Nu este foarte cunoscută în detalii disputa dintre Dan Botta (el a fost iniţiatorul) şi Lucian Blaga. Cum amândoi au avut probleme grave în revenirea în actualitate după 1948, această controversă pe tărâmul spiritualismului (dezagreabil regimului comunist) nu a mai fost reamintită în ultimii lor ani de viaţă (Dan Botta a murit în 1958, iar Blaga în 1961). Un bun documentar al acestei polemici nu există nici astăzi. Volumul “Plagiatul la români”, realizat de Pavel Balmuş la Editura ARC din Chişinău, în 2004, cuprinde numai o parte a disputei. Volumul lui Dan Botta “Cazul Blaga”, tipărit în 1941 la Editura „Bucovina-I. E. Torouţiu”, expune unilateral un punct de vedere şi nici nu cred să fi avut o circulaţie semnificativă. Cum polemica s-a desfăşurat îndeosebi în anul 1941, războiul şi schimbarea de regim au îngropat-o în uitare. A rămas în memorie mai mult ecoul ei anecdotic: faptul că Dan Botta, după ce i-a adus lui Blaga acuza de plagiat, iar acesta i-a răspuns prin câteva accente jignitoare, l-a provocat cu adevărat pe Lucian Blaga la duel (nu a fost o glumă sau o simplă răbufnire verbală). Să urmărim filmul confruntării, luând în seamă atât ideile aflate în litigiu, cât şi procedurile războinice de recuperare a onoarei. E interesant de văzut şi în ce au constat insultele, singurele care explică degenerarea confruntării polemice.
În mai 1935, Lucian Blaga publică în revista „Gândirea” studiul Spaţiul mioritic, capitolul introductiv al volumului din 1936, a doua parte a Trilogiei culturii. Nu reamintesc decât o idee, cea esenţială: ritmul deal-vale al plaiului mioritic defineşte orizontul spaţial al culturii române. Lucian Blaga se recunoaşte, în mod deschis, continuatorul unei morfologii a culturii, bazate pe sentimentul spaţial, impuse de Frobenius şi Spengler. Anticipez, afirmând că Dan Botta nu-i va invoca pe aceştia ca precursori în modul său de a gândi. Similitudinile de gândire dintre Blaga şi Dan Botta în definirea specificului românesc se datorează, fără îndoială, acestor predecesori iluştri care au pus în evidenţă orizontul spaţial al inconştientului colectiv.
Dan Botta publică, tot în „Gândirea”, în octombrie 1935 (deci în acelaşi an), eseul Frumosul românesc, unde relevă amprenta unui „stil al pământului ca un sigiliu al creaţiei” de oriunde, stil răsfrânt diferenţiat – după cum arată autorul – în Divina comedie, Antigona sau Mioriţa. Un fond tracic se perpetuează în panteismul poeziei noastre populare şi în sentimentul cosmic al destinului. Melancolia eminesciană a intrat în rezonanţă cu „lumea în eternă unduire”. Specificul frumosului românesc se exprimă în „ideea unduirii”, imprimată într-o „viziune dionysiacă a lumii”. Aceasta e, în mare, articulaţia şi finalitatea demonstraţiei lui Dan Botta. „Un ritm al spaţiilor – mai adaugă el – e regăsibil la Cantemir; Vasile Conta şi-a fondat filosofia pe o teorie a ondulaţiei cosmice, iar concepţia istorică a lui Vasile Pârvan este înfiorată de sentimentul cosmic”.
Înţelegem că aceştia sunt precursorii de la care se revendică Dan Botta în modul său de a gândi. Se află aici firul ascuns al unei polemici cu Blaga. Germanilor Frobenius, Riegl şi Spengler ai lui Blaga, Dan Botta le contrapune pe românii Cantemir, Conta şi Pârvan, filosofii noştri, le-am putea zice „protocronici”, dacă protocronismul ar fi fost inventat. Fără îndoială că din această comparaţie a precursorilor, rezultă un accent ce nu trebuie neglijat: Dan Botta se consideră mai naţionalist decât Blaga, pentru că se revendică de la o filieră internă, iar această competiţie a mândriilor naţionale va juca un rol decisiv în alterarea polemicii spre reproşuri jignitoare.
Dar asta nu e totul. O notă finală e menită să pună paie pe foc, pentru a stârni sensibilitatea şi orgoliul lui Blaga. După ce informează că a expus ideile despre frumosul românesc încă din 1934 în două conferinţe rostite la radio, Dan Botta reproşează eseului “Spaţiul mioritic” că se face ecoul nemărturisit al interpretărilor sale, „relevând ritmul ondulatoriu al spaţiului românesc şi punând în lumină funcţia lui creatoare de stil” (v. Dan Botta, „Limite şi alte eseuri”, ediţie îngrijită de Dolores Botta, Ed. Crater, 1996, p. 316, în secţiunea de note). Eseul “Frumosul românesc”, dar fără nota din revistă, a fost inclus de autor în volumul său “Limite”, care apare tot în 1936, ca şi “Spaţiul mioritic” (se poate consulta şi în vol. Dan Botta, Scrieri. IV. Eseuri, E.p.l., 1968). Dan Botta crede că îşi vede confirmate intuiţiile (Spaţiul mioritic – „confirmare a palidei mele intuiţii”, după cum îşi încheie el nota, cu o falsă modestie), însă fără a-i fi recunoscut meritul întâietăţii.
Putea urma o dispută cordială între doi gândirişti? Uşor de presupus! Dar controversa despre prioritatea unei idei nu s-a declanşat în 1935 sau în 1936, când au apărut articolele şi volumele celor doi, ci mult mai târziu, în 1941. În anii 1932-1937, Lucian Blaga este ataşat de presă şi consilier pe lângă Legaţia României din Viena, în 1937-1938 e la Berna cu aceleaşi misiuni, iar în 1938-1939 e ministru plenipotenţiar la Lisabona, după care, pe timpul războiului, se află în ţară, devenind în 1939 profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. Deşi colabora la „Gândirea”, e plauzibilă, după cum va mărturisi în 1941, ipoteza că, ocupat cu treburile diplomatice, i-a scăpat notiţa infamantă a lui Dan Botta. S-ar putea să o fi ignorat cu bună ştiinţă, dintr-un calcul: Dan Botta era simpatizant declarat al extremei drepte, aflată în ascensiune, iar diplomatul Blaga evita înţelept implicaţiile politice, fie şi printr-un nedorit ricoşeu. În primăvara şi vara lui 1941, când schimbul de replici tăioase între cei doi se intensifică, situaţia era alta: mişcarea legionară, la care aderase Dan Botta, eşuase, iar Blaga nu mai era în diplomaţie. Era chiar obligat, ca profesor universitar la o catedră special înfiinţată pentru el, să-şi apere onoarea intelectuală de infamia unei acuze (nemotivate) de furt al unei idei.
Lucian Blaga va reacţiona abia în 1941, când Dan Botta va recidiva în acuze. La finele unui articol despre tracismul românesc (una din obsesiile lui), publicat în primul număr al proaspăt apărutei reviste bilunare „Dacia”, din 15 aprilie 1941, Dan Botta (aflat în comitetul de direcţie al revistei) atacă din nou, inserând următoarea notă: „Pe urmele paşilor noştri, s-a dezvoltat o stranie floră. Tot aşa cum – sunt puţini ani de atunci – viziunea mistică a frumuseţii româneşti, dezlegată de noi din apele materne ale Thraciei, a cunoscut pe lângă marele public, sub numele bizar de teorie mioritică (de la frumosul cuvânt românesc mioriţă, mioară) o favoare excepţională. Istoricii literari vor avea să dezbată fenomenul acestei teorii înfăţişate lumii sub forma unor opuri de dificilă doxă germanică, şi pe care literatorii, cari i-au făcut faima, au impus-o cu argumente extrase tot din modestele noastre lucrări”.
Răspunsul lui Blaga vine de astă dată prompt, în articolul “Hazul ţărănesc al imperialului Dan Botta”, publicat în „Timpul” din 26 aprilie (v. Plagiatul la români, ed. cit., p. 103-105). Citează notiţa (trunchiat, fără paranteza ironică), îşi asumă aluzia şi taxează dur megalomania lui Dan Botta: „Nu m-am lăsat târât să reacţionez împotriva unor atari neghiobii, deoarece mă aşteptam ca halul de grandoare, în care se găseşte dl Dan Botta, să-şi afle degrabă o soluţie care m-ar fi scutit de orice problemă inutilă. Cum însă neruşinarea cuiva s-a întărâtat, mutând discuţia în domeniul publicistic, mă văd obligat să răspund pe această cale”. Respinge orice influenţă care să fi venit din direcţia operei lui Dan Botta „de o melodioasă sterilitate”, nu acceptă calificarea „doxei germanice” a teoriei sale, considerată o filosofie a culturii de esenţă românească în finalitatea ei. Îşi susţine prioritatea ideii legate de spaţiul ondulat ca matrice a spiritului românesc trimiţând la articolul său “Simboluri spaţiale”, publicat în mai 1930 în „Darul vremii”, la Cluj. Drept consecinţă, în studiile sale despre ideea unduirii în frumosul românesc, prezentă şi în capitolul “Unduire şi moarte” din volumul “Limite”, Dan Botta îi apare lui Blaga ca un profitor al viziunii şi interpretărilor sale: „Dl Dan Botta a intrat în ograda mea, a muşcat puţintel din mărul cel mai îmbujorat al grădinii, a sărit apoi iarăşi gardul, şi-acum, nu fără haz ţărănesc, aleargă şi ţipă pe uliţele satului: <Prindeţi hoţul! Prindeţi hoţul!>”. Nici în preocupările sale pentru tracismul românesc Dan Botta nu e un deschizător de drumuri, căci Blaga însuşi a publicat tocmai în 1921 în „Gândirea” articolul “Revolta fondului nostru nelatin”, pe care poetul tristeţii metafizice îl reaminteşte preopinentului său, pentru a nu persista în „exaltări ilariante”.
Supărat că acuzele nefondate ale lui Dan Botta au putut apărea tocmai în „Gândirea”, Lucian Blaga se va despărţi în diminuendo de grupare şi revistă, rărindu-şi colaborările, nu fără a repeta argumentele în articolul “O gravă tentativă de expropriere literară”, publicat în numărul din mai 1941 (v. Plagiatul la români, ed. cit., p. 105-106). De astă dată, Blaga ia în seamă cu întârziere acuzele din nota lui Dan Botta de la finele articolului “Frumosul românesc” din „Gândirea”, octombrie 1935, şi îşi arată decepţia că o asemenea insinuare „a putut să se furişeze în chiar revista la care colaboram cu tot avutul meu spiritual”. Subliniază încă o dată, răspicat, că Dan Botta nu are nici un fel de prioritate în ideile sale şi că tentativa de expropriere din 1935 a scăpat nepedepsită pentru că scriitorul se afla atunci în străinătate cu misiuni diplomatice, iar „această nefericită împrejurare a dat noului Dan, Căpitan de Plai, îndrăzneala unei încercări şi mai riscante, de data asta fără masca modestiei”. Blaga ataca acum, aşa cum am anticipat, şi situaţia vulnerabilă şi sensibilă a lui Dan Botta de scăpătat politic după eşecul mişcării legionare, numindu-l ironic „Dan, Căpitan de Plai” (se ştie, în ianuarie 1941, după rebeliunea legionară, Ion Antonescu îi înlătură de la guvernare pe rebeli).
Ceea ce a inflamat spiritele e acuza lui Blaga că a doua notiţă ingrată, cea din revista „Dacia”, e „obraznică şi laşă”. Delicatul poet Lucian Blaga încheie necruţător şi devastator: „Mă întreb cum şi de unde şi-a însuşit recidivistul domn Dan Botta acest obicei foarte balcanic, dar prea puţin mediteranean? Poate tot din apele materne ale Thraciei, călăuzele sterilităţii sale. Stranie floră produc aceste ape!”. Controversa era în punctul ei culminant. Armele verbale ale polemicii se cer înlocuite cu arme propriu-zise, cu pistoale. Luptătorii se invită belicos în arenă.
Volumul “Cazul Blaga” atestă, în anexele sale, că în mai 1941, Dan Botta declanşează preparativele provocării la duel a lui Blaga, ca ultima formă de a-şi apăra onoarea. Printr-o scrisoare, în care reaminteşte „injuriile” lui Blaga şi desfăşurarea ostilităţilor, îi roagă pe N. I. Herescu şi dr. Ion Cantacuzino să-i fie martori: „ţin la o reparaţie integrală a tuturor acestor injurii şi vă rog, prieteneşte, să-mi fiţi martori în acest incident atât de trist” (p. 59). Cei doi acceptă şi-i răspund printr-o scrisoare (şi ea publicată numai în anexele la Cazul Blaga, p. 60) despre felul în care şi-au îndeplinit misiunea. Rezum: în 19 mai 1941 i-au cerut lui Blaga să-şi desemneze martorii; acesta refuză provocarea, conform art. 75 din „Codul de Onoare” întocmit de maior Drăghici Iosef, „deoarece – s-ar fi justificat poetul „paradisului în destrămare” – au trecut mai mult de 48 de ore de la apariţia articolelor mele până la trimiterea scrisoarei dvs”. Martorii lui Dan Botta invocă şi „Les lois du duel” de Bruneau de Laborie, unde se precizează că „cererea de reparaţie trebuie făcută <quarante huit heures apres l´instant ou le demandeur a subi ou a connu l’offenseť>”. O explicaţie suplimentară mai era necesară: „pentru articole de presă este firesc ca termenul să nu curgă decât din momentul când d-ta ai cunoscut ofensa”. Zadarnic însă! Constatând, în 15 iunie 1941, că „d. Blaga refuză să-ţi dea satisfacţie pe căile Codului de Onoare”, martorii îşi depun mandatul, recomandându-i lui Dan Botta să caute „a obţine satisfacţie pe căile ce vei crede de cuviinţă”. În scrisoarea din 16 iunie 1941, protagonistul ofensat le mulţumeşte prietenilor pentru „sarcina ingrată” şi formulează tăios o concluzie amară: „Cineva care-mi aruncă cele mai grave injurii şi se sustrage apoi, fără motiv, de la orice responsabilitate, se aşază singur foarte jos pe scara însuşirilor morale”.
Sursă: România Literară Nr. 10 şi Nr. 11
Titlul original: „Dan Botta şi Lucian Blaga – idei în litigiu” (fragment)
Autor: Ion Simuţ
