Ca adulți, avem tendința să credem că noi le știm pe toate, că ne pricepem să ne educăm copiii și că cei din urmă trebuie să ne asculte, pentru că… știm noi mai bine de ce. În schimb, câte ne învață, de fapt, copiii, nici nu ne dăm răgaz să realizăm. Abia când iei contact cu un copil, când îl urmezi o vreme, îți dai seama că te-ai schimbat, că te-ai modelat într-un tine mai bun, mai înțelept, mai răbdător și că, de fapt, vă educați reciproc. Abia când dai cu nasul de atâta inocență câtă are un copil.
Oscar și Tanti Roz spune povestea unui băiețel de doar 10 ani, care este țintuit într-un spital de o boala nemiloasă. Părinții lui, deși sunt adulți în toată regula, sunt afectați de boala copilului lor într-atât încât nu au curajul să îi fie alături: Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel numai fiindcă sunt bolnav? Nu știu să iubească decât un Oscar sănătos?
Oscar află că va muri și tinde să se deznădăjduiască. Însă tanti Roz, infirmiera cu un suflet nemărginit nu îl lasă să renunțe. Apelează la diverse șiretlicuri, care mai de care mai haioase și ingenioase. Îi sugerează să îi scrie lui Dumnezeu, să creeze o relație cu acesta, îl învață cum să Îi ceară ajutorul. Și să creadă în El. Pentru ultimele săptămâni de viață rămase, tanti Roz îi propune lui Oscar să trăiască 10 ani în fiecare zi. Și așa ajunge Oscar să trăiască intens o viață întreagă, pe repede-înainte, dar fără să simtă povara grabei. Se îndrăgostește, suferă, își face prieteni, urăște, iartă, se bucură, se căsătorește, îmbătrânește și inevitabil piere.
Marius Manole joacă rolul unui Oscar nu infantil, ci înțelept, maturizat emoțional din pricina experiențelor trăite, conștient de efemeritatea lui și împăcat cu ea. Oana Pellea în rolul lui tanti Roz face ca dramatismul poveștii să capete nuanțe vii, îi conferă veselie, optimism și mult, mult haz. Are doar câteva momente în care alunecă înspre tristețe, însă se remontează instantaneu. Asta transmite, de fapt, și publicului. Nu îl lasă să cadă pe gânduri prea mult. Și nici pe Oscar. Pentru că, spune ea, Există două feluri de suferință: cea fizică și cea morală. Suferința fizică o înduri. Pe cea morală ți-o alegi.
Antoaneta Cojocaru, aici Peggy Blue este diferită nu doar fiindcă tenul ei a căpătat tonuri de albastru, din pricina bolii. Regizoarea Chris Simion-Mercurian a făcut din ea un personaj venit din alte lumi. Tăcută, ingenuă, extraterestră, Peggy Blue emană speranță prin atitudine și expresivitate și uluiește prin fizionomie. Pare foarte greu să transmiți atâta emoție fără să te ajuți de cuvinte. Ea reușește, însă, cu o aparentă ușurință. Cristina Casian joacă rolul lui Bacon, un deliciu de copil ghiduș. Fiecare intervenție a sa s-a lăsat cu hohote de râs. Foarte bună tranformarea actriței care a obținut premiul pentru cel mai bun debut în Amalia respiră adânc, care s-a jucat la teatrul ACT.
Decorul Adinei Mastalier înfățișează un salon de spital modern, iar finalul este unul metaforic. Regizoarea Chris Simion-Mercurian nu transformă piesa într-o tragedie, ba dimpotrivă. Dat fiind textul greu și contextul dramatic, Chris, Adina și Alexandru Darie contrabalansează cu un decor luminos, cu un joc al personajelor mai mult comic, decât dramatic, cu un final cu mesaj optimist. Toate acestea, pe ritmurile binecunoscutei trupe Cranberries.
În final, las cuvintele lui tanti Roz, care cred că surprind cel mai bine esența spectacolului: […] se face aceeași greșeală și în ceea ce privește viața. Uităm că este fragilă, gingașă, efemeră. Ne comportăm cu toții de parcă-am fi nemuritori… […] […] privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru întâia oară. […]
Oscar și tanti Roz se joacă la Bulandra, vă recomand să nu o ratați.
Pentru detalii aici.
