Jurnalul realităţii (VI)

10 aprilie 2015 The Hungry Mole Bucuresti, simplu

scris de C. D. Mocanu

Vineri 3 aprilie 2015

Sfârşitul unei săptămâni grele, sâcâitoare, în timpul căreia am avut ocazia să evaluez nivelul profesional al unora dintre angajaţii unei companii de electricitate. Surprizele neplăcute s-au ţinut lanţ şi au reuşit să mă năucească. Ştiam că situaţia nu este dintre cele mai bune dar nu-mi închipuiam că poate fi atât de gravă. Lipsa electricienilor calificaţi în domeniul reţelelor electrice este compensată cu tineri ingineri din promoţia 2014 care, în mod firesc, nu au minima experienţă profesională, absolut necesară, pentru aplicarea corectă, în condiţii de maximă siguranţă a tehnologiilor specifice. Drept este că nici nu prea are cine să-i înveţe, aşa cum la fel de real este faptul că „electringinerii” nu posedă cunoştinţele elementare pe care să se poată construi, cu răbdare, o calificare serioasă. Au fost recrutaţi printr-un interviu „lejer” la capitolul cunoştinţe profesionale de bază.

Ajung acasă ceva mai devreme ca de obicei şi încercând să uit surprizele săptămânii, mă apuc de redactarea unor fişe documentare. Constat repede că munca ar fi mai uşoară dacă aş tipări o pagină dintr-un ziar interbelic. Numai că pentru a-mi fi de folos trebuie să o fac pe un format A3 şi „tipografia” din dotare nu are această facilitate.

Nu-i bai! Există în cartier o mică prăvălie unde se repară calculatoare, imprimante, alte scule electronice şi care are şi două „tiparniţe” foarte performante. Preţurile sunt cinstite iar tânărul în vârstă de 22-25 de ani, foarte priceput, care le face pe toate este un partener de discuţie agreabil, vioi şi inteligent. Intru uneori doar pentru plăcerea de a comenta una, alta. Nu duce lipsă de clienţi.

Cu gândul la un dialog relaxant iau drumul ştiut, grăbind puţin pasul căci se apropia ora închiderii. Ajung la timp, nu mai erau alţi clienţi şi conversaţia se leagă cu uşurinţă. Pe pagina proaspăt tipărită îi atrage atenţia fotografia unei clădiri.

– Ce este asta?

Îi explic precizând că imobilul există şi poate fi văzut. După atâţia ani este aproape neschimbat.

– Da? Unde se află?

Mă gândesc să-i dau un reper cunoscut chiar dacă acesta nu este gard în gard cu clădirea interbelică.

– În zona Hanului lui Manuc.
– Şi ăsta unde-i?

Fiind convins că glumeşte, îl întreb:

– Eşti născut în Bucureşti?
– Da, dar n-am auzit de Hanul lui Manuc.

Încerc să mă dumiresc şi plusez:

– De Complexul muzeal Curtea Veche ai auzit?
– Nu!
– De Biserica Sf. Anton, de Cafeneaua Veche, de străzile Covaci şi Şepcari ai auzit?
– Strada Covaci o ştiu dar n-am mai fost pe acolo.

În timp ce purtăm acest dialog, pentru mine halucinant, tânărul bucureştean caută febril pe internet şi se luminează brusc.

– A! Hanul lui Manuc este la Piaţa Unirii. Am trecut de multe ori pe lângă el!

Am văzut şi am trăit multe până acum. Un soi de înţelepciune care se capătă odată cu vârsta, m-a făcut să-mi reprim reacţia verbală dar cred că pe faţa mea se putea citi ceva. Ne-am despărţit glumind pe seama ignoranţei, aşa în general şi am pornit agale către casă.

Renunţ la fişele documentare şi consemnez imediat întâmplarea, ca pe o dovadă în plus că atunci când nu ştim de unde venim, nu pricepem unde ne aflăm şi nu putem spune încotro vom merge.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign