Cum am pierdut Manastirea Vacaresti (1) / BDB (6)

10 iulie 2013 Arhitectura si urbanism in Romania Bucurestii in istorie
Să fi fost prin 1991 sau 1992 când am văzut prima dată locul unde s-a aflat cândva Mănăstirea Văcăreşti. Început de toamnă, cu soare arzător şi miros de pământ prăfuit, iar în apropiere vuiau mulţime de maşini, aşa cum nu văzusem în satul în care copilărisem pînă atunci. Văzusem din goana trenului o biserică în ruină, nu ştiam atunci că-i zice Manastirea Chiajna, iar acum unul dintre băieţii alături de care ne aventurasem la câteva străzi departare de casă ne povestea că acolo a fost cândva de asemenea o altă mare biserică. Ascultam cu mare băgare de seamă cum povestea că Ceauşescu a dărmat tot ce era acolo şi a vrut să facă un tribunal şi mai apoi o sală de sport. Că Lacul Văcăreşti, cu malurile sale betonate, tot atunci a fost făcut şi că erau case pe locurile acelea. Toate se învârteau repede în mintea mea, mi se păreau vechi de când lumea, precum stâlpii de lumină aceia mari de la marginea satului unde-mi lăsasem prietenii. Apoi toamna a trecut şi eu am uitat. Macaralele acelea înalte au dispărut, iar mai apoi obişnuiam să merg acolo pentru a cumpăra „adidaşi” şi „casete” de Terminator. Capitalismul transformase locul în Complexul Comercial Aleea Castanilor, iar ulterior tot acest capitalism avea să ducă la construirea Sun Plaza Mall pe locul fostului altar.
            Arhitectul G.M. Cantacuzino afirma despre Mănăstirea Văcăreşti că este cea mai izbutită ctitorie ortodoxă din părţile de răsărit ale Europei, reprezentând o adevarată chintesenţă a spiritualităţii medievale româneşti. Autorităţile comuniste de la sfârşitul anilor 1980 au considerat că nu este altceva decât un impediment în dezvoltarea oraşului, fiind demolată spre a se construi fie un tribunal, fie o imensă sală de sport. Bucureştenii anului 2013 au uitat această construcţie măreaţă, păşind agale prin marele centru comercial zidit peste altarul fostei biserici. De ce o asemenea creaţie minunată a fost dată uitarii de către locuitorii capitalei? De ce a fost demolată în mod gratuit şi abuziv? De ce nu este menţionată prea des atunci când se discută despre demolările din perioada anilor 1980? Poate o parte dintre răspunsuri pot fi date chiar de istoria acestui reper al arhitecturii româneşti.
            Nicolae Mavrocordat tocmeste meşteri ce au lucrat pentru Brâncoveanul la Mănăstirea Hurezi (Horezu) şi le cere să faca în Dealul Văcăreştilor o mănăstire mai mare şi mai frumoasă. În anul 1722, luna Septembrie, aceşti meşteri au isprăvit munca, sfiinţirea împlinindu-se doi ani mai târziu, fiind închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim, împreună cu pământurile din jurul său, unde se cultivau viţă de vie şi zarzavaturi. Somptuosul lăcaş de cult, menit să fie folosit şi ca o mică cetate pentru Mavrocordat, era impunător ca dimensiuni şi rafinament arhitectural. Pornind de la modelul Mănăstirii Hurez, ridicată de Brâncoveanul pe moşia sa de la Românii de Jos, actualul Horezu, între 1690 – 1693, aceştia au izbutit să aducă un suflu nou în creaţia lor şi să desăvârşească stilul brâncovenesc.
            Ca aspect exterior, biserica Mănăstirii nu se deosebea prea mult de cea de la Hurezi sau de cea a Mitropoliei. Ambele au un plan foarte asemănător şi sunt, în fapt, rafinări ale celui de la Biserica Episcopală Curtea de Argeş, ceea ce a făcut pe mulţi să aşeze Mănăstirea Văcăreşti pe treapta finală a evoluţiei arhitecturii bisericeşti în Ţara Românească. Desăvârşirea Mănăstirii prin construirii unei curţi exterioare lărgite, a unui turn de veghe şi a măririi paraclisului s-a datorat fiului lui Nicolae, Constantin Mavrocordat.
            Liderii revoltei de la 1848 sunt închişi în chiliile Mănăstirii pentru o vreme, fiind ales acest loc din pricina incendiului din 1847, care a distrus aproape tot Bucureştiul medieval, implicit şi vechea puşcărie. Acest moment a însemnat cotitura către titulatura de închisoare şi decăderea Mănăstirii. Două decenii mai târziu, în timpul domniei lui Cuza, aceasta este trecută în proprietatea statului şi transformată în penitenciar, ieşind definitiv din conştiinţa publică. Oricum, chiar şi în perioada fanariotă şi cea ulterioară, acest lăcaş de cult a fost unul cu „circuit închis”, destinat domnitorului şi câtorva mai mari ai zilei.
            În timpul celui de al doilea război mondial este închis la Mănăstirea Văcăreşti, vremelnic, Nicolae Ceauseşcu. Unele legende urbane afirmă că acesta ar fi fost motivul mâniei sale asupra Mănăstirii, de aici tragându-i-se sfârşitul ctitoriei lui Mavrocordat. Seria de filme „Brigada Diverse”, realizate între 1969 şi 1972, notează un aspect interesant despre Văcăreşti. Cei trei amici plecaţi în Bucovina fără să ştie că sunt complicii unui hoţ de icoane, vorbesc între ei şi se bucură că nu mai sunt la „studii”, la Văcăreşti. Tot în cursul acelui film, unul dintre miliţieni prinde un alt hoţ deghizat în călugar, apoi raportează către superior că în mod sigur acel călugar şi-a făcut ucenicia la Văcăreşti. Desi îndoctrinate ideologic, aceste filme au fost făcute în timpul relaxarii regimului comunist din anii 1963-1975, iar cenzura îngăduia prezentarea unor aspecte mai puţin pozitive din societatea romanească. De asemenea, scena asasinrii unor comunişti din închisoare de către legionari din filmul „Un comisar acuză” (1973) a fost filmată tot la Văcăreşti, întărind şi mai mult faptul că această Mănăstirea nu era privită altfel decât ca o simplă închisoare înzestrată cu biserică.
            În 1972 închisoarea este inchisă, Direcţia Monumentelor Istorice reuşind să o includă începând cu anul 1974 într-un vast program de renovare, urmărind să transforme Mănăstirea Văcăreşti într-un muzeul al credinţei religioase româneşti medievale. Această instituţie a supărat deseori regimul comunist prin succesul cu care se opunea demolărilor şi prin felul în care a reuşit câteva renovări spectaculoase, astfel încât a fost desfiinţată abuziv imediat după cutremurul din 1977, iar atribuţiile sale împărţite către zeci de organe judeţene, urmărindu-se disiparea puterii de decizie privind monumentele istorice. Imediat după cutremur au fost sistate şi lucrările de consolidare şi renovare, schelele îmbrăcând Mănăstirea vreme de câtiva ani.
            Anul 1986 schimbă definitv soarta acestui lăcaş de cult, căci în urma unei vizite inopinate a dictatorului se hotăreşte demolarea şi pregătirea unui concurs de arhitectură privind construirea unui nou sediu pentru Tribunalul Bucureşti. Ulterior destinaţia acestui sediu a fost schimbată în cea de sală de sport. Cu toate eforturile disperate a unor arhitecţi precum Gh. Leahu, în anul 1987 nu mai exista nimic din vechea mănăstire şi deja se turnau fundaţiile noului tribunal, în laudele scrise de Corneliu Vadim Tudor în presa vremii. Până la demolarea sa definitvă, în cursul acelei ierni, pe acest loc s-au filmat scene de război din „Noi, cei din linia întâi” în regia lui Sergiu Nicolaescu, producându-se mari stricăciuni, SN spunând ulterior că oricum demolarea începuse deja.
            Anii 1990 au adus cu sine planuri îndrăzneţe de reconstituire ori de zidire pe locul respectiv al unui muzeu, dar nimic nu s-a concretizat, ci capitalismul a câştigat prin construirea întâi a unui bazar, ulterior a unui mare centru comercial. Din stradă, din Şoseaua Văcăreşti, tot ce a mai ramas din Mănăstire este doar o scară din piatră, care cândva urca dealul către turnul de acces. Astăzi duce către un bazar unde poţi cumpăra pantofi sport marca Adidos sau replici chinezesti după Iphone 5. Alte câteva resturi de coloane sau fresce se găsesc împrăştiate printr-un şopron din curtea Palatului Mogoşoaia ori a beciului Muzeului Cotroceni.
            Statutul său de mănăstire-fortăreaţă pentru domnitor, ulterior închinată către o autoritate din afara graniţelor, a făcut din Văcăreşti un simplu patrimoniu construit pentru tânărul stat român din vremea lui Cuza, iar pentru populaţie a devenit doar o închisoare. Lipsa accesului din cauza funcţiunii sale speciale a dus la creearea unei aureole de mister în jurul acestui lăcaş de cult, ducând ulterior, în vremea renovarii din anii 1970, la probleme generate de dificultatea de a distinge între ce este original şi ce este adăugire ulterioară, ce este valoros şi ce nu. De asemenea, lipsa împlicării Patriarhiei Române în favoarea acestui monument, aşa cum s-a întâmplat în cazul în care s-a vehiculat demolarea zonei Dealului Patriarhiei, este cel mai bine explicată de răspunsul dat de către Patriarhul Iustin Moisescu lui D.G. Giurescu, când acesta încerca salvarea Văcăreştilor: „Mânăstirea Văcăreşti nu mai aparţine de multă vreme bisericii. A fost timp de 100 de ani închisoare, proprietatea statului, aşa încât chestiunea este de competenţa organelor respective. Ce vrei, tovarăşe Giurescu, să se facă închisoare din nou? Să se restaureze cum a fost închisoarea? Refacerea întregului complex ar costa mult, mai mult decât Centrul Civic. Să terminăm, de asemenea, cu exagerările spunând că ansamblul de pictură de la Văcăreşti este unul din cele mai mari din sud-estul Europei. „
            Un principiu din arhitectură, care ţine de reclădirea întocmai a unor imobile, spune că timpul scurs între dispariţia monumentului şi decizia de reclădire este esenţial. Cu cât acesta este mai mare, iar cladirea în cauză lipseşte din viaţa comunităţii, cu atât se estompează imaginea acesteia în mentalul colectiv. De asemenea, judecând după normele teologice, odată distrus altarul unei biserici, orice recladire ulterioară este nulă, locul fiind desacralizat.
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign