Modernizarea Bucureştilor s-a desfăşurat cu rapiditate într-o singură generaţie

26 aprilie 2020 Andrei Slavuteanul Actualitate, Art historia

Bucureştiul „micului Paris”

Modernizarea Bucureştilor s-a desfăşurat cu rapiditate într-o singură generaţie. Explozia a comprimat timpul iar saltul în istorie a fost uriaş: din evul mediu s-a ajuns la un înveliş cotidian european, fragil la început şi apoi, cu trecerea deceniilor, consistenţa culturală a devenit tot mai prezentă.

Limba română nu era îngăduită de la un anumit nivel social, fiind considerată drept o limbă a oamenilor simpli.

Începuturile au fost deschise de cărţile lui Voltaire „cel urât de Dumnezeu” sau de „Contractul social” al lui Rousseau, care circulau prin Valahia tinerelor generaţii, încă de la finalul secolului al XVIII-lea, în traducere valahă! A urmat ocupaţia rusească şi o îndelungată administraţie care a durat, cu întreruperi, în prima parte a secolului a XIX-lea. De subliniat însă că armata ţaristă avea în mare parte ofiţeri şi subofiţeri de origine central-europeană, scandinavă şi mai puţin vest-europeană (între care şi mulţi francezi). Nobilii ruşi aflaţi în armată, indiferent de rang, vorbeau fluent franceza sau germana. Aceştia au dominat viaţa politică, socială şi culturală a Bucureştiului, determinând chiar şi schimbarea modului de viaţă, vestimentaţia, comportamentul înaltei societăţi moldo-valahe de până la 1850. Franceza îşi începe cariera ca limbă de salon pentru ca apoi să devină un fel de lingua franca a păturilor sociale cultivate; limba română nu era îngăduită de la un anumit nivel social, fiind considerată drept o limbă a oamenilor simpli. Situaţia se schimbă începând cu anii 1867-1870, când tânăra principesă a României, Elisabeta de Wied, îmbrăca la baluri şi serate costumul tradiţional românesc, multe femei din înalta societate de atunci preluîndu-i excemplul.

Secolul al XIX-lea, cu prelungirea lui de până la 1914-1916, a fost predominant francez în cultura, arhitecura şi reperele cotidiene generale bucureştene. Limba franceză se vorbea pe stradă, în cafenele şi restaurante, întâlniri mai mult sau mai puţin publice, era un etalon cultural de bun simţ al oricărui bucureştean, care dorea să aparţină unui anumit status social.
Negustorii balcanici, ale căror state naţionale abia căpătau contur în secolul al XIX-lea, – România devenind la 1878 independentă faţă de Imperiul turcesc, erau foarte surprinşi să descopere un Bucurteşti aproape complet franţuzit: clădirile oficiale erau impozante ca la Paris şi aveau drept ctitori arhitecţi francezi în multe cazuri; locuinţele particulare erau adevărate palazzo urbane iar bulevardele erau largi şi pline de echipaje elegante, cupeuri, trăsuri dar şi primele automobile firave şi silenţioase, îndeosebi după 1900.

Magazinele erau puternic luminate noaptea iar mărfurile veneau direct de la producătorii europeni; franceza era auzită pretutindeni iar codul manierelor era practicat şi în cele mai mărunte afaceri. Astfel s-a născut mitul „micului Paris” dat de către negustorii din Balcani. Aceştia au descoperit în Bucureşti, începând cu 1870-1880, un Paris miniatural, care, în comparaţie cu oraşele lor balcanice era surprinzător de modern şi elegant. Cât timp această lume a hrănit oraşul cu prezenţa şi modul ei de viaţă, mitul „Micului Paris” s-a impus ca un etalon cultural şi urban, care dispare cu repeziciune după primul război mondial.

Sursa: Idei în Agora

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign