21, 22 – şi apoi

21 decembrie 2013 The Hungry Mole Bucuresti, simplu

Pe 21 eram în Bucureşti. Habar n-aveam de mitingul acela. Ţiu minte că voiam să mergem la un film, pe Bulevard. Stăteam în Berceni şi – eram mai mulţi – am vrut să luăm nu metroul, ci maxi-taxiul 515, dar nu ştiu de ce. Ne-a lăsat la Şincai şi nu a mai avut voie să meargă mai departe; dar era ceva normal pentru o zi cu miting, aşa că ne-am întors şucăriţi acasă.

Maică-mea a fost la mitingul ăla; cînd lucrurile scăpaseră de sub control, nu ştiuse cum şi pe unde s-o şteargă mai repede.

Pe 22, dimineaţă, trebuia să plec la Otopeni, să stau acolo – aşa făceam vacanţele. Nu ştiam despre baricada de la Inter de peste noapte. Am luat metroul din Berceni spre Televiziune; staţia de la Universitate era spălată şi lucea ca nouă – asta îmi aduc aminte. Dar nu-mi aduc aminte dacă metroul a oprit sau nu în staţie! Parcă nu!

M-am dus, apoi, la Otopeni. Nu vreau să mă uit peste istoria oficială a acelei dimineţi apăsătoare pentru că am fost curios ce şi cît îmi aduc aminte singur. Nu ştiu ce am făcut pînă-nspre prînz. M-oi fi plimbat cu bicicleta? Poate. Am auzit la radio (nu aveam televizor – era stricat şi nu meritase să-l reparăm pentru acele două ore de program pe zi!) despre „trădătorul Milea”; asta era – cred!, repet, cred! – pe la 11. Apoi, înspre prînz, a început să se audă o muzică veselă, săltăreaţă, nepotrivită, nu ştiu cum să mă exprim. Iar la ora unu – cînd era Radiojurnalul – am aflat!

Ce anume am aflat, nu mai ştiu! Că a fugit Ceauşescu? Că a fugit dictatorul? Cum s-a formulat exact? S-a spus atunci de odiosul şi sinistra? Desigur, aş putea să privesc peste transcripturi, dar mă abţin: pentru că eu nu fac un articol istoric, ştiţi.

Eram oameni liniştiţi, noi, pe-acolo. Puţini dintre vecini s-au dus în oraş, să vadă; să simtă, să se îmbrăţişeze cu alţi oameni. Eu – cu unchiu-meu – m-am dus.

Pe DN nu erau multe maşini – dar în mod normal nu circulau multe în acei ani, cu puţinătatea benzinei. Ca să ajungem în oraş, ne foloseam de autobuzul 149, care venea destul de bine în general. În ziua aceea a trecut o rată care oprea şi lua pe oricine; ne-a dus, cred, pînă pe la Triumf. Şedeam cu capetele pe geam şi strigam; dar nu mai ştiu ce strigam anume.

Poate atunci aş fi putut pricepe că totul nu era ce părea a fi.

Să vă spun. După ce trece de Aeroport şi lasă, pe stînga, sanatoriul Ana Aslan, şoseaua spre Ploieşti trece pe sub un pasaj de cale ferată – este linia care duce la Urziceni. Pasajul – podul – e construit prin ‘43 şi arăta – iniţial – cam ca podul cel vechi de la Băneasa. Prin anii ‘80 fusese îmbrăcat în tablă, pentru a părea mai nou, că tot trecea nea Nicu zilnic pe sub el – şi mai ales, pentru a se monta lozincile de rigoare.

La nici o juma’ de oră de cînd fugise Ceauşescu, lozincile (din litere imense de tablă, înşurubate zdravăn) fuseseră vandalizate şi apăruse un mesaj nou, scris cu vopsea. Nu mai ţin minte mesajul cel nou – dar nu putea fi altceva decît vreun „jos Ceauşescu”, ori „jos cizmarul”. Mulţi ani după aceea m-am gîndit cine să fi avut la-ndemînă vopsea, pensulă, cine să se fi cocoţat pe pod să scrie cu litere de un metru. N-am aflat; nu ştiu cine să fi fost – nimeni din zona noastră. Însă acel mesaj părea atît de natural în ziua aceea; oferea o legitimitate mişcării oamenilor, ne făcea să credem că cineva dintre noi se ridicase deja împotriva tiraniei. Astfel de mesaje erau mai multe, în drumul nostru spre Bucureşti; faptul că semănau şi erau scrise cam la fel mă pune azi pe gînduri.

Dar atunci nu ne gîndeam; eram fericiţi.

Ne-am dus spre Televiziune. Oamenii îngenuncheau în stradă şi spuneau „Tatăl nostru”, se închinau şi se rugau pentru Timişoara, pentru Doina Cornea, pentru Mircea Dinescu. Aşa a fost.

Am căscat gura la Televiziune – nu se întîmpla încă altceva – şi ne-am dus prin Primăverii. Am trecut şi pe la casa lui Ceauşescu, deja vandalizată şi plină de cioburi. Nu m-a impresionat; părea îmbîcsită, meschină, măruntă. Ştiu că am luat un ciob dintr-un pahar spart, să-l am amintire. Din nou la Televiziune, oamenii strigau „Sergiu! Sergiu” – pentru că Sergiu Nicolaescu se cocoţase pe un balcon-ceva şi flutura victorios un automat.

Era bine. Ne-am hotărît să ne întoarcem spre Otopeni, gîndindu-ne la ăi bătrîni, care ne aşteptau. Îmi aduc aminte că am trecut, pentru prima oară în viaţa mea, pe sub Arcul de Triumf – eram, atunci, cu toţii eroi – şi am ajuns la Piaţa Scînteii, de unde socoteam c-om găsi vreun autobuz care să ne ducă acasă; dar autobuzele nu mai circulau.

Am luat-o pe jos. Să fi fost vreo trei şi ceva dup-amiaza. Încă era soare şi era cald. Ne-am dat seama că, mai mult ca sigur, trebuie să mergem cei vreo zece kilometri pe jos.

În Băneasa apăruse deja Armata, la podul peste lac; se punea de un soi de punct de control. Aici am mai stat un pic, încercînd să ne lipim de vreo maşină; fără folos.

Azi mi se pare foarte ciudat că, în după amiaza aceea, „Alimentara” din Băneasa era (deşi închisă, desigur) ticsită cu ulei, cu zahăr – cînd, de ce, fusese făcută aprovizionarea aceea disperată? O fi fost vreo ultimă încercare a regimului căzut de a arunca ceva la oameni?

Naiba ştie. Am ajuns pe întuneric acasă. Bătrînii erau îngrijoraţi; la radio începuseră avertismentele, se auziseră despre focuri de armă – începuse revoluţia inutilă.

Am adormit însă fericit; ţara îşi căuta o nouă conducere, apăruse Ion Iliescu, armata urma să-i dovedească pe terorişti. Noaptea a început nebunia de la Aeroport; ne-am cam speriat! Se auzeau – parcă – tancuri; pîrîiau mitraliere.

Au trecut zile; zici că nesfîrşite. Şoseaua era blocată. Am văzut daciile papuc care duceau militarii morţi spre – cred – morgă, la Baloteşti. Am găsit gloanţe pe stradă. Cică nu ştiu cui un glonţ îi spărsese chiar un geam. Ziua era însă linişte. Oamenii vorbeau, schimbau zvonuri şi frici, aşteptau veşti de la rude. Telefon nu exista. Sau parcă avea cineva, dar nu mergea.

Am jucat fotbal – era, încă, frumos şi cald. Am afumat, cu fereală, nişte cîrnaţi; cu fereală, ca să nu atragem, cu fumul nostru, atenţia vreunui lunetist – de parcă nu scoteam cu toţii fum din belşug din hornuri altminterea.

A venit Crăciunul, i-am împuşcat. Să mă iertaţi; nu prea mai ţin minte procesul de la radio; dar ţin minte ce am simţit cînd, în zilele alea, am ascultat – pentru prima dată-n viaţa mea – „Hotel California”, tot la radio.

A venit zăpada, grea; mai ales pentru că nimeni nu mai deszăpezea străzile şi şoselele. Am ajuns şi în Bucureşti. Autobuzele au început să circule; dar erau oprite la fiecare pod, ni se cerea să ne arătăm actele şi să ne lăsăm percheziţionaţi. La intrarea în metrou se confiscau brichetele (şi-aşa era, atunci, o chestie mare să ai o brichetă amărîtă!) pentru că nu-ş ce zvon circula că teroriştii pot arunca în aer cu bricheta.

M-am uitat, atunci, şi la televizor. Voiam seriale, voiam muzică, voiam filme porno – dar primeam comunicate, apeluri pentru ţară, înfiinţări de comitete FSN. Am citit ziarele cu nume schimbate pentru care trebuia să stai cel puţin o oră la coadă dimineaţa. Am prins, mai apoi, nu prima ţîţă publicată – ci primul horoscop…

Lumea scria; pe ziduri, pe pereţi, se lipeau afişe, bileţele; fiecare voia să fie ascultat.

Iertaţi-mă; atît mai ţin minte din acel decembrie. Nimeni din cunoscuţii mei de atunci n-a păţit nimic. Am păşit, fără să ne dăm seama, în restul vieţii noastre.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign