pentru influenţa educativă a antichităţii e fără îndoială faptul că tocmai statele acelea, cari au cultivat-o mai mult, sunt cele mai înaintate, că redeşteptarea culturii în genere se datoreşte studiului acestuia, că fără el n’ar exista în genere o cultură acătării.
Nici latineasca, nici greceasca, nu sunt în ele înşile de vină la relele ce li se atribue. Privite ca cunoştinţe, ele într’adevăr nu dau decât profesorilor pânea de toate zilele; dar nici nu este aceasta menirea lor. Important este ca spiritul de adevăr, ce domneşte în cultura fixată prin ele, să stăpânească în societate, şi de aceea înţelegem ca studiul lor să fie mărginit la clasele acelea ale societăţii, cari determinează spiritul public: la învăţaţii de profesie, la jurisconsulţi, la cler; dar în aceste ramure cunoştinţa trebue să fie deplină. Celelalte clase se pot într’adevăr dispensa de cunoştinţa antichităţii – , căci desvoltarea limbei naţionale, stăpânită fiind, din sferele superioare, de acelaş spirit de adevăr şi bine pe care-1 are antichitatea, va fi un instrument destul de bun pentru desvoltarea inteligenţei lor.

 

Ceea ce nu ne convine aşadar în maniera d’a vedea a organului guvernamental, este confundarea acestor sfere deosebite, este amestecul învăţământului clasic cu cel real. Sferele trebuesc despărţite odată pentru totdeauna, precum se desparte facultatea de medicină de cea de drept. Desigur, trebuesc împuţinate liceele, desigur trebuesc şcoli reale. Dar numai nu confuzie şi amestec între sfere cu totul deosebite ale activităţii inteligenţei. Scopul practic al învăţământului real e câştigul, e aplicarea cunoştinţelor pentru a câştiga. Scopul învăţământului clasic nu este acesta. Din contră, se presupune totdeauna că învăţământul clasic aduce foloase societăţei, cari nu stau în absolut nici o proporţie cu câştigul individului. Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui nicicând. A judeca un proces de milioane, e poate o muzică tot atât de uşoară ca şi a judeca unul de o sută de lei, dar chestiunea e de a-l judeca drept şi pe unul şi pe altul.

 

(Articol publicat în TIMPUL, pe 28 Iunie 1880)

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign