Când şi cum m-am prins (II)

11 martie 2014 The Hungry Mole Bucuresti, simplu

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Acest articol se bazează pe amintirile mele, verificate, confirmate şi completate cu documente.

(partea întâi – aici)

Restul zilei de 22 decembrie 1989 şi noaptea de 22 spre 23 au trecut greu, chinuitor, sub semnul îngrijorării şi al incertitudinii. În diverse puncte ale oraşului începuse să se tragă şi apăruseră primele victime.

Comentasem îndelung cu familia şi cu câţiva prieteni întâmplările zilei. Situaţia se degrada cu rapiditate şi părea scăpată de sub control (sau dimpotrivă era foarte bine controlată?). Ne îndreptam spre haos şi nu exista încă o autoritate responsabilă care să-şi asume oficial conducerea ţării.

Stăpânit de impresia copleşitoare a unei zile unice am încercat să dorm dar a fost imposibil. După ce am frământat perna vreo oră m-am hotărât să urmăresc evoluţia şi relatarea evenimentelor în paralel, la televizor şi la radio. Şi am făcut-o, notându-mi diverse lucruri, pâna la ivirea zorilor.

Intuiam că după pulverizarea tuturor structurilor de stat (pe cele de partid, eu unul, nu le regretam) cineva trebuia să pună ceva în loc. Aşteptarea nu a fost prea lungă. În jurul orei 22.30, la Televiziunea Română Liberă, Bătrânul Hidroenergetician (în continuare B.H.) a citit „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”. Am aflat astfel că „în acest moment de răscruce am decis să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale” şi că acesta împreună cu Consiliul Frontului „au preluat întreaga putere în stat” şi au ca scop „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”.

Atât am reuşit să notez atunci. Nu era timp de analize dar am marcat însemnarea pentru a reveni asupra ei.
După miezul nopţii, TVRL a anunţat că se trage asupra unor spitale printre care şi cel de Urgenţă. Vizavi de acesta se afla sediul C.I.R.E. (locul în care îmi desfăşuram activitatea) şi care ocupa două corpuri de clădire: unul spre strada Hatmanul Arbore şi unul spre blocul Perla. Am sunat imediat la Comandamentul Energetic (Dispecerul de Consum) şi am vorbit cu şeful de tură, fostul meu coleg de facultate D.H. Nu este un tip uşor impresionabil şi nu are inhibiţii sau spaime dar atunci, evident marcat, cu voce tremurândă mi-a spus că în jur (zona bloc Perla-Spitalul de Urgenţă) se trage „ca la Mărăşeşti” şi că de ceva timp stau cu toţii la podea deoarece din când în când clădirea devine ţinta tirului.

Îndată după începerea programului la metrou am plecat spre serviciu curios să văd ce se întâmplase peste noapte. Din exterior clădirea nu părea să poarte urme de gloanţe. La lumina zilei, această primă constatare s-a dovedit corectă. Chiar de la intrare, toţi cei cu care m-am întâlnit şi care erau încă în timpul programului, mi-au confirmat relatarea prietenului D.H. Biroul în care lucram se afla la etajul doi în corpul dinspre strada Hatmanul Arbore perpendicular pe Calea Floreasca. Am intrat şi am aprins lumina. Atunci am văzut că geamul ferestrei din stânga mesei mele de lucru era găurit de un glonţ care străbătuse cei circa cinci metri ai încăperii şi se înfipsese în peretele opus. Acelaşi lucru se întâmplase şi în alte câteva birouri, situate în corpul dinspre blocul Perla. Ciudat era însă că în niciunul dintre acestea nu se desfăşuraseră activităţi deci ferestrele nu fuseseră iluminate. În schimb ferestrele exterioare ale încăperilor în care s-a lucrat toată noaptea nu au fost atinse.

Puţin mai târziu, când au venit şi colegii mei, am refăcut traiectoria glonţului care ne traversase biroul. Am întins o sfoară între orificiul din geam şi locul în care vizitatorul nepoftit s-a înfipt în perete.

Concluzia m-a înfiorat: dacă eu sau colegul din dreapta eram aşezaţi la mesele de lucru am fi fost loviţi în zona capului. Se trăsese din podul clădirii de vizavi (Str. Hatmanul Arbore x Calea Floreasca). Traiectoria era oblică (spre Calea Floreasca), orientată de sus în jos. Acelaşi procedeu a demonstrat că în celelalte ferestre se trăsese din blocul Perla.

Incidentul a fost raportat atât Ministerului de Interne cât şi Ministerului Apărării Naţionale. Nimeni nu l-a cercetat dar nici nu s-a mai tras în zonă!Fusese o diversiune! Iar eu mi-am îmbogăţit colecţia de amintiri cu glonţul extras din perete.

Şi a venit Crăciunul. L-am sărbătorit, ca de obicei, cu familia şi cu prietenii. A fost însă un pic mai trist. Tot ce ştiam despre semnificaţia creştinească a sărbătorii era pus în umbră de evenimente sângeroase care în mintea mea nu erau şi nu sunt compatibile cu ziua naşterii Domnului. Părintele Haralambie Bărbuleanu, parohul bisericii Târca Vitan şi apoi Consilier Patriarhal, cu care am fost vecin mulţi ani, dar şi familia mea, mă învăţaseră altceva. Mi-am amintit însă o întâmplare pe care le-am povestit-o şi celor cu care împărţeam partea frumoasă a acelei zile.

Ca mulţi români, tata era un pasionat ascultător al posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii. De ceva vreme fusesem mutaţi la bloc şi vechiul nostru radioreceptor, cu selectivitate şi sensibilitate reduse, îl chinuia şi îl obliga să depăşească uneori limitele civilizate (şi de siguranţă!) ale volumului. În toamna anului 1988 a început să-mi ceară cu insitenţă (aproape zilnic) să-i fac rost de un radio SELENA, aparat de foarte bună calitate, vestit în epocă, produs în U.R.S.S. Se găsea greu, de regulă pe bază de P.C.R. (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) şi foarte rar la vânzare liberă. Am apelat la „tăticul” marilor consumatori de energie electrică din Bucureşti, inginerul I.Ş. A vorbit pe loc cu cineva şi în aceeaşi zi m-am prezentat la Magazinul Universal Victoria care avea la parter, în capătul opus intrării, un raion de electronice şi electrocasnice. Eram pe listă, am intrat în magazie, am plătit şi am devenit posesorul preţiosului aparat ambalat într-o cutie de carton pe care personalul magazinului s-a străduit să o disimuleze cât mai bine. Cu proaspăta achiziţie în braţe încercam să mă strecor printre cei care se aflau prin preajmă. Numai că cineva a văzut de unde ieşisem, a bănuit cam ce ascunde pachetul pe care-l ocroteam cu grije şi a izbucnit scandalul. Vânzătorii, care probabil mai trecuseră prin astfel de incidente, au intervenit imediat şi m-au „făcut scăpat”, unul dintre ei însoţindu-mă până la ieşire. Tata asculta de acum în condiţii optime posturile de radio preferate. Şi în vara lui 1989, sfătuindu-ne cum să trecem mai uşor peste diversele dificultăţi zilnice, mi-a spus: „Ăsta nu apucă Crăciunul!” Se referea la Ceauşescu. Ce stranie coincidenţă! În acea zi de sărbătoare se împlinea sorocul prezis de tata, care se baza, evident, mai degrabă pe o dorinţă personală, influenţată şi de comentariile transmise seară de seară de la München, decât pe raţionamente sofisticate. Cu siguranţă nu se gândea la moartea „cârmaciului”. Realitatea acelei zile îi depăşise însă dorinţa.

După ce ani mulţi magia sărbătorilor de iarnă ne-a fost întregită de „cadourile” aduse din necuprinsul alb al Siberiei de către Moş Gerilă, primul Moş Crăciun postdecembrist cu domiciliul la Rovaniemi, în Laponia, ne-a adus în dar U.D.M.R.-ul.

Începând cu seara de 22 decembrie, în timp ce evenimentele erau în plină desfăşurare şi pe străzile Bucureştiului apăreau primele victime, un grup de intelectuali maghiari din judeţele Timiş, Cluj şi Mureş

„au iniţiat crearea organizaţiilor politice proprii, iar la 25 decembrie s-a constituit , la Bucureşti, Comitetul Executiv Provizoriu al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, care a lansat un Apel pentru organizarea comunităţii maghiare la nivelul ţării, ce susţinea că scopul fundamental al Uniunii este perpetuarea minorităţii maghiare din România, păstrarea tradiţiilor limbii şi culturii ei prin realizarea autonomiei în interiorul graniţelor ţării”
[Stan Stoica, Dicţionarul partidelor politice din România (1989 – 2003), Ed. Meronia, Bucureşti, 2003]

De unde or fi primit semnalul?

Primul preşedinte al U.D.M.R. a fost ales scriitorul Domokoş Geza (până la 22 decembrie, membru supleant al C.C. al P.C.R.).

Uniunea, care funcţionează ca un partid etnic al minorităţii maghiare din România, a fost înfiinţată în baza unei legi din 1921 a fundaţiilor şi asociaţiilor şi nu în baza Decretului – lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din Romania, publicat în M.O. nr. 9 din 31 decembrie 1989. Aceasta nu este înregistrată în Registrul partidelor politice aflat, conform legii, la Tribunalul Bucureşti. U.D.M.R. respinge cu vehemenţă obraznică faptul că este partid etnic, afirmă că este o coaliţie a diferitelor organizaţii autonome locale şi de grup ale maghiarilor din România, declarându-şi în mod oficial, într-un limbaj încifrat, componenţa:

„În prezent, conform principiului pluralismului intern, U.D.M.R. are în componenţă organizaţii teritoriale, platforme bazate pe ideologii diverse, respectiv organizaţii asociate. Membrii asociaţi sunt grupări sociale, ştiinţifice, culturale, profesionale şi de tineret”.
[http://www.udmr.ro/page/despre-noi#sthash.uUMrc3V9.dpuf]

Miercuri 27 decembrie 1989 am revenit din vacanţa Crăciunului şi presat de treburile curente, care se cam adunaseră, a trebuit să stârnesc o întrevedere cu inginerul L.S., fost director până în martie 1987, înlocuit din funcţie de către conducerea militară pentru nepotrivire de opinii (adică divergenţe).

Meseriaş adevărat, trecut prin toată ierarhia profesională nu ierta prostia, impostura şi minciuna administrând făptaşilor (inclusiv celor în uniformă), fără menajamente, cu sobrietate, replici tăioase, neiertătoare. Accepta adevărul, oricare ar fi fost acesta şi găsea soluţiile potrivite. Cu toate astea avea umor, umor fin, de intelectual trecut prin biblioteci. Cu puţin timp înaintea înlăturării sale din funcţia de director discutam împreună o soluţie tehnică venită de undeva din ţară. Era o aberaţie. La final, în loc de concluzie m-a întrebat:

– Auzi Mocanule, ăsta (cel care semnase documentul) este inginer?
– Da tovarăşe director.
– Anunţă-l, când mai vine pe aici să aducă şi diploma de inginer.

Văzând mirarea în ochii mei larg deschişi, cam cât farfurioara de sub ceaşca de cafea, a continuat:

– Vreau să i-o rup!

Glumea, dar dacă timpul nu s-ar fi grăbit cu siguranţă nu l-ar fi iertat pe „priceput”.

Am sunat pentru a-l informa despre ce este vorba şi pentru a afla dacă este posibil să ne întâlnim.
Mi-a spus că pot veni deşi mai sunt şi alţii în birou. Când cu precauţie am deschis uşa doar pe jumătate, mi-a făcut semn să intru. Citea un ziar. Ceilalţi aşezaţi pe scaune aşteptau în linişte făcându-şi de lucru cu hârtiile lor. A terminat şi arătându-ne articolul care anunţa înfiinţarea U.D.M.R. în ziua de Crăciun ne-a spus:

– Băieţi, începe ceardaşul!

Ştia istorie şi trăise experienţa Regiunii Autonome Maghiare (Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară)!

Dicţionarul de termeni muzicali, defineşte astfel ceardaşul:

ceardaş (magh. csardas), dans popular ungar cu o mare răspândire naţională şi internaţională. Forma sa caracteristică comport două secţiuni contrastante: prima, lentă (ung. lassú), a doua, rapidă, vioaie, în ritm binar (ung. friss sau friska). Uneori tempo-ul părţii finale se accelerează extrem de mult, obţinându-se un vârtej uneori epuizant pentru dansatori. Dansul este prezent în cele mai multe concursuri destinate ansamblurilor şi soliştilor pop. A pătruns, încă din sec. trecut, în muzica cultă.

Cine a urmărit cu atenţie acţiunile şi paşii U.D.M.R.-ului, începând din ziua apariţiei sale până în prezent, va recunoaşte dansul tradiţional maghiar!

Inginerul L.S. s-a prins!

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign