Crearea Bucureștiului nu a fost stăpânită de necesitate și calcul, ci de înclinație și capriciu

19 decembrie 2020 Dumitru Alexandru Filimon Actualitate, Bucurestii in istorie

”Mi-am răsucit pentru prima oară o țigară din tutun valah, iar când am terminat-o în zare străluceau deja cupolele și palatele Bucreștiului”, așa se întrevede Bucureștiul prin ochii lui Richard Kunisch, cel care dealtfel dă și titlul acestui articol ca un fel de aforism peste timp.

Avea să iubească acest oraș în care a locuit vreme de 10 luni, cu bunele și relele lui.

Vizitează dealul pe care se ridică biserica Mitropoliei și constată că: ”de aici orașul este de cele mai multe ori îmbrățisat cu privirea, căci de nicăieri el nu oferă o imagine mai frumoasă”.

În viziunea sa, Bucureștiul este orașul strălucirii europene și al fastului Asiatic cu sărbători muzicale ce se întind pe ulițe inegale și plăceri fremătătoare ce mână spiritul spre desfătare.

Voioșia nepieritoare și viața fierbinte sunt calitățile bucureșteanului care îi stârnesc admirația călătorului polonez

Bucureștiul i se pare un amestec de lumi cu granițe pe care nu știi de unde să le apuci să le înțelegi cu toate că le observă din plin de la vioara vlahului, lavorioși generală a cartirului care prinde viață chiar și îmbrăcat cu cea mai sumară fizionomie arhitecturală.

Observă cum bărbații valahi dansează ciudat și  bat din călcâie în timp de împart bucurie mulțimii, dar și sărăcia accentuată care constrasta anevoios față de aristocrația bucureșteană.

Constată cu amărăciune că după lăsarea întunericului câinii încep să prindă curaj și se avântă la vânatul de oameni. ”Câinii care hoinăresc în haite devin, s-ar zice, odată cu lăsarea întunericului, tot mai bravi, larma și urletele ajung aproape de nesuportat adesea nu te poți apăra de atacurile lor decât cu bastonul”.

Câteva din citate sale sunt izbitoare pentru ochiul bucureșteanului de astăzi:

”Dacă singularitatea care izbește ochiul și asocierea picantă de contraste alcătuiesc Eldorado-ul turistului, atunci nici un loc, în afară de Alger, nu i se poate recomanda acestuia mai mult decât Bucreștiul„

”Orașul boierilor este atât de cuprinzător ca Berlinul, având cam 120 000 de locuitori care trăiesc în 15 000 de case și merg la 140 de biserici grecești, catolice, evanghelice, luterane și mozaice. Astfel de proporții se găsesc rar”

Metehnele din infrastructura românească au rădăcini vechi

”Firește, se mai pot desluși urme de străzi, dar ele sunt pe jumătate părăgenite. Peste tot moloz, grămezi de dărămături, surpături de ziduri și pivnițe(…) e nevoie, desigur, de o bună cunoaștere a lucrurilor ca să ieși din această piață fără să cazi în vreun șanț, fără să te împiedici de numeroasele grămezi de pietre și dărâmături”.

”Pavajul e prost, în câte un orășel german găsești , desigur, unul mai bun, dar trăsuri mai elegante sau trase de cai mai nobili decât cele care huruie pe aceste pavaje nu se văd, nici la Viena nici la Paris”

”Trăsurile trec una după alta un șir nesfârșit, neîntrerupt. Pentru pietoni, pe ambele părți ale străzii, rămâne puțin loc. Ei nu aparțin clasei celor bogați și îi recunoști la prima vedere”

România rămâne țara tarafului și a voioșiei, țara iubirii, dar totuși se întreabă Richard Kunisch când observă solul fertil al românilor și terenurile aflate în pârloagă, de izbeliște fără reason. ”Ce fatalitate apasă asupra acestui popor? Oare când va veni vremea mântuirii sale?”.   

Richard Kunisch (1828–1885) s-a născut la Breslau (astăzi Wroc­aw, Polo – nia) într-o familie nobiliară. Urmează studii de drept, filologie şi ştiinţe politice. Publică beletristică și articole politice în presa liberală. Ia partela Revoluţia din 1848 și este destituit din postul de referent la Curtea de Apel din Breslau. Ulterior, se dezice de idealurile revoluţionare; devine magistrat guvernamental, apoi secretar de legaţie pe lângă unchiul său, baronul Emil von Richthofen – membru în Comisia Europeană a Dunării. În această calitate ajunge la Bucureşti, pe 16 iulie 1857. Petrece aici zece luni, într-o perioadă în care reprezentanții puterilor europene iau act de voinţa Divanelor ad-hoc şi fac recomandări hotărâtoare pentru soarta Prin cipatelor. Este trimis apoi, tot în misiune oficială, la Constantinopol.

Observaţiile şi întâmplările din acest excurs oriental alcătuiesc substanța paginilor de faţă, publicate în 1861. Întors în Germania, ocupă diverse posturi administrative; în 1866 primeşte titlul de baron von Richthofen, iar între 1866 și 1885 funcționează intermitent ca membru al Camerei Deputaţilor din Prusia. Din însemnările sale de călătorie îşi va extrage Eminescu materia Luceafărului.

Un articol similar poate fi citit aici.

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2021 . Designed by: Livedesign