Trista istorie a industriei româneşti

28 februarie 2013 George Damian Pretexte

Ştirea că ruşii de la Mechel vând combinate siderurgice româneşti cu 243 de euro unei firme de apartament ar trebui să fie una şocantă. La fel, circul de la Oltchim şi Arpechim ar trebui să ocupe mai mult din timpul jurnaliştilor. Asistăm la sfârşitul unei ere: un secol de eforturi pentru a pune pe picioare o industrie românească. Şi este vorba de 100 de ani aruncaţi la gunoi. Românii sunt mână largă cu timpul şi averea lor.

De unde am pornit

Vreme de 500 de ani statele româneşti au fost state feudale bazate pe agricultură. Mecanismul era simplu: un monarh proprietar al întregii suprafeţe de pământ pe care o conceda unei clase nobiliare şi obştilor de ţărani liberi. Agricultura era una extensivă: pământul era mult şi putea suporta creşterea populaţiei care fonda periodic noi sate. Aşa numita înapoiere nu s-a datorat apartenenţei la confesiunea ortodoxă sau unei presupuse inferiorităţi rasiale de genul „românii nu sunt buni pentru industrie”. Mai degrabă situarea geopolitică ar fi de vină: teritoriile românilor au fost în permanenţă un ambreiaj între imperii. În secolul al XVIII-lea mai ales ruşii, austriecii şi turcii preferau să îşi ducă războaiele pe teritoriul ţărilor române. Politica britanică a mărilor deschise şi Războiul Crimeei ne-au scos din această situaţie plus efortul colosal al paşoptiştilor de a-i apropia pe români de Europa occidentală.

Saltul interbelic

Românii şi-au adoptat primele legi referitoare la industrie la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea. Ideea de bază era promovarea unei industrii autohtone cu sprijinul statului. Primele forme industriale au fost cările ferate şi exploatările petroliere.

După crearea României Mari s-au purtat dezbateri intense asupra industriei româneşti. Pentru toată lumea era clar un lucru: creşterea populaţiei depăşise capacităţile de susţinere din agricultură, se punea problema mecanizării şi trecerii la o producţie agricolă ştiinţifică (din punct de vedere strict economic reforma agrară din 1923 a fost un dezastru, marile exploatări agricole au fost distruse pentru a asigura pacea socială în lumea rurală). Clasa politică românească se confrunta cu fenomenul creşterii populaţiei, iar această forţă de muncă nu putea să fie absorbită decât de industrie, plus că era clar că produsele industriale sunt mai profitabile decât cele agricole. Dilema era modalitatea prin care să fie clădită această industrie, iar aici liberalii susţineau teoria „prin noi înşine” (subvenţii de la buget pentru iniţiativele private), ţărăniştii mergeau „cu porţile deschise” (credite externe, permisivitate pentru iniţiativele străine).

România tradiţională: car cu boi în anul 1938România tradiţională: car cu boi în anul 1938

Indiferent de guverne, industria românească a crescut în perioada interbelică. Agricultura a rămas la nivelul calului şi boului, însă fabricile au continuat să se deschidă şi să absoarbă surplusul de populaţie din spaţiul rural. Tot în perioada interbelică au fost studiate marile proiecte ale industriei româneşti: hidrocentrala de la Porţile de Fier, cea de la Bicaz, aprovizionarea cu gaze naturale a marilor oraşe, punerea pe picioare a unei industrii de construcţii de automobile (Malaxa mergea pe mâna Ford, s-a făcut cu Renault), construirea unui mare combinat siderurgic pe Dunăre (Malaxa îl vroia la Brăila, s-a făcut la Galaţi), canalul Dunăre-Marea Neagră, electrificarea tuturor localităţilor, refacerea şi modernizarea reţelei de cale ferată şi a celei de şosele. Toate acestea au fost continuate de regimul comunist, însă studiile preliminare şi chiar unele începuturi au fost făcute în perioada interbelică – sunt proiecte deasupra oricărui regimului politic. Şi toate au nevoie de o producţie industrială internă masivă. Din păcate al Doilea Război Mondial a deviat producţia industrială de la proiectele de modernizare către producţia de armament.

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Comuniştii

În mare, regimul comunist din România a continuat proiectul de modernizare prin industrializare. Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat să participe la planul Valev prin care România urma să fie cuprinsă într-un grânar al spaţiului sovietic care mai cuprindea Bulgaria şi Ungaria, coordonat de la Chişinău. Industrializarea României a continuat centralizat de-a lungul liniilor stabilite în perioada interbelică. În 1989 România deţinea un ansamblu industrial care îi putea acoperi nevoile interne.

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

După 1989 au fost promovate în spaţiul public câteva teze care retează din rădăcină acest proiect al industrializării României. Prima teză: comuniştii au adus la oraş ţărani needucaţi care nu s-au adaptat la regimul industrial. Aici vorbim de rasism curat: locul românilor ar fi la sapă şi la plug. Este adevărat că mentalitatea rurală se modifică greu într-un spaţiu industrial, însă acesta nu este un motiv să renunţi la un proiect desfăşurat pe 100 de ani. A doua teză: produsele industriale româneşti erau de calitate proastă şi nu aveau căutare pe pieţele internaţionale. Posibil şi probabil – însă pasul logic pentru această problemă era îmbunătăţirea producţiei, nu închiderea fabricilor.

Dezastrul

Una din primele măsuri ale lui Ion Iliescu după 1989 a fost direcţionarea investiţiilor din industrie către consum. Toată lumea şi-a cumpărat televizoare color, gumă de mestecat şi ciocolată, după care au intrat în şomaj. Toate fabricile româneşti au fost vândute ieftin, tăiate în bucăţi şi vândute la fier vechi. Un secol de eforturi a fost aruncat la gunoi. Cele două războaie mondiale prin care a trecut România nu au lăsat în urmă dezastre de asemenea anvergură.

A rămas problema surplusului de populaţie, care a fost rezolvată prin emigraţie şi avorturi. România a devenit exportatoare de sclavi post-moderni, de la prostituate la muncitori necalificaţi sau supracalificaţi. Însă problema cea mai mare este că nu există un proiect pentru România. Preocuparea de bază a clasei politice româneşti este alternanţa la putere pentru administrarea unui buget din ce în ce mai restrâns. Basarabia este subiect doar în anii electorali, industria românească nu mai există. Naziştii nu au reuşit să-l facă pe Malaxa să renunţe la proiectul de industrializare a României, nici sovieticii nu au reuşit să-l lămurească pe Gheorghe Gheorghiu Dej. Ion Iliescu ne-a vândut pe nimic.

Ion IliescuIon Iliescu

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign