Cristian Stefan Nica
Sectorul 5 e greu de măsurat în cuvinte, imposibil de cuprins între graniţele câtorva pagini de hârtie şi extrem de dificil de descris cu amănuntul. „Sunteţi scriitori, căutaţi o sclipire, ceva ce vă atrage, ce vă surprinde, ce vă marchează”. Ce să nu te surprindă, ce să nu te şocheze? Te uiţi în dreapta ta şi cu greu îţi dezlipeşti ochii de la cazul care ţi s-a înfăptuit în faţa ochilor, te uiţi în stânga şi parcă subiectul nou vizat îl depăşeşte cu mult în importanţă pe precedentul, priveşti înainte, clipeşti de două ori şi rămâi stupefiat pentru că te gândeşti că mai ai de privit şi în spate şi eşti sigur că vei deveni şi mai confuz, pentru că nu o să te decizi care este abordarea potrivită. Concluzia mea este încă de la început că nu te poţi agăţa doar de un amănunt al acestei aglomeraţii urbane, ci trebuie să dezvolţi generalizat ceea ce înseamnă Sectorul 5 pentru Bucureşti, pentru cetăţenii acestuia şi chiar pentru România. Sectorul 5, un spaţiu al extremelor! Dar mai bine descoperim împreună în următoarele rânduri cum am ajuns la concluzia exprimată.
Generalizăm Sectorul 5. O aglomeraţie urbană de nestăvilit, de nestăpânit, ce adună toate tipurile de oameni din toate categoriile, începând de la rasă şi categorii de vârstă, până la hoţi şi cinstiţi. Un sector care ar putea deveni uşor un mic oraş în parte de sud-est a României, şi păstrând proporţiile, o mică ţărişoară care să se dezvolte sub armonioasa limbă română a primarului său.
Un avantaj consistent este că am locuit în acest sector şi am urmărit de aproape izvoarele nesecate de creaţie ale acestuia.Sectorul 5, un spaţiu antitetic. Încă un verdict ce trebuie demonstrat. Plecăm de la ceva impunător, clădirea uriaşă a Palatului Parlamentului ce îţi taie răsuflarea şi te surprinde uneori cu gura căscată admirând priveliştea hiperbolizată. Îţi vine greu să crezi că s-a putut construi aşa ceva în România. Şi acum facem trecerea uşoară de la Casa Poporului, la casele sectorului. Mintea îţi zboară doar la triburile înghesuite din Ferentari şi Zeţari, colibe construite parcă de pe vremea fanarioţilor, din lut şi cărămizi adunate din dărămături. Colonii ce sunt udate la prima ploaie şi ziduri proptite în stâlpi de lemn pentru a asigura rezistenţă şi susţinere măcar pentru încă un an-doi. Te urci în tramvaiul 32 la capătul de la Piaţa Unirii şi parcurgi o trecere lină, cu fiecare staţie, spre abisul ce înseamnă Rahova şi Alexandria. Treci de la zona pietruită ce reaminteşte trecutul romantic al străzilor pavate şi ajungi la drumurile şi trotuarele împroşcate cu asfaltul parcă aruncat cu găleata, în silă. De la străzi intens luminate la trotuare afundate în beznă, pe care mergi cu ochii holbaţi să nu te întalneşti cu vreo gaură de canal. Nu poţi să rişti să scoţi vreo lanternă sau vreun telefon, pentru că imediat rămâi fără ele. De la curăţenia exemplară de pe lângă Palatul Parlamentului, Opera Naţională, Parcul Cişmigiu, la gropile de gunoi ce se înalţă ca piramidele la colţ de stradă. Cel mai important este că oamenii nu par atât de nefericiţi. Hoţii de buzunare au încă o clientelă valoroasă, lucrează pe normă întreagă. Pensionarii sunt liniştiţi că nu are nimeni ce să fure de la ei: pensia e mică şi oricum banii dispar pe medicamente. Mamele cu copii fac în continuare sport pentru a-şi reveni după sarcină, urcând şi coborând cu căruciorul scări de bloc cu 10 etaje, pentru că liftul pare să funcţioneze doar în zilele cu soţ.
Pe de altă parte, în curtea Parlamentului, numărăm la o trecere rapidă în revistă, BMW-uri, Mercedesuri, Range Rover-uri şi să recunoaştem, câteva Loganuri, pierdute printre sutele de mii de euro, probabil fiind în primii ani de politică, încă neajungând la sumele considerabile “câştigate” de ceilalţi bugetari, care probabil primesc şi bonusuri pentru orele dormite pe scaunele, fără să îi condamnăm, confortabile, ale sălilor de plen. Sector în care Bisericile sunt mai luminate, şi la propriu şi la figurat, faţă de străzile cartierelor. Ferentariul este aici o excepţie, înţesat de fire ce măsoară kilometri întregi de electricitate împrumutată încă de prin centrul oraşului. Sector în care în partea întunecată se vorbeşte cu „fă” şi se înjură ca la uşa cortului, unele case chiar fiind asemănate cu corturi de două persoane, iar în partea luminată se aud cuvinte precum „Legea cu numărul 1420, articolul 3, din Constituţia României a fost revizuită” şi… de fapt…, şi aici se înjură ca la uşa Palatului de data aceasta. Pleci de la Universitatea Naţională de Apărare şi te găseşti neajutorat în faţa „controlorilor” din tramvaie şi coloraţilor de la periferie.Te plimbi pe bulevardele amenajate ce oglindesc strădania primarului ce a colorat blocurile în portocaliu, verde lămâie, albastru deschis şi alte culori ciudate şi ajungi în spatele versanţilor unde observi parcă ruinele cutremurului din 1977. Circuli pe benzile largi conturate ale părţilor rezidenţiale ale Sectorului 5 şi ajungi pe prelungirile laturilor mărginaşe ale acestuia, unde nu se prelungesc doar numele străzilor pe plăcuţele furate de pe garduri ci şi timpul pierdut în aglomeraţie şi facturile ce trebuiesc plătite la service-uri, care constau în repararea maşinilor ce sunt istovite de găurile prezente.
Şi totuşi, aşa este peste tot. E bine şi rău. Alb şi negru. Ne-am obişnuit. Românul face haz de necaz sperând că se mai poate schimba ceva. E greu şi suntem săturaţi de greutăţi, dar le ridicăm în continuare. Unii nu au ce să mănânce şi caută prin tomberoane, cerşesc pe la Paris, iar alţii mănâncă cina la restaurant. Există mare şi mic. Slab şi puternic. Curat şi murdar. Frumos şi urât. Bogat şi sărac. Şi la delimitarea aceasta a păturilor sociale doream să ajung. E un sector al extremelor într-o ţară a extremelor. Nu mai există categorie de mijloc. Dar dacă nu ar exista toate aceste situaţii opozante, pentru ce ne-am mai lupta?
