Bucurestii Vechi si Noi

Mahalaua Mântuleasa – de la periferie medievală la habitat cosmopolit (I)

20 ianuarie 2010 Adrian Majuru Antropologia urbana

dr.Adrian Majuru

drd.Andriana Scripcariu

drd.Andreea Răsuceanu

Cartierul Mântuleasa este unul dintre segmentele vechi-rezidenţiale ale Bucureştilor încă de la începutul secolului XX. Principalul obiectiv al acestui demers este acela de a sensibiliza opinia publică dar şi factorii decidenţi faţă de soluţiile de regenerare urbană, care ar putea fi articulate în spaţiul amintit. Aceste soluţii sunt construite pe un eşafodaj istoric şi uman deopotrivă.

Vom da atenţie extinderii  oraşului către zona Mântulesii incluzând aici şi povestea mahalalei Mântuleasa. Apoi vom intra în detalii de istorie umană privind cazuistica locuirii, tipologiile demografice, etnice şi profesionale din epoca modernă, când zona Mântuleasa a devenit suburbie orăşenească. La final vom dezvolta alături de concluziile demersului istoric şi antropologic şi posibile alternative de rentabilizare culturală, restaurare arhitectonică şi valorizare urbană a vechiului cartier astfel încât să reprezinte un punct de plecare şi pentru alte fragmente vechi-urbane aflate în aşteptarea unui proiect.

1.Începuturi comerciale

Regiunea estică a târgului Bucureştilor a fost destinată aproape în exclusivitate cartierelor profesional-negustoreşti. Chiar şi primele mahalale apărute în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, de-a lungul Podului Târgului de Afară sau Calea Moşilor de mai târziu, au fost mai întâi aşezări săteşti ale unor bresle precum: scaunele de carne şi de peşte în zona Batiştei şi a Colţei, apoi cojocarii subţiri şi groşi, zăbunarii, care se aflau la sud de arealul Colţea, în preajma Bărăţiei catolice. Această arie comercial-negustorească era urmată mai spre sud-est de Jitniţa Domnească, Cămara Curţii Domneşti, aflată în preajma bisericii Sf.Ion Nou de astăzi, şi nu departe de vărsarea râului Bucureştioara în Dâmboviţa.

La răsărit de acest prim areal comercial şi negustoresc, unde s-a aflat şi Mitropolia Ţării, la bis. Sf.Gheorghe Vechi (până la mijlocul secolului al XVI-lea când este mutată de Mircea Ciobanu si Alexandru Coconul, fiul său, pe Dealul Mitropoliei), apar primele mahalale ale noilor comercianţi. Aici locuiau îndeosebi aceia care îşi aveau negustoria în Târgul din Năuntru, fie cel de sus, din Lipscănie, fie în cel de jos, din zona ostrovului, astăzi Piaţa Unirii. Astfel se dezvoltă încă din secolul al XVI-lea final, mahalale noi precum Armenească, Udricani, Oţetari, Stelea, Sf.Vineri, Popa Hierea, Caimata, Răzvan.

În cursul secolului al XVII-lea, odată cu extinderea către est a Podului Târgului de Afară şi mutarea Oborului de vite de către Matei Basarab  în zona bisericii Oborul Vechi de azi, platouri întinse din estul oraşului se populează treptat, formându-se noi parohii şi respectiv noi mahalale ale negustorilor si meşteşugarilor de oraş precum Negustori, Lucaci, Sf.Ştefan, Oteni sau Protopopului, Ceauş Radu şi Popa Rusu. Cu acest prilej apare şi mahalaua Mântulesa, configurată deja în vremea Brâncoveanului. Dincolo de ea şi de artera Nerva Traian de azi urmau mahalalele altor branşe profesionale, legate în special de agricultură şi profesii legate de rural şi Târgul de Moşi, precum: Orzari, Agricultori, Făinari, Olari, Macelari, Franzelari, Precupeţii Vechi etc.

 

Astfel, platoul dintre mahalalele Sf.Ştefan la est şi Negustori la vest a fost locul unde s-a format mahalaua Mântuleasa. Ea s-a dezvoltat “în jurul bisericii omonime. Numele îi vine de la livada precupeţului Mantu, a cărui văduvă, Safta Mântuleasa, înconjurase livada cu gard de nuiele.”  [1] Mahalaua a rezistat în timp devenind suburbie a oraşului în secolul al XVIII-lea. Se păstrează până astăzi reţeaua stradală şi biserica.

2. Povestea administrativă

 

Mahalaua Mântuleasa s-a aflat încă de la apariţie în Plasa Târgului de Afară. Această unitate administrativă aflată în partea de vest a oraşului a avut ca axă de extindere spre est, Podul Târgului de Afară (astăzi Calea Moşilor). Ea a cuprins următoarele suburbii(în paranteze este dat numărul de case din mahala): Olteni (56), Udricani (56), Mântuleasa (28), Popa Soare (64), Pantelimon (72), Iancu (62), Negustorii (34), Radu (Ceauş), (78), Târgu de Afară (25), Vergu (26), Olarii (64), Sf.Vineri (42), Lipscani (49), Delea-Nouă (74), Delea Veche (86), Popa Nan (90), Hagiului (57), Lucaci (62). În total, această plasă avea la 1798, 18 cartiere cu un total de 608 case.

La 2 noiembrie 1809, «Comitetul de politie» constituit sub administraţia rusească „vopseşte” în culori cele cinci plăşi ale oraşului: culoarea rosie pentru plasa Târgului, verde pentru Gorgani, neagră pentru Broşteni, galbenă pentru Târgul de Afară(unde se afla Mântuleasa) şi albastră pentru Podul Mogoşoaiei. Fiecare «boia» era condusă de un comisar.[2] Pe 29 decembrie 1829 a fost întocmit cel mai complet recensământ de până atunci, publicat în Curierul Românesc din 10 martie 1832. Cu acest prilej observăm o inversare de culori: astfel plasa Târgul de Afară(unde se afla şi Mântuleasa) devine culoarea de Negru, Roşu-Târgul din Năuntru, Albastru-Broşteni, Galben-Podul Mogoşoaiei, Verde-Gorgani.[3] Sediul Comisiei de Negru este prezent în planul Borroczyn pe strada Mântuleasa, pe locul comunei unde se va ridica ulterior şcoala.

 În anul 1926, prin “Legea privind organizarea administraţiei comunale a oraşului Bucureşti”, Vopseaua de Negru devine sectorul II Negru. Sectorul III de astăzi va deveni pentru o scurtă perioadă de timp, după 1948, raionul Tudor Vladimirescu, format din vechiul sector de Negru plus noile zone incluse în oraş începând cu septembrie 1950.

În anul 1878 sectorul de Negru avea o întindere de 1200 hectare şi 5681 de case.[4] În anul 1936, în Sectorul II Negru avea 15 270 000 mp. pe care se aflau 583 de străzi şi 68 063 mp. grădini. În aprilie 1941 sectorul II Negru avea 232 000 locuitori şi 538 de străzi. Sectorul III de astăzi are o suprafaţă de 33 000 000 mp.

3. Povestea mahalalei

 

Mahalaua Mântuleasa face parte din grupul de mahalale ce se iveşte la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea de-a lungul Podului Târgului din Afară. Aceste mahalale se dezvoltă la marginea oraşului. În relatarea despre marele foc din 1739 se spune că acesta „nu s-a oprit decât departe, când dădu de întinse locuri virane, pe la Târgul Moşilor care se ţinea în acea vreme la biserica Sfinţilor sau cel mult la Olari.”[5] Aici era prin urmare capătul oraşului. Era o zonă locuită în principal de negustori, meşteşugari aşa cum ne îndeamnă să credem plasarea lor de-a lungul podului către Târg şi cum ne demonstrează  pisaniile bisericilor din împrejurimi.

Prima menţiune a zonei coincide cu prima semnalare a uliţei Mântuleasa, în anul 1707.  Uliţa  noastră, prezentă în planul Sulzer – una dintre primele schiţe ale oraşului – era un segment al unui traseu mai lung, ce lega Calea Dudeşti de Podul Târgului din Afară; uliţa Mântuleasa începea din Podul Vergului;  fiind o cale directă de acces între două mari poduri, uliţa era probabil destul de circulată. În plan mai observăm şi cele două ramificaţii finale ce dau în Podul Târgului din Afară, viitoarele străzi Mântuleasa (prelungire) şi Ştefan Luchian. Din planul Sulzer, destul de schematic, nu mai distingem în zonă decât mari loturi cultivate. 

 

a. Manta, ctitori de biserică şi de mahala

 

Mahalaua Mântuleasa s-a dezvoltat în jurul parohiei omonime dar şi de-a lungul străzii Mântuleasa, care a făcut de la bun început legătura între Podul Târgului de Afară şi Calea Călăraşilor, vechi artere comerciale medievale.

După prima menţionare documentară a uliţei Mântuleasa din anul 1707, următorul reper cronologic este anul 1733 şi este legat de ctitorirea bisericii.

“Această sfântă şi dumnezeiască beserică unde se cinsteşte hramul Sfinţilor Îngeri Mihail i Gavril şi iaşte făcută din temelie de jupâneasa Mariia, sora jupânu Manta cupeţul i de jupâneasa Stanca, care au ţinut jupânu Manta; şi s-au făcut în zilele lui Gligorie Ghica voievod în luna lui sept.25 când umbla vă leatul 7242” [6]

O legendă a locului ne vorbeşte despre împrejurările ridicării bisericii [7]: „Pe locul unde se află astăzi biserica Mântuleasa, se găsea o grădină mare ca mai bine de două pogoane. În fundul acestei grădini cu faţa la răsărit, era o casă boerească cu multe încăperi, cu grajd, magazii şi şură pentru trăsuri. Această grădină aparţinea familiei Manta şi se moştenea din tată în fiu”. Menţionarea acestei grădini ne duce cu gândul la marile întinderi cu verdeaţă caracteristice oraşului fanariot. Ionescu-Gion notează şi el o tradiţie ce vorbeşte despre existenţa unei mari livezi împrejmuită cu gard de nuiele. „Câinii fiind mulţi şi rei în mahala, cine trecea noaptea pe acolo rupea nuiele din gard, să se apere de câini. Azi aşa, mâine aşa, până n-a mai rămas nici urmă de gard, – de unde locuţiunea bucureşteană: „ a luat din gardul Mântulesci”, adică a luat de unde nu este nimic”[8]. Existenţa unei mari moşii şi implicit a unei mari case cu acareturi este de la sine înţeleasă în cazul unei familii care a putut ctitori o biserică. Pentru o mai mare apropiere de imaginea acestora cităm descrierea unei case înstărite aşa cum ne-o înfăţişază un document de epocă: „O bună casă boerească (…) cu gard, cu cuhnie, cu şopron, cu casă dă jos, cu o casă mai mică, cu poartă bună, cu puţ în curte, cu curtea pe uluci, cu grădina asemenea cu casele de sus toate grijite, cu paturi, cu laviţe, cu păticine de macaturi, cu uşi la toate casele, căptuşite, cu ferestre dă steclă pe toate casele, cu încuietori la toate uşile, asemeni şi beciurile iarăşi cu paturi, cu laviţi, cu uşi aşişderea, cu o căscioară ce este din dosul grădinii, cu locşorul ei, cu puţ în curte”[9].

„Aici locuia bătrâna văduvă Mântuleasa, soţia lui Matei Manta (portarul) şi cu fiica sa Maria, văduvă şi ea fără copii. Mântuleasa, femeie de o frumuseţe rară, era foarte luxoasă şi cheltuitoare. Desele petreceri ce făcea, precum şi luxul ce-l ducea, chiar către bătrâneţe, a făcut ca averea ce i-o lăsase soţul său să se micşoreze din ce în ce mai mult. Când începuse să fie părăsită şi de prieteni, s-a hotărât ca, pe locul său, în faţa casei, să zidească o sfântă biserică, pentru pomenirea ei şi a soţului ei, cu care avusese un trai foarte bun şi fericit. A tocmit un meşter – era sârb – care să-i facă planul şi socotea cât are să o coste toată lucrarea. Văduva Mântuleasa nu a avut parte să-şi vadă visul împlinit, căci o boală grea i-a curmat zilele. După moartea sa, fiica sa Maria, cu banii ce-i lăsase mama sa, a început zidirea bisericii. Dar socotelile nu se potrivise, şi cu banii rămaşi de la mama sa biserica nu a putut fi terminată. Nu a fost făcută decât zidăria. Astfel, ea a rămas multă vreme numai în roşu. Mai târziu, Nae Rătescu, ginerele lui Mihai Manta (Manta cupeţu), cu care locuia împreună şi vecini cu Mântuleasa, s-a hotărât să termine biserica în tovărăşie cu socrul său, mare negustor cu avere. Ea a fost terminată abia în anul 1732 şi târnosită în ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, hramul bisericii şi patronul lui Mihail Manta cupeţul”

În istorisirea sa, Maiorul Eugen Mântulescu-Manta prezintă şi o variantă a pisaniei, diferită însă de transcrierea lui Alexandru Elian, istoric al inscripţiilor şi documentelor bucureştene. Din raţiuni lesne de înţeles, considerăm corectă versiunea savantului. Istorisirea maiorului intră în contradicţie cu puţinele date pe care le deţinem. Acestea din urmă ne fac să dăm un curs uşor diferit evenimentelor.

     Despre Manta cupeţu, documentele ne spun doar că în 1718, împreună cu fratele său Mihai cumpără 200 de stânjeni de moşie în hotarul Ioneştilor în judeţul Saac [10] . În 1733, anul târnosirii bisericii, el era deja mort, altfel ar fi fost prezent în mod direct în pisanie. Este posibil să fi murit departe de casă întrucât piatra lui de mormânt lipseşte din inventare.

Maria, Mihai şi Stanca, mai apar într-un document în 1739, când fac danie Mânăstirii Stavropoleos moşia cumpărată anterior [11].  Între 1721-1747, Maria, „sora Mănticăi” mai apare ca donatoare şi în actele bisericii Negustori cu suma de 20 de taleri.

          Alte documente legate de biserică sunt trei pietre de mormânt: 1735 – Frâncu Căpitanu cu jupâneasa dumnealui Maria, posibil sora lui Manta Cupeţu[12], 1741 – jupanul Dumitru [13], 1757 – Manul vel Cămăşaru[14]. De asemenea, pe zidul proscomidiei mai sunt pomeniţi „erei Bratu [15], Iane”, probabil zugravii bisericii.

          Hramul bisericii poate fi pus în legătură cu Mihai, fratele lui Manta. De asemenea s-ar putea stabili o conexiune cu hramul Mânăstirii Stavropoleos, căreia ctitorii de la Mântuleasa îi donează moşia de la Ioneşti. De ziua Sfinţilor Voievozi, în chiar anul târnosirii Mântulesii, un anume Manta apare într-un pomelnic al mânăstirii [16]. Acest lăcaş, şi el recent ctitorit, cu faimă în Bucureşti, purta hramul mânăstirii-mamă, locul de metanie al egumenului, Kir Ioanichie de la Gura – Pogoniana din Epir.

Următorul reper cronologic este catagrafia din 1752, realizată cu ocazia daniei lui Grigore Ghica al II-lea către ctitoria sa, mânăstirea Pantelimon. Aceasta consta într-o  moşie domnească ce cuprindea 12 mahalale [17] şi o vie domnească. Patru dintre  mahalalele intră în zona noastră: Olari, Popa Drăguşin (ulterior Mântuleasa), Lipcani (ulterior Sf.Ştefan), Popa Soare. În mahalaua Mântuleasa se găseau la acea dată 53 de „locuri” (case) în care trăiau: 4 boiernaşi, 4 preoţi, 3 călăraşi, 7 căpitani, un ceauş, 2 copii din casă, un logofăt agiesc, un odobaş de seimeni, 2 stegari, un vătaf la Ţarigrad, un abagiu, un cociaş, 2 cojocari, un măcelar, un săpunar, un cupeţ, un sărac, un nevolnic, un armean, 5 ţărani (4 birnici şi un scutelnic), 4 văduve, 7 „diverşi” [18]. Odată cu intrarea în zestrea mânăstirii, fiecare casă trebuia să-şi plătească birul.

La două decenii de la târnosirea bisericii, s-a pierdut urma familiei lui Manta. Foarte probabil lipsită de urmaşi aceasta s-a stins [19]. 

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, conform unei catagrafii citată de profesorul Ionescu Gion, mahalaua Mântuleasa avea 28 de case.  În jumătatea de veac trecută din 1752, observăm o scădere demografică importantă. Este probabil ca în graficul demografiei zonei, catagrafia citată să fi surprins punctul de minim. O serie de calamităţi ar fi putut afecta populaţia mahalalei: cutremure [20], incendii şi mai ales foametea şi ciuma. Incendiile erau frecvente în Bucureşti şi greu de potolit. Majoritatea caselor erau de lemn şi pământ, ridicate din bârne de salcâm şi acoperite cu paie, stuf, scânduri, şindrilă. La izbucnirea focului clopotele bisericii erau trase în dungă. Nu exista un serviciu organizat de stingere. Abia la începutul secolului al XIX-lea se instituise o organizare rudimentară pe mahalale: „îndatorându-se mahalagii că îndată ce vor auzi aprinderea de foc în vecinătate, să sară 20 de oameni, fieşicare cu câte o cange în mână sau câte un topor, şi cu scările, şi cu grabă să alerge la foc ca să ajungă mai înainte până a sosi dumnealor zabiţii politiei şi să înceapă atât şi a surpa spre potolirea focului” [21]. O mare molimă de ciumă care a cuprins toate mahalalele este semnalată în 1792.

În 1810, în mahala sunt semnalate 44 de case, în care trăiau 122 de bărbaţi şi 138 de femei, amestecaţi români, greci, sârbi. Ei erau păstoriţi de doi preoţi, „fără nici o patimă şi neglodiţi” şi un diacon, iar biserica avea „toate rânduielile bune”. [22]

b. Mahalaua Mântuleasa la vremuri de schimbare

 

O imagine asupra zonei Mântuleasa şi a mahalalelor limitrofe, la mijlocul sec.XIX, ne oferă planul Borroczyn. Putem observa traseele mai multor uliţe, nedenominate însă, parcelările, maidanele cu denumirile lor; în varianta C.Sfinţescu, putem urmări forma explicită a caselor existente şi funcţia construcţiei. Regăsim uliţele menţionate în planul Sulzer şi noi făgaşuri între parcele, identificabile cu străzile de mai târziu. Traseul uliţei Mântuleasa este mai bine definit ca pornind din viitoarea cale a Călăraşilor. În planul Borrocyzn  ea apare pavată pe mai mult de jumătate din lungimea sa, pornind dinspre Podul Târgului din Afară. Pavată în întregime ne apare ramificaţia stângă a uliţei, actuala str.Ştefan Luchian.

     Problema pavării uliţelor, mereu prezentă în Bucureştiul vechi, a parcurs mai multe etape. La început uliţele mahalalelor erau pavate cu pământ iar gropile astupate cu moloz, pământ, nisip şi chiar gunoi. O atenţie mai specială era acordată doar marilor poduri care în secolul al XVI-lea erau pavate cu un strat de pietriş; ulterior au fost podite cu lemn. Pentru că starea drumurilor a fost întotdeauna problematică planuri de îmbunătăţire au fost făcute mereu. Prea puţine au fost însă şi duse la îndeplinire. Între 1822-1828, apare ideea pavării cu piatră a uliţelor. În 1834 se înfiinţează biroul pavajelor. Profilul străzilor se face convex pentru o mai bună scurgere a apei iar lărgimea lor se stabileşte la 6 stânjeni. Între 1860-1866  se pavează 50 de străzi din fiecare culoare administrativă. O imagine surprinsă probabil la începutul sec.XX, ne prezintă lucrări de pavare pe Calea Vergului. Referiri specifice la caldarâmul uliţelor din zona noastră apar în documentele primăriei începând cu 1835 [23].

Prezente în planul Borroczyn sunt şi maidanele. Aceste locuri virane aveau funcţia unui spaţiu comun şi oamenii le foloseau de la locuri de întâlnire, de târg, de joacă pentru copii, până la depozitarea celor netrebuincioase şi chiar a gunoaoielor. Puţurile erau de asemenea un bun comun. Apa potabilă era o altă problemă a bucureşteanului. Oamenii aveau câteodată puţuri în curte dar ele aveau „apă rea şi sălcie din care ni se pricinuieşte boala” [24]. Apa pentru băut era cumpărată de la sacagii; aceştia colindau uliţele strigând cât îi ţinea gura „Apă! Apă! Haap!…”; mai târziu apa era filtrată  în vase mari de piatră spongioasă [25].  La sfârşitul secolului al XVIII-lea apar în centrul oraşului, după moda turcească, cişmelele de utilitate publică.

Iluminatul şi paza de noapte încep şi ele a se organiza. La sfârşitul secolului al XVIII-lea străzile erau încă neluminate; şomoioage aprinse erau doar în faţa porţilor boiereşti iar caleştile erau însoţite pe timp de noapte de robi ţigani cu masale. În secolul al XIX-lea se amenajează treptat iluminatul cu seu şi felinare. Noaptea în mahalale era organizată strajă. Iată locurile unde stăteau paznicii mahalalei Mântuleasa în 1840: la metocul mânăstirii Căldăruşani [26], la vătaful Gheorghiţă, fostul ipocomisar, la pitarul Ioniţă Roşianu.[27] În puterea întunericului straja striga la cel mai mic zgomot „Stai! Te văd!”. În vreme de primejdie erau organizate patrule de 10-15 oameni care cutreierau mahalaua.

Loturile din zona noastră, aşa cum ne apar în planul Borroczyn, au o formă destul de neregulată; ele sunt în schimb parcelate în majoritate rectangular şi construite către interior.

Într-un act de vânzare din 1880, găsim descrierea unei case ce se afla pe locul actualei piaţete Mântuleasa: ”construcţia care se compune din două prăvălii, patru camere, unu giamlâcu, pivniţa, unu beciu şi curtea”.[28] O astfel de casă costa pe atunci 18500 lei noi. 

c. Urbanizare şi modernizare urbanistică (1850-1950)

Informaţii noi avem în planul Bucureştilor întocmit de generalul Pappazoglu în 1871. Aici reprezentarea traseelor şi a parcelelor este destul de schematică în schimb avem date despre numele străzilor. În procesul de modernizare a oraşului o etapă anevoioasă o constituie stabilizarea adreselor. Uliţele sunt botezate iar casele sunt numerotate iniţial pe tot oraşul, ulterior pe mahalale şi într-un final pe străzi.  În planul Pappazoglu apar pentru prima dată denominate: strada Plantelor, strada „Ventului”, denumire dată ramificaţiei din dreapta a străzii Mântuleasa, strada Romulus, strada Sf.Ştefan, strada Popa Soare, strada Dimineţii. Podul Târgului din Afară apare sub noua denumire de Calea Moşilor iar actuala cale a Călăraşilor apare sub numele de Calea Vergului. Cu toată aproximaţia planului este evident totuşi că traseele prezente în planul Borroczyn au devenit mai regulate. Odată cu acest plan nu mai sunt prezente maidanele.

Planul armatei, alcătuit între 1895-1899, ne prezintă marea schimbare pertrecută în structura urbană a capitalei la sfârşitul secolului al XIX-lea: trasarea noilor axe principale ale oraşului. În zona studiată, vechiul reper, Podul Târgului din Afară este înlocuit de bulevardul Carol, traseu ce uneşte în linie dreaptă Piaţa Universităţii cu  Gara de Est [29]. Bulevardul intersectează fostul Pod al Târgului din Afară în chiar zona noastră, acolo unde strada Vântului, actuala Mântuleasa „se varsă” în el. Noua arteră străpunge mahalalele de cealaltă parte a Căii Moşilor, în zona noastră el afectând doar colţul nord vestic al mahalalei Mântuleasa şi în continuare zone care aparţin mahalalelor Popa Soare şi Oborul Vechi. Actuala Piaţă Carol se suprapune unei foste parcele, loc desemnat de G.Costescu drept reper nord vestic al mahalalei Mântuleasa. Informaţiile privind nomenclatura străzilor din planul Pappazoglu rămân valabile.   

Un alt efort al cărui rezultat este vizibil în planul armatei este acela de aliniere a străzilor. Alinierea străzii Mântuleasa a avut loc probabil în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Dovada în documente a acestui proces sunt numeroasele cereri de despăgubire pentru exproprierea unor părţi de proprietate [30]. Dosarul 1/1898 se referă la exproprierea unei părţi a proprietăţii  lui Grigore Borănescu din strada Mântuleasa nr.15. Schiţa ataşată ne prezintă un imobil ce se desfăşura până la aproximativ o treime din lăţimea străzii. Acesta a fost dărâmat pentru aliniere. Dosarul 7/1898 vorbeşte despre o expropriere „pentru facerea unei piaţete”. Este vorba de actuala piaţetă Mântuleasa. În 1896 în acelaşi scop este expropriată familia Laurian din Mântuleasa nr.21. Dosarul 35/1897 ne vorbeşte despre alinierea stradelei Mântuleasa, actuala Pictor Romano în vederea căreia este expropriat Bălănescu Episcopul Huşilor.

Într-un plan din 1893 [31] strada Mântuleasa apare marcată cu linie roşie punctată; aceasta continuă pe prelungirea Mântuleasa (atunci Vântului), până în bulevard. Acest marcaj semnalează „stradă pe care s-a înfiinţat linii de Tramway concesiunea Frederico Thalasso şi Contele Erec Graziadei, 30 noiembrie 1890”; intenţia de a instala traseul tramvaiului pe strada Mântuleasa, chiar dacă nu a fost dusă la bun sfârşit [32], dovedeşte încă odată importanţa acestui traseu.

In mai multe planuri observăm trasarea străzii Mântuleasa cu o dungă portocalie, ce demarchează graniţa între circumscripţiile de poliţie; este posibil ca acestă delimitare administrativă să păstreze amintirea graniţelor fostelor mahalale [33]

Privind parcelele prezente în planul armatei observăm o creştere a suprafeţelor construite, în defavoarea fostelor grădini. Apar casele tip vagon. Se păstrează din această perioadă şi un recensământ al imobilelor. Din ultimul deceniu al sec olului al XIX-lea datează multe din casele încă existente. Clasa socială ce ocupă de acum această parte de oraş, clasă educată şi destul de înstărită, în parte evreiască, construieşte case unifamiliale sau case de raport cu decoraţie eclectică, imobile de un etaj sau două, solide, realizate după proiect de arhitect. Conform unui recensământ al locuinţelor realizat între 1885-1901, în suburbia Mântuleasa se aflau: 1063 camere de locuit, 11 camere de cancelarie, 194 de cuhnii, 2 ateliere, o cafenea, 3 cârciumi, 19 cai [34]. Vechea mahala cedează locul unui cartier de case, aerisit, cu vegetaţie abundentă. De timpurile vechi mai amintesc doar biserica Mântulesii şi traseul capricios al stăzilor. 

Între alte imobile, încă existente, prezente deja în planul armatei, ne oprim asupra şcolii, ridicată pe „locul comunei”, în locul fostei Comisii de negru.

 Începând cu secolul al XIX-lea preocuparea oficialităţilor pentru organizarea unui învăţământ de stat, accesibil unor pături cât mai largi se face simţită. „Eu ţin numaidecât ca fiecare să ştie în curând a scrie şi a ceti” spunea Alexandru Ioan Cuza în 1859. În 1875 se înfiinţează în Bucureşti 35 de şcoli primare. Rezolvarea în plan edilitar a şcolilor este una dintre primele probleme puse arhitecţilor. Acestea îşi aveau anterior sediul în clădiri adaptate, fie ele locuinţe sau chilii mânăstireşti.

Nu ştim exact de când a funcţionat şcoala primară în zona Mântuleasa. În 1883 se înregistrează o cerere ca pe locul comunei să se ridice o şcoală primară de băieţi [35]. În acelaşi act este amintit că lecţiile se desfăşurau deja în casa domnului Papadopol, pe care o identificăm în planul din 1911, pe strada Romulus la nr.5. Clădirea şcolii ridicate, are un hol central pătrat, 4 săli de clasă, două de fiecare parte a holului şi o mică sală pentru profesori. Pe o scară de lemn se ajungea la al doilea cat, unde se afla locuinţa directorului, patru camere ale sale şi două pentru servitori. La ridicarea şcolii, primăria a licitat pentru demolare terenul construit al fostei Comisii de Negru iar materialul rămas de la aceasta a fost vândut.

  La şcoala din Mântuleasa învaţă între 1914-1917 Mircea Eliade. Iată cum o descrie în amintirile sale: „Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţilor”. Castanii, pe care Eliade îi aminteşte şi în nuvela fantastică „Pe strada Mântuleasa”, mai există şi astăzi.

În planul din 1911 zona noastră apare definitivată din punctul de vedere al traseelor străzilor, pe care le regăsim întrutotul astăzi. Modificări mai apar la nivelul construcţiilor şi al parcelelor; cu toate acestea, loturile şi clădirile existente la acea dată au rămas în majoritate in situ. Menţionăm rigurozitatea  planului din 1911 care ne face să ne oprim mai îndelung asupra lui chiar dacă informaţiile privitoare la traseele şi numele străzilor le deţinem deja. Vom suprapune acestui plan, planul Borroczyn în varianta C.Sfinţescu. Vom putea urmări astfel mai limpede transformarea zonei având ca repere cele două extremităţi ale drumului parcurs. Această analiză ilustrează în fapt procesul de occidentalizare prin care a trecut Bucureştiul în a doua jumătate a sec.XIX şi începutul de XX. Iată principalele modificări:

–          se îndreaptă traseele străzilor ajustându-se parcelele;

–          locurile virane şi maidanele sunt parcelate în marea lor majoritate; sunt create noi spaţii libere, cu geometrii regulate, mai mici ca dimensiune întotdeauna în intersecţii; aceste spaţii răspund unei noi viziuni urbanistice ele constituindu-se în mici oaze de verdeaţă, fără vreo destinaţie socială aparte;

–          densitatea parcelelor pe loturi creşte şi acestea sunt aproape fără excepţie construite.

          Pentru a da viaţă traseelor urmărite în plan ne vom opri asupra universului sonor şi olfactiv al Bucureştilor începutului de secol XX. „(…) dimineaţa mă trezeau zgomotele oraşului. (…) Era mai întâi ropotul cailor. Caii birjelor sau căruţelor, trap-trap, trap-trap… apoi strigătele vânzătorilor ambulanţi – mai întâi olteanul cu cobiliţa care vindea zarzavaturi (…) venea apoi iaugiul „iaurr…iaurr… lapte covăsituuu”. Şi ăl cu două bidoane mari de metal la capetele cobiliţei: „gaz-benzin… gaz-benzin…”(…) Dar mai era mai cu seamă florăreasa. Auzeam de departe strigarea ei melodioasă „Hai la garoafe…lalele… anatiitee…” (…) Când ieşeai în stradă mirosul dominant era de bălegar de cal”[36]. La acestea mai adăugăm cântecul zurgălăilor iarna, sunet atât de familiar vechiului bucureştean. 

La planul din 1934 ne vom opri asupra nomenclaturii unor străzi.

În planul din 1911, strada Mântuleasa ne apare ca o arteră cu două ramificaţii: una spre dreapta, pe lângă gardul bisericii, cealaltă continuă spre stânga ajungând în Calea Moşilor. Aceasta din urmă este prezentă începând cu planul Sulzer. În planul din 1934 aceste străzi apar sub denumirea de Pictor Romano şi respectiv Pictor Ştefan Luchian. În Regulamentul pentru numerotarea şi nomenclatura străzilor Municipiului Bucureşti din 1945, la articolul g) citim: “Pentru stradele cari astăzi au forma de T sau Z şi totuşi poartă o singură numire, ceea ce produce dezorientare, se va căuta a se da denumiri distincte pentru porţiunile ce apar distincte”. Este şi cazul străzii Mântuleasa la începutul secolului. Credem că celor două braţe ale străzii Mântuleasa li s-a schimbat denumirea în conformitate cu legea citată mai sus şi la aceeaşi dată, cândva între 1911 şi 1934. Ambele poartă nume de pictori chiar dacă nu există nici o legătură memorială între aceste locuri şi persoanele ale căror nume le poartă.  

Prin comparaţie cu planul din 1934 în planul actual,  observăm o nouă creştere a densităţii construcţiilor, în sprecial pe segmentele mai apropiate marelui bulvard: prelungirea Mântuleasa, str.D.Racoviţă. De asemenea se schimbă regimul de înălţime, apar câteva blocuri. Piaţetele din intersecţii sunt aproape fără excepţie spaţii verzi sau locuri de joacă pentru copii cum e cazul Piaţetei G-ral N.Dabija. Un element nou este Intrarea Mântuleasa, ce apare pe segmentul median al prelungirii Mântuleasa, dintre străzile Plantelor şi Dimitrie Racoviţă.  Această parcelare a fost făcută în anii 20 pe domeniul doctorului Şutzu, care constituia parcul fostului cămin-sanatoriu Caritatea; Institutul de Sănătate se afla în primul segment al străzi Plantelor. Menţionăm că în acest sanatoriu s-a stins poetul Mihail Eminescu.

d. Strada Mântuleasa – de la periferie medievală la habitat cosmopolit

 

De la periferia secolului al XVIII-lea, mahalaua Mântuleasa se va schimba treptat. Locul negustorilor, al comerciaţilor sau al oamenilor obişnuiţi va fi luat de liberi profesionişti de clasă mijlocie şi superioară, undeva între 1830 şi 1900. In această perioadă, locuinţele de tip oriental dispar iar culturile de viţă de vie, zarvaturi sau livezile de pomi fructiferi sunt lotizate şi vândute noilor colonişti, cel mai adesea de altă origine etnică. Acest lucru are legătură cu schimbările profesional-demografice dar şi urbanistice ale zonelor centrale şi apropiate lor, fenomen de schimbare, care s-a derulat pe întreg parcursul secolului al XIX-lea până în anii primului război mondial.

Acest lucru poate fi observat la o simplă privire comparativă a planurilor din 1859 şi 1911. În vremea lui Cuza, strada Mântuleasa era mărginită de întinse grădini de zarzavat şi case ascunse în interiorul curţilor exceptând zona centrală a cartierului din zona bisericii Mântuleasa.

In numai 50 de ani zona se schimbă radical căpătând un aspect rezidenţial din perspectiva unui cartier de liber profesionişti ai secolului al XIX-lea. La începutul secolului XX, în afara traseului cunoscut şi azi, strada Mântuleasa avea şi o continuare spre est. Astfel, un segment al străzii Pictor Alexandru Romano de astăzi, până la intersecţia cu strada Dimineţii de azi, s-a numit tot Mântuleasa. Acest lucru certifică faptul că mahalaua a avut mai întâi o dezvoltare radiară, în jurul bisericii, simultan cu una pe axa nord-sud.

Schimbarea urbanistică de care aminteam mai sus s-a datorat unui alt fenoment extins la scara întregului oraş: caracterul multicultural şi astfel cosmopolit al Bucureştilor. Este perioada în care oraşul şi cartierele sale absorb o demografie urbană foarte variată profesional şi etnic din toate regiunile Europei!

Potrivit Anuarului Statistic ai anilor 1898 şi 1899, pe strada Mântuleasa locuiau 33 de români, 2 albanezi, un grec, 2 italieni, 4 elveţieni, 32 austro-ungari şi 18 evrei. Aşadar, 59 de alogeni şi 33 de români apar ca şi proprietari. Împreună cu familiile lor locuiau în 31 de case, un total de 136 de locuitori.[37]

Pe strada Vântului, prelungire a străzii Mântuleasa către Calea Moşilor, astăzi secţiunea nordică a străzii dintre zona bisericii Mântuleasa şi Calea Moşilor. Acest segment forma la începutul secolului XX strada Vântului. Aici, în 9 case locuiau 44 de locuitori. Aceştia erau: 16 români, 21 de supuşi austro-ungari şi 7 evrei.

Ce tipuri de profesiuni erau întâlnite pe strada Mântuleasa la 1900? Iată-le: un doctor(român); un inginer(român); un avocat(român); un preot(român); 5 profesori (2 români, între care o femeie, 3 austro-ungari, între care 2 femei şi o profesoară italiancă); un militar (român); 4 funcţionari publici (români); 10 funcţionari particulari (între care 3 români, 2 elveţieni, 4 evrei şi unul austro-ungar); 2  mari arendaşi (între care un român şi un grec); un cofetar albanez; 2 mecanici&fierari(între care un român şi un austro-ungar); un lăcătuş austro-ungar; un tipograf austro-ungar; 3 pantofari&cizmari, între care un român şi doi austro-ungari); 15 comercianţi în general (între care 5 români, un albanez, 2 elveţieni şi 10 evrei, între care o femeie); o modistă evreică, un pictor&sculptor&artist italian; un brutar evreu şi 36 de servitori(între care 11 români(7 femei), 23 austro-ungari(20 femei) şi 2 servitoare evreice).

Pe strada Vântului, astăzi parte a străzii Mântuleasa, avem pentru 1900 următoarele profesii: 2 avocaţi (români); un ziarist&om de litere (român); 3 funcţionari publici(români); 8 funcţionari particulari(între care un român, trei austro-ungari şi 4 evrei); un mare arendaş român; un pictor&artist&sculptor evreu; un tâmplar austro-ungar; un librar austro-ungar; un vopsitor&zugrav român; un brutar&simigiu evreu; un pantofar austro-ungar; 2 muncitori cu braţele austro-ungari şi 48 servitori(între care 7 români(6 erau femei) şi 41 austro-ungari, între care 35 de servitoare).[38]

Acestei demografii multiculturale îi datorăm valoarea de patrimoniu construit şi patrimoniu ambientat pe care-l presupunem, de la mobilier până la vestimentaţie. Majoritatea caselor acestei zone protejate astăzi au fost ridicate în această perioadă de până la primul război modial, cu extinderea interbelică de rigoare.

Primul război mondial a determinat o inversare demografică consistentă în favoarea românilor pe întregul ansamblu al oraşului, fapt datorat pe de o parte celor rămaşi aici din anii războiului şi pe de altă parte, datorită valurilor de colonişti veniţi din noile provincii care s-au unit cu România la 1918.

Zona Mântuleasa nu a fost afectată imediat de aceste schimbări demografice ci mai degrabă, în a doua etapă a acestui fenomen, care a inclus schimbarea treptată a proprietarilor. Între primii care au plecat au fost alogenii de origine balcanică, chiar dacă aveau cetăţenie română, dar şi vechii supuşi austro-ungari, se întorc în arealele lor etnice devenite ţări „tinere”: Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Yugoslavia.

În anii comunismului zona Mântuleasa a suferit drama chiriaşilor care mai continuă în parte. Astăzi zona este locuită de o pătură eterogenă, lipsită de coerenţă comunitară. Parte din case au fost recuperate de foştii proprietari, parte cumpărate de foştii chiriaşi, parte găzduiesc firme sau instituţii.

4. Cazuistică de habitat şi ambient interior

 

a. Biserica Mântuleasa

Biserica Mântuleasa se încadrează într-o tipologie specifică Ţării Româneşti,  cu unele elemente inedite. Aceasta  se înrudeşte, din punct de vedere al picturii exterioare (odinioară toţi pereţii bisericii erau pictaţi, astăzi nu se mai păstrează decât pictura din pridvor, şi aceasta parţial) cu lăcaşe precum Stavropoleos, Kretzulescu (din Bucureşti) sau Pietroşiţa (Dâmboviţa), Biserica Mare din Câineni (Vâlcea), mânăstirea Hurez. Motivele vegetale, arabescuri complicate de frunze stilizate, sunt comune mai multor biserici bucureştene, iar fresca animalieră din pridvor, din ilustrarea Parusiei, prezintă elemente comune cu cea de la Kretzulescu. Biserica este pictată în prima parte a veacului al XVIII-lea, de către zugravii Iane şi Bratu, cel din urmă fiind poate ucenicul,  dar fresca avariată nu ne-a permis să desluşim un eventual portret al acestora (el ar fi putut fi acoperit la o repictare a lăcaşului). Acesta ar fi putut să existe, cunoscut fiind obiceiul ce se naşte în secolul al XVIII-lea, ca pictorul să se elibereze de povara anonimatului impusă de mentalitatea Evului Mediu  şi să se imortalizeze în fresca pe care o realizează.

  O imagine rar întâlnită în pictura murală medievală o reprezintă hora domniţelor, prezentă atât în pridvorul de la Mântuleasa, cât şi în cel de la Kretzulescu (aici chiar de două ori, dar detaliile sunt mai puţin vizibile, pictura fiind destul de ştearsă), dar şi la mânăstirea Hurez. Hora[39] în care sunt prinse domniţele este o ilustrare a Psalmului 149, care vorbeşte despre slăvirea lui Dumnezeu cu „tobe şi arfe”[40]. Imaginile horelor de la Kretzulescu şi Mântuleasa prezintă anumite particularităţi, legate de straiul dănţuitoarelor şi de instrumentele folosite de acestea (la Mântuleasa e vorba despre tobă, harfă şi un instrument de suflat, la Kretzulescu de tobă, harfă şi un instrument cu coarde). În hora de la Mântuleasa pictura este atent elaborată, sunt vizibile detalii precum şirurile de mărgăritar de la gâtul domniţelor, cerceii şi împletitura complicată a părului, cingătorile brodate cu modele diverse şi nasturii preţioşi. De asemenea, unul dintre muzicanţi, cel cu harfa, are în picioare o pereche de papuci turceşti, din cei cu vârful întors, şi poartă un caftan lung, stacojiu, cu ample falduri. Fresca de la Kretzulescu este aproape ştearsă, cu greu mai putându-se distinge siluetele domniţelor prinse în horă.

Cromatica motivelor vegetale prezente la Biserica Mântuleasa este una caldă, predominând roşul şi albastrul. Plante de acantă, cu frunze mari, ondulate, împodobesc brâurile decorative, aflate încă la mare preţ în epocă, după jumătatea veacului elementele decorative căzând în subsidiar.

    Tot de un interes major mai este la Biserica Mântuleasa fresca animalieră, un bestiar complex ce reuneşte o serie de animale, unele specifice  Fiziologului românesc, fantastice sau reale: inorogul (cu varianta sa din Alexăndrie, calul Ducipal), vulpea, maimuţa, melcul, păunul, manticora, broasca ţestoasă, şarpele, boul, centaurul (aici, împreună cu varianta sa feminină), ursul, pilul etc. O zeitate htoniană (Hades, poate, sau Lucifer cel aruncat din înalturi în străfundurile pământului, mai ales că manticora, simbol prin excelenţă diabolic, se află în imediata sa vecinătate) priveşte din adâncul pământului, dintr-un puţ ce dă la iveală măruntaiele deşertului stacojiu, tărâm nefast, reprezentat prin contrast cu Împărăţia lui Dumnezeu, redată pe fond albastru; cele două tărâmuri sunt despărţite printr-o buclă iar fundalurile se încadrează în cromatica generală – albastru şi diferite nuanţe de roşu. Ipoteza că am putea vorbi despre o reprezentare a diavolului este încurajată de ideea centrală a Fiziologului , că fiinţa omenească trebuie să se ferească de diavol la fel ca animalele de vânător (frescele animaliere sunt substituite deseori cu imagini legate de practicile cinegetice, avem, astfel, ogarii ce aleargă surprinşi pe turlele mânăstirii Horezu sau ilustrarea fabulei lui Esop, Vulturul lovit de săgeată, de pe bolniţa mânăstirii Bistriţa).  

Cele două cărţi populare, Fiziologul şi Esopia servesc îndeobşte drept inspiraţie pictorilor români, iar animalele par să coincidă, cel puţin parţial, cu cele ilustrate în pictura murală[41].

                      Alegoria animalieră din pictura murală valahă are deci un subliniat caracter moralizator[42],  servind de îndreptar pentru bunul creştin care poate deprinde, decriptând, „tâlcuind” istoriile ce i se înfăţişează, un cod comportamental, o conduită creştină. Vorbim fie despre animale obişnuite, cunoscute în spaţiul geografic european, despre animale exotice (precum pilul sau maimuţa – cea de la Mântuleasa seamănă izbitor cu o fiinţă umană, atât ca înfăţişare, cât şi ca atitudine – privirea îi trădează facultatea raţională) sau despre animale fantastice – inorogul, manticora, aspida, etc. Printre zugravi vor fi circulat caiete cu modele, din care par să se fi inspirat pentru redarea acestor animale, căci variantele româneşti ale Fiziologului nu sunt ilustrate[43]; unele detalii sunt preluate întocmai din cărţile populare (de pildă, despre pil se crede că nu are încheieturi la picioare, din acest motiv mişcându-se foarte greu; într-adevăr, în reprezentările româneşti elefantul are membrele ca nişte butuci inflexibili). Diferenţa real-fabulos e precară[44] sau, mai bine zis, se supune unei alte logici, (la antici ea nu există, avem deseori consemnări legate de existenţa unor animale fabuloase, precum inorogul, iar Plinius vorbeşte despre femei care au dat naştere unor făpturi monstruoase, precum centaurii sau şerpii[45], asigurându-şi cititorii că el însuşi, ca om de ştiinţă şi autor al enciclopediei, a verificat adevărul supoziţiilor sale). De asemenea, în mentalitatea medievală importantă este restituirea acelui simbol înscris în lucruri de la Facere, şi nu învestirea cu sens, decriptarea schemelor generale în spiritul interpretării alegorice: astfel, Fiziologul  e un manual, un reţetar ale cărui pilde, puse cap la cap, conduc fiinţa pe calea cea dreaptă, către Dumnezeu, iar reprezentările animaliere ce însoţesc Judecăţi de Apoi sau Faceri trebuie descifrate, de asemenea, într-un anumit context.

În ilustrarea luptei dintre viaţă şi moarte, inorogul se află, pe fresca de la Biserica Mântuleasa,  în luptă cu un urs: în unele variante[46], inscripţiile îl nominalizează drept Ducipal, legendarul armăsar al lui Alexandru Macedon;  unii cercetători[47] au asimilat licornul din Fiziologul calului năzdrăvan care răzbună moartea stăpânului său[48] prezent în fresce. Inorogul, în calitatea sa de simbol al morţii, este animalul psihopomp ce rătăceşte de-a pururi în preajma stăpânului său fără a-l reîntâlni însă (Alexandru apare mereu în reprezentări ale Parusiei, păzind poarta întunericului); inorogul şi calul lui Alexandru rămân totuşi structuri simbolice distincte[49], iar când acesta din urmă apare în luptă cu ursul, animal consemnat în bestiarul diabolic, lupta lor semnifică, în cheie alegorică, confruntarea între viaţă şi moarte. Între bisericile pe ai căror pereţi exteriori se află o astfel de temă se numără şi mânăstirea Hurezu, precum şi alte lăcaşuri sfinte din Argeş şi Vâlcea.

 Pilul (sau fildişul), o „replică pe uscat”[50] la „chiţii cei mari”, apare cel mai adesea în reprezentările Parusiei ce implică elementul acvatic (precum în pictura  exterioară de la Voroneţ); la Biserica Mântuleasa el se află situat într-o margine a frescei, iar pictorul pare să fi văzut un model mai apropiat de înfăţişarea reală a animalului; membrele acestuia nu par ţepene şi lipsite de încheieturi, cum ne spune Fiziologul[51] că ar fi: „pilul nu are încheieturi la picioare ci, când va el să să odihnească, el se radzimă de un copaci şi stă într-un picior, iar vânătorii merg la acel copaci, ce să radzimă el, furiş, şi-l taie cu firăstrăul”.

Asociată cel mai adesea cu domeniul htonian, animal diabolic mâncător de carne de om[52], imitator al vocii umane[53], manticora apare în economia Parusiei de la biserica Mântuleasa pe marginea abisului căscat în pământ, în imediata apropiere a capului zeităţii ce priveşte din adâncuri la lumea de deasupra. Originară din India, manticora, spune Fiziologul, „este la chip ca leul însă are alte semne, căci perii lui sunt roşii (…) iar obrazul lui samănă ca omul (…) iubeşte să mănânce carne de om”. Coada e alcătuită din peri ascuţiţi ca nişte săgeţi, pe care îi foloseşte drept arme de apărare. În unele surse, manticora se confundă cu hiena, în vreme ce în Fiziologul acestea sunt două animale distincte. În varianta de la Mântuleasa, animalul fabulos are labe de leu, trupul acoperit de solzi, coarne şi o pereche de aripi ce seamănă mai mult cu înotătoarele unei făpturi acvatice.  Manticora este simbol al păcatului celui mai agresiv.

Bestiarul vizual de la Mântuleasa impresionează atât prin mulţimea animalelor reprezentate, cât şi prin acurateţea detaliilor. 

 

 

b.Şcoala Mântuleasa

Începând cu secolul XIX preocuparea oficialităţilor pentru organizarea unui învăţământ de stat, accesibil unor pături cât mai largi se face simţită. „Eu ţin numaidecât ca fiecare să ştie în curând a scrie şi a ceti” spunea Alexandru Ioan Cuza în 1859. În 1875 se înfiinţează în Bucureşti 35 de şcoli primare. Rezolvarea în plan edilitar a şcolilor este una dintre primele probleme puse arhitecţilor. Acestea îşi aveau anterior sediul în clădiri adaptate, fie ele locuinţe sau chilii mânăstireşti.

Nu ştim exact de când a funcţionat şcoala primară în zona Mântuleasa. În 1883 se înregistrează o cerere ca pe locul comunei să se ridice o şcoală primară de băieţi [54]. În acelaşi act este amintit că lecţiile se desfăşurau deja în casa domnului Papadopol, pe care o identificăm în planul din 1911, pe strada Romulus la nr.5. Clădirea şcolii ridicate, are un hol cental pătrat, 4 săli de clasă, două de fiecare parte a holului şi o mică sală pentru profesori. Pe o scară de lemn se ajungea la al doilea cat, unde se afla locuinţa directorului, patru camere ale sale şi două pentru servitori. La ridicarea şcolii, primăria a licitat pentru demolare terenul construit al fostei Comisii de Negru iar materialul rămas de la aceasta a fost vândut.

  La şcoala din Mântuleasa învaţă între 1914-1917 Mircea Eliade. Iată cum o descrie în amintirile sale: „Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţilor”. Castanii, pe care Eliade îi aminteşte şi în nuvela fantastică „Pe strada Mântuleasa”, mai există şi astăzi. Şcoala a supravieţuit atât ca imobil cât şi ca funcţiune perioadelor de succesive sistematizări din anii 1980 pentru a fi demolată în anii din urmă fără justificări fezabile.

c. Casa Cruţescu

Pe colţul dintre str. Romulus şi str.Mântuleasa, acolo unde astăzi se află un elegant bloc art-déco, se afla la începutul secolului XX casa domnului Ioan Cruţescu. Era o casă destul de mică în raport cu dimensiunile parcelei, nealiniată străzii, plasată către interiorul lotului, înconjurată de curte şi grădină. În 1896, proprietarul cere autorizaţie pentru înnoirea locuinţei sale [55]. Se refolosesc în mare parte vechile structuri, cărora li se adaugă în partea din spate, opusă intrării, alte trei încăperi. Credem că una dintre ele, cea din axul întrării, extinsă cu o mică lojă, era destinată salonului. Faţă de casa Elefterescu, salonul priveşte spre grădină oferind astfel o atmosferă de intimitate. Vechii case îi este adăugată şi o scară frumos desenată, la intrare. Datorită figurării în proiect a zidurilor vechi, ne putem face o idee mai explicită despre generaţia de case anterioară celor existente astăzi in situ şi implicit despre o vârstă a zonei asupra căreia informaţia ne lipseşte aproape în totalitate. Mai menţionăm că proiectul de înnoire este semnat de arhitectul Aloisiu Goszwein [56], prezent în repertoriul arhitecţilor bucureşteni ai secolului al XIX-lea. 

 

d. O casă dispărută, casa Elefterescu

 

La începutul sec.XX, pe locul blocului din str.Ştefan Luchian nr.12 [57], se afla casa domnului Chris.D.Elefterescu, pe care o regăsim în planul din 1911. Realizată după un proiect al arhitectului N.N.Iovanovici, cu o autorizaţie datată 1897 [58], casa prezenta un plan ingenios, ce îmbina ideea casei vagon cu spaţiul centrat în jurul unui hol. Cornişa, ascendentă în trepte se încheia în coltul sud-estic al casei cu un foişor circular ce adăpostea o seră, având sub acoperiş o terasă scundă, deschisă.  Faţada dinspre stradă, precedată de o grădină amenajată cu ronduri, prezintă un ieşind circular ce corespunde în interior unei loje a salonului. Intrarea principală se făcea prin curte şi ea se situa în prima treime a desfăşurării planului. Acesta era accesul rezervat vizitatorilor, ce dădea într-un vestibul, apoi într-un antreu din care se cotea la dreapta în salonul cu lojă, cu vedere la stradă. Din antreu se făcea şi accesul în camera de lucru, şi ea cu fereastră la stradă. În partea privată a casei accesul era posibil şi prin spatele casei. Această intrare dădea într-un hol de-a lungul căruia erau distribuite camerele: trei dormitoare, o sufragerie, bucătăria. Din dreptul bucătăriei se făcea accesul la mansardă unde se aflau 3 camere de servitori. Un dormitor situat în continuarea antreului cu acces în ambele zone ale casei era rezervat probabil musafirilor. Anexele, cuprinzând şopron, spălătorie, camera vizitiului şi grajd, se aflau în fundul curţii. Faţadele prezentau o decoraţie eclectică moderată. Această casă este reprezentativă pentru un segment al societăţii bucureştene, bine reprezentat în zonă, preocupat de a avea o locuinţă generoasă, care să satisfacă în acelaşi timp nevoia de intimitate şi statutul social ce impunea participarea la o viaţă mondenă, nu în ultimul rând prin primirea de vizite şi organizarea de serate.

(sfarsitul primei parti)

 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign