Bucurestii Vechi si Noi

O istorie a mall-ului în România

14 ianuarie 2010 Bucurestii Vechi Si Noi Antropologia urbana

 

            Lucrarea de faţă porneşte de la observaţia că mall-ul ocupă un loc important în existenţa românilor şi îşi propune să identifice semnificaţiile pe care acest spaţiu le-a dobândit în societatea românească, pe parcursul adaptării acestui model occidental la realităţile României postcomuniste. Prin aceasta se urmăreşte, de fapt, încercarea de a redacta o posibilă istorie a mall-ului în România, printr-o consemnare a modelelor şi structurilor comerciale specifice acestei regiuni geografice, în contextul istoric care le-a făcut posibilă existenţa, până în 1989, precum şi a modului în care societatea românească, influenţată de experienţele avute, a primit, a înţeles şi a adaptat ideea de mall, după 1999 (data deschiderii primului centru comercial de acest fel din ţara noastră).

Ţinând seama că acest tip de complex comercial a fost introdus relativ de curând în ţara noastră, ceea ce înseamnă, fireşte, că nu este rezultatul unei evoluţii autohtone a structurilor comerciale, considerăm necesară notarea principalelor “momente” ale existenţei mall-ului în lume. Acest lucru este util şi pentru înţelegerea optimă a particularităţilor pe care le-a dobândit conceptul în contextul socio-cultural şi economic românesc.

Acest model de organizare a activităţilor comerciale este caracteristic regiunilor geografice unde schimburile comerciale au beneficiat de un context propice pentru a se dezvolta şi pentru a evolua liber ca structură şi formă. Astfel, la originea mall-ului se află marile aglomerări comerciale din Orient – bazarurile[1] -, care reuneau în acelaşi spaţiu şi chiar sub acelaşi acoperiş zeci sau sute de tarabe care ofereau celor interesaţi o varietate de produse şi servicii. În 1183 regele Phillipe Auguste are iniţiativa de a construi două clădiri care să adăpostească sub acoperişul lor pe comercianţii parizieni, cunoscute sub numele de Halele din Paris, iar sub influenţă orientală, începând cu secolul al XVI-lea, se construiesc în Rusia mari centre comerciale acoperite[2], destinate susţinerii şi dezvoltării activităţilor comerciale.

              Treptat, alături de clădirile cu aspect masiv şi funcţional, s-au construit centre comerciale de tipul arcadelor sau pasajelor[3], mult mai complexe ca arhitectură, care ofereau produse de lux clienţilor cu situaţie financiară superioară. În 1819, în Londra, a fost deschis publicului primul pasaj modern, socotit a fi un precursor al galeriilor, pasajelor şi centrelor comerciale contemporane: Burlington Arcade.

            Începând cu secolul al XX-lea, în Statele Unite ale Americii apare şi se dezvoltă cu mare succes magazinul universal (department store), care ajunge să se extindă ca suprafaţă, pe măsură ce numărul oraşelor creşte şi structura lor devine din ce în ce mai complexă. Ca o consecinţă a apariţiei suburbiilor, marile magazine universale nu se mai construiesc în centrul oraşelor, ci spre periferie, valorificând terenurile din preajma aglomerărilor urbane. În acest fel, accesul prin intermediul automobilului devine singurul eficient. Prima construcţie derivată din conceptul de magazin universal ce poate purta denumirea de mall a fost deschisă tot în Statele Unite ale Americii, în Lake Forest, statul Illinois.

            În prezent, aspectul centrelor comerciale este extrem de variat (în funcţie de regiunea geografică, de cultura şi tradiţiile comerciale specifice zonei respective), fiind dificilă o tipologizare strictă şi o definiţie exactă a conceptului. Totuşi, precizând că “termenul «centru comercial» a evoluat începând cu anii 1950”[4] şi că “datorită istoriei îndelungate a acestei industrii, există numeroase tipuri de centre comerciale care nu se încadrează în definiţiile clasice”[5] ale noţiunii, Consiliul Internaţional al Centrelor Comerciale (The International Council of Shopping Centers – ICSC) defineşte centrul comercial ca “un grup de magazine de desfacere şi alte stabilimente comerciale care este proiectat, executat, deţinut în proprietate şi administrat ca o unitate de sine stătătoare. Spaţiul dispune de parcare. Mărimea şi orientarea centrului comercial sunt determinate de caracteristicile regionale ale pieţei de comerţ în care acesta este situat. Cele două configuraţii principale ale centrului comercial sunt mall-urile şi centrele comerciale în aer liber”[6].  

            În România, istoria mall-ului începe în 1999, odată cu deschiderea în capitală a Bucureşti Mall. Deşi decalajul faţă de Europa Occidentală şi America este semnificativ, în aceste regiuni geografice conceptul având deja o tradiţie îndelungată, momentul nu este întâmplător. Explicaţia constă în faptul că România s-a aflat până în 1989 sub dominaţia regimului comunist, caracterizat din punct de vedere economic prin monopolizarea pieţei de bunuri şi servicii, lucru ce presupune controlarea de către Stat a sectorului comercial al economiei.

Pentru a putea exista cu succes, un centru comercial are nevoie de un mediu propice: stabilitate economică, un anumit grad de prosperitate şi de cultură comercială a populaţiei etc. Dezvoltatorul (firma care construieşte şi administrează clădirea în care sunt găzduite magazinele) nu poate intra pe o piaţă unde clienţii nu au nici măcar minime cunoştinţe despre firmele care vor avea reprezentanţe în mall, pentru că riscă să dea faliment. Iar aceste firme – cu renume în Occident – practică preţuri peste medie, motiv pentru care se adresează unei pături sociale cu venituri crescute.

            Este important să menţionăm faptul că România există ca stat suveran şi independent de relativ puţină vreme, iar procesul de modernizare a ţării a început în secolul al XIX-lea, dată la care în statele occidentale exista deja o lungă tradiţie a relaţiilor economice şi a infrastructurii necesare creşterii acestora. Lunga existenţă sub tutelă străină – în special turcă -, precum şi intrarea în comunism au făcut imposibilă experienţa dezvoltării comerţului liber. Pe lângă aceste considerente, populaţia ţării a fost concentrată multă vreme în zona rurală, desfăşurând activităţi agricole şi în gospodărie, care asigurau traiul zilnic (se producea atât cât era necesar pentru a mânca, marea majoritate a obiectelor se confecţionau în gospodărie, se cumpăra foarte puţin, de cele mai multe ori practicându-se trocul).

Urbanizarea este un proces demarat târziu în România, ceea ce înseamnă că populaţia nu a evoluat adaptându-se la cerinţele oraşului,[7] mediu prielnic negustorilor, care cunosc o importanţă semnificativă în societatăţile occidentale încă din Evul Mediu[8], participând la transformări majore în sânul lor. Abia din 1830 se constată o creştere a interesului pentru zona comercială a economiei: “Într-un alt important sector de activitate, comerţul intern, în perioada la care ne referim constatăm o înmulţire a târgurilor tradiţionale, destinate desfacerii producţiei ţărăneşti: bâlciuri (iarmaroace), târguri săptămânale etc., interesul pentru aceste activităţi fiind consemnat, de asemenea, în textele Regulamentelor Organice[9]. […] O însemnată revigorare, ca urmare a desfiinţării monopolului turcesc, cunoaşte în această perioadă, comerţul exterior, altfel, sector economic relevant pentru evoluţia economică a oricărui stat. În structura acestuia, exportul de animale (bovine, cai, oi) continuă să fie important, dar, alături de el, creşte volumul produselor cerealiere (grâu, orz, mei, porumb) trimise cu deosebire la Constantinopol, tot aici fiind destinate şi alte produse, precum cerviş, seu etc., însă aria ţărilor de export se extinde (Anglia, Italia, Pen. Balcanică). Alături de cereale – grâu, în primul rând – un produs important de export este lemnul de construcţie.”[10]

            În anii următori situaţia Principatelor se stabilizează treptat, realizându-se în cele din urmă Marea Unirea, ceea ce duce şi la consolidarea economică a statului. Se construiesc pieţe, se ţin târguri, astfel încât “aprovizionarea nu mai era, după 1920-1921, o problemă. Aproape fiecare oraş avea o hală şi o piaţă mare unde se aduceau mărfuri din belşug.”[11] De altfel, “politica economică a urmărit deschiderea porţilor în faţa capitaliştilor străini şi eliminarea oricăror restricţii impuse acestora.”[12]

            Din secolul al XIX-lea începe istoria unor puncte comerciale reprezentative pentru comerţul din Bucureşti: Halele Unirii, Traian, Matache şi Obor[13]. Povestea acestor locuri va fi redată, în date generale, în rândurile de mai jos, întrucât permite înţelegerea modului în care activităţile comerciale şi mentalitatea legată de acestea au evoluat în spaţiul românesc, sub influenţa schimbărilor politice. De asemenea, ţinând seama de destinaţia lor, halele respective pot fi considerate precursori autohtoni ai centrelor comerciale actuale.

            Cea mai veche hală a Bucureştiului, Hala Unirii, a acoperit, până la dărâmarea sa la începutul anilor ’80, zona unde se situează astăzi Parcul Unirii, în plin centru al Bucureştiului.

            Istoria acestui spaţiu începe odată cu Regulamentele Organice, în care se prevedea modernizarea[14] oraşului prin construirea a zece pieţe; astfel a fost amenajată Piaţa Mare, cunoscută şi ca Piaţa Ghica, după numele domnitorului Grigore Ghica[15]. Ulterior, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu[16], ia numele acestui domnitor (Piaţa Bibescu).

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), împrumutând modelul Halelor din Paris, în locul Pieţei Bibescu a fost ridicată Hala Mare (Alfred Godillot, antreprenor francez, se ocupă de proiect), unde se comercializa carne. La acea dată era cea mai mare construcţie din Bucureşti, folosindu-se ca materiale “grinzi groase de fontă cu profil în T sau H, prinse cu buloane mari”[17].

După 1872, anul când s-au încheiat lucrările de ridicare a halei, se vor amenaja în apropierea acesteia mai multe astfel de centre comerciale, cu profiluri diferite – păsări, peşte, brânzeturi, zarzavaturi, legume, fructe, flori -, reunite sub numele de Halele Centrale. Cu excepţia Halei Mari, celelate hale au fost demolate, ulterior, din iniţiativa lui Carol I, întrucât zona devenise insalubră şi erau necesare şi lucrări de amenajare a Dâmboviţei (se introduc placile de beton deasupra râului).

Piaţa, devenită a Naţiunii, este în anii 1920-1930 cel mai important punct comercial din Bucureşti, având rival doar în perioada Târgului Moşilor, când Târgul de Afară – actuala zonă Obor – atrăgea nenumăraţi vizitatori.

La urcarea pe tron a lui Carol al II-lea piaţa primeşte numele de 8 Iunie[18] şi suferă îmbunătăţiri semnificative. Venirea la putere a legionarilor conduşi de generalul Ion Antonescu aduce o nouă modificare în nomenclatorul pieţelor bucureştene, aceasta luând numele de Piaţa 6 Septembrie[19]. În 1948, la început de regim socialist, piaţa (revenită anterior la numele de Naţiunilor) primeşte denumirea de Piaţa 1848, fiind legată de Universitate prin bulevardul cu acelaşi nume. Zona îşi păstrează funcţiile comerciale, însă clădirile se degradează treptat. Numele de Piaţa Unirii, respectiv de Hala Unirii pentru Hala Centrală, nu este utilizat de la o dată anume şi nu reflectă vreun eveniment istoric petrecut aici.

La începutul anilor 1980 Nicolae Ceauşescu hotărăşte începerea unor lucrări profunde de reamenajare a zonei, acestea constând în distrugerea clădirilor cu semnificaţie istorică şi culturală din centrul oraşului. Spitalul Brâncovenesc este demolat, demarându-se construirea de blocuri pentru locuinţe, casele negustorilor evrei lasă locul Magazinului Unirea, iar Hala Unirii devine parcul cu acelaşi nume. În această perioadă se construieşte şi Bulevardul Victoria Socialistă, actualul Bulevard al Unirii. 

Hala Matache s-a construit în 1887, pe strada Buzeşti. Locul a purtat diferite nume – Piaţa mică, Piaţa Sfântului Ştefan, Piaţa Cuibul cu barză, Piaţa Sfinţii Voievozi -, însă denumirea care s-a păstrat până astăzi provine de la numele lui Matache Loloescu, un măcelar ce îşi desfăşura activitatea încă din 1879 în zona respectivă, devenind un punct de reper pentru cumpărători. Cu toate că la un moment dat s-a încercat mutarea complexului în altă parte, acesta nu şi-a modificat aşezarea.

După o perioadă în care hala s-a deteriorat, funcţionând, însă, în continuare şi rămânând fidelă tradiţiei de comercializare a cărnii, aceasta a fost modernizată, amplasându-se câteva zeci de tarabe şi spaţii comerciale noi şi fiind dotată chiar cu aparate de supraveghere video. Totuşi, autorităţile locale au realizat un proiect de lărgire a străzilor Buzeşti, Berzei şi Vasile Pârvan care afectează clădirile din zonă, inclusiv soarta Halei Matache, al cărui viitor rămâne incert.

La intersecţia Calea Călăraşilor – strada Traian se află Hala Traian, ridicată în 1895 în cartierul cu acelaşi nume, în care locuiau numeroase familii evreieşti. Este opera arhitectului italian Giulio Magni, care s-a ocupat de modernizarea Bucureştiului între anii 1889 şi 1902.

Clădirea, înaltă, cu grinzi de fier (asemănătoare celor care se găseau şi în Hala Unirii) şi cu aspect funcţional, a găzduit, iniţial, o piaţă de desfacere pentru carne şi peşte, fiind aprovizionată de ţărani. Ulterior s-a transformat în piaţă, iar în momentul de faţă adăposteşte un supermarket modern. Muzeul de Artă Contemporană, pe care îl găsim astăzi în incinta Casei Poporului, ar fi trebuit să se deschidă în Hala Traian, însă suprafaţa relativ mică a acesteia a împiedicat realizarea proiectului.

            Zona Obor, situată în nord-estul Bucureştiului, este cuprinsă între străzile Şos. Colentina – str. Ziduri Moşi – str. Chiristigiilor – Şos. Mihai Bravu; are o istorie bogată şi este una dintre zonele comerciale emblematice ale oraşului. Numele spaţiului a suferit diferite modificări de-a lungul vremii, păstrându-şi, însă, menirea comercială: până în secolul al XIX-lea – Câmpul Moşilor şi Piaţa Târgului de Afară, în secolul al XIX-lea – Câmpul Moşilor şi Oborul[20] sau Oborul Târgului de Afară, în secolul al XX-lea – Târgul Moşilor, Oborul, Piaţa Obor.

            În perioada sec. al XVI-lea – sec. al XVIII-lea pe Câmpul Moşilor, localizat în apropierea râului Colentina, se organiza un târg cu ocazia Moşilor de vară[21], iar în Târgul de Afară sau Oborul – situat în aceeaşi parte a oraşului, însă modificându-şi, practic, aşezarea în funcţie de extinderea Bucureştiului, în aşa fel încât să râmână întotdeauna în extravilan – se ţineau târguri de produse care nu puteau fi comercializate în interiorul oraşului (fân, vite, diverse obiecte necesare traiului cotidian etc.). Pe lângă activităţile strict comerciale desfăşurate aici, târgul oferea vizitatorilor şi prilejul de a se reîntâlni cu rude sau cunoscuţi.

            În secolul al XVIII-lea, în nord-estul oraşului există două pieţe comerciale: Târgul de Afară sau Oborul şi Oborul de vite, care îşi continuă fluctuaţia spaţială până în secolul al XIX-lea când principele Grigore Ghica (proprietar al moşiei Colentina, pe terenul căreia se organiza Târgul de Afară) hotărăşte stabilizarea amplasamentului indiferent de modificările ce pot apărea prin dezvoltarea oraşului[22]. Pentru a reflecta realităţile acestui demers, numele pieţei permanente este schimbat în Obor/Târgul Oborului/Piaţa Obor. Târgul Moşilor desemna o anumită parte a pieţei respective, separată de oborul de vite în perioada Moşilor de vară şi destinată activităţilor comerciale specifice acestei sărbători. De asemenea, se găseau aici diverse prăvălii şi ateliere (căldării, cizmării, cuţitării etc.).

În secolul al XX-lea Piaţa agroalimentară Obor (deschisă în 1938)  devine principala piaţă a capitalei, iar în 1936, pe o parte a sa, începe construirea Halei Centrale Obor, destinată comercializării de produse alimentare. Construcţia din cărămidă, proiectată de arhitecţii H. H. Georgescu şi Horia Creangă într-un stil simplu, funcţional şi modern, a fost ridicată în 8 ani. Între 1950 şi 1960 în apropierea pieţei şi halei se construieşte blocul-magazin Bucur Obor. În această perioadă Târgul Moşilor continuă să se organizeze, trecându-se sub tăcere sărbătoarea religioasă de care este prilejuit; au loc manifestaţii folclorice şi alte activităţi specifice bâlciului. Ulterior, importanţa pieţei scade, iar sărbătoare este înlocuită cu Sărbătoarea recoltei (celebrată în luna octombrie).

            Lista monumentelor istorice ale Municipiului Bucureşti, realizată în 1922, cuprinde la categoria “Monumente de arhitectură, grupa A – monumente istorice de valoare naţională, poziţia nr. 129, Hala Obor, Str. Chiristigiilor, sector 2”[23], ceea ce atestă semnificaţia pe care acest loc o deţine în istoria Bucureştiului.

            În 2006, primarul sectorului 2, Nicolae Onţanu, decide demolarea Pieţei Obor şi aprobă proiectul de ridicare a unui mall: Mall Obor. Iniţiativa, controversată, a declanşat nemulţumirea cetăţenilor, comercianţilor din zonă şi a presei, dar şi-a atins, parţial, scopul – distrugerea pieţei – în urma unei acţiuni de evacuare forţată a spaţiului. Ca urmare a presiunilor făcute de opinia publică, proiectul a intrat în atenţia Prefecturii şi a organelor de cercetare penală, constatându-se nenumărate nereguli. În prezent, hala a fost modernizată şi funcţionează, însă nu se poate spune cu certitudine că a ieşit de sub ameninţările demolării.

            Din rândurile de mai sus se observă faptul că centrele comerciale de tipul hală au tradiţie în România, integrându-se într-o evoluţie naturală a spaţiilor cu funcţii comerciale prin împrumutarea modelelului străin (francez), fără impunerea bruscă a acestuia.

            Faptul că aceste hale au fost lăsate în ruină în perioada comunistă reflectă intenţia partidului aflat la conducere de a le scoate din circulaţie şi de a schimba mentalitatea populaţiei cu privire la comerţ, din moment ce piaţa de bunuri era extrem de săracă ca urmare a controlului exercitat asupra schimburilor comerciale. De altfel, se încearcă promovarea unui nou model de aşa-zis centru agroalimentar, cunoscut sub numele ironic de circ al foamei[24], care ar fi trebuit să pună capăt veşnicelor cozi pentru alimente şi bunuri, celebre în epocă, prin centralizarea aprovizionării şi monopolizarea distribuţiei de hrană în capitală. Mai exact, cele şase construcţii impunătoare de beton – câte una pentru fiecare sector al oraşului – trebuiau să găzduiască o serie de cantine în care locuitorii capitalei ar fi putut găsi o varietate de produse alimentare şi chiar sortimente de mâncare gătită, suficiente pentru întreaga populaţie. În acest fel, Partidul se îngrija de bunăstarea cetăţenilor, controlând calitatea şi cantitatea alimentelor consumate, şi dovedea guvernelor străine – necomuniste – preocuparea pentru modernizarea ţării.

            Insuccesul acestei iniţiative este vizibil din faptul că din cele şase circuri ale foamei construite începând cu 1985, doar două au fost date în folosinţă până în 1989: Delfinului, în Pantelimon, şi cel de la Unirii; celelalte patru – din actualele zone Vitan, Militari-Lujerului, Eroii Revoluţiei şi Şoseaua Progresului[25] – au rămas neterminate şi au fost abandonate după căderea regimului comunist, fiind simboluri ale lipsurilor materiale şi ale dorinţei de controlare a vieţii populaţiei.

            După 1999 cele patru structuri sunt dezafectate, devenind, pe rând, în urma unor investiţii majore şi a unor profunde lucrări de reamenajare, patru mall-uri moderne: Bucureşti Mall – primul mall deschis în România -, Plaza România[26], City Mall şi Liberty Center. Dintre acestea, primele trei au fost ridicate păstrând scheletul vechii construcţii comuniste; cel din urmă a fost construit prin dărâmarea prealabilă a circului foamei. Astfel, ceea ce era proiectat a fi centre agroalimentare controlate de regimul comunist a sfârşit prin a adăposti simboluri ale societăţii capitaliste şi de consum. Cele două modele se suprapun într-un mod paradoxal şi trădează schimbarea bruscă de perspectivă şi de mentalitate cu privire la zona comercială a vieţii economice şi sociale.

            Prin faptul că a fost introdus într-o ţară postcomunistă, fără a fi un produs firesc al evoluţiei istorice a relaţiilor comerciale şi a pieţei economice, mall-ul a fost iniţial un univers exclusivist şi dificil de înţeles pentru români. Construcţia modernă, impunătoare prin statură şi arhitectură, a atras prin noutatea conceptului, dar a şi ţinut la distanţă oamenii, ca urmare a preţurilor ridicate şi a firmelor pretenţioase pe care le promova. La început, spaţiul acesta a fost accesibil numai celor iniţiaţi în modelele societăţilor occidentale, cei care cunoşteau numele brandurilor, precum şi calitatea produselor şi serviciilor oferite în mall, şi care, bineînţeles, şi le şi permiteau. Pe lângă aceştia, foarte puţini de altfel, care se simţeau relaxaţi în atmosfera mall-ului şi-i înţelegeau sensul în viaţa socială a oraşului, a apărut o altă categorie, a acelora care nu aveau resurse financiare satisfăcătoare pentru a se bucura propriu-zis de mall, dar care se comportau ca şi cum ar fi dispus de ele. Mai exact, aceştia frecventau mall-ul din dorinţa de a fi văzuţi acolo, de a dobândi – în grupul din care făceau parte şi în ochii necunoscuţilor – poziţia de persoane importante ca statut social. De altfel, pentru venirea la mall exista un adevărat ritual de pregătire: se alegeau cele mai bune şi mai “la modă” haine, accesoriile aferente acestora şi, mai ales, atitudinea de încredere şi sfidare la adresa acelora care nu pot intra acolo deoarece nu îşi permit. Pentru românii de rând accesul în acest loc a fost condiţionat de puterea financiară deţinută, una dintre valorile promovate de mall fiind aceea a luxului, a superiorităţii economice.  

În acest comportament îşi are originea manifestarea excesivă a acestei aşa-zise superiorităţi prin afişarea hainelor sau accesoriilor cu inscripţii care trădează firma de unde au fost achiziţionate sau a bijuteriilor masive, purtate ostentativ. Pe măsură ce mall-ul şi-a deschis porţile spre masa populaţiei, care a descoperit treptat (un rol esenţial l-a avut faptul că românii au plecat la muncă în străinătate) numele firmelor şi a devenit pregătită financiar să investească în imagine, comportamentul acesta s-a extins, mall-ul fiind invadat de parveniţi.

Alături de exces, o altă caracteristică a acestui grup este aceea că mall-ul reprezintă locul unde reprezentanţii acestuia îşi petrec cel mai mult timp, fie la cumpărături, fie la restaurante/fast-food-uri ori în zona de relaxare şi divertisment. Indiferent de momentul zilei şi de ocazie – se poate spune că orice eveniment, oricât de minor, este un prilej pentru a veni în mall – aceştia sunt prezenţi acolo. Consecinţa acestei monopolizări a timpului este faptul că interesul pentru alte forme de petrecere a timpului liber sau de procurare a bunurilor necesare traiului cotidian a scăzut. La acest lucru contribuie din plin şi administratorii complexurilor comerciale, care, în urma creşterii concurenţei între mall-uri, investesc în atragerea clienţilor organizând tombole cu premii, concursuri, promoţii. În realitate, acestea din urmă contează pentru consumatorul care este pus în situaţia de a alege un mall dintr-o ofertă bogată, deoarece serviciile şi firmele sunt în mare proporţie aceleaşi în toate centrele comerciale. Se observă, astfel, o formă de monopolizare a pieţei, asemănătoare celei proiectate de comunişti, dar într-un alt context: deşi se creează impresia că piaţa este inepuizabilă şi variată ca ofertă de produse, se constată promovarea aceloraşi magazine şi firme, ceea ce înseamnă că numărul lor este restrâns, în ciuda faptului că sunt disponibile în numeroase locuri.

În prezent, mall-ul nu mai este un spaţiu exclusivist, în sensul că permite accesul tuturor categoriilor socio-economice de clienţi. Scopul de a atrage consumatorii pentru cât mai mult timp – într-o formă de prizonierat – şi schimbările de pe piaţa financiară au determinat această relaxare a graniţelor mall-ului. Bătrâni, tineri sau copii, vedete autohtone sau oameni fără renume frecventează mall-ul având un câmp de aşteptări despre care speră – de fapt sunt absolut convinşi – că le vor fi satisfăcute. În fapt, pentru fiecare potenţial client, în funcţie de categoriile de sex, vârstă, educaţie, nivel financiar etc. în care se încadrează, mall-ul înseamnă altceva, este purtătorul altor semnificaţii.

Privit în contrast cu perioada de până la Revoluţie, acesta este înţeles ca expresie a libertăţii de a alege şi de a beneficia de tot ceea ce este calitativ superior, fără limitarea cantităţii. De fapt, cantitatea este mai importantă decât calitatea produselor, dovadă fiind lipsa de măsură în achiziţionarea lor. Asemeni comportamentului alimentar total diferit faţă de cel al străinilor[27], comportamentul românilor cu privire la achiziţionarea de bunuri (care sunt adeseori inutile) sau simpla dorinţă de a se afla în preajma vitrinelor ticsite de produse reflectă experienţa lipsurilor şi cenzurii din epoca vechiului regim.

Mall-ul este spaţiul preferat atât pentru cumpărături, cât şi pentru petrecerea timpului liber, însă motivele pentru care se vine aici sunt din cele mai diverse, trădând, încă o dată, eficacitatea acestui model specific societăţilor de consum, care induce un anumit set de valori şi de atitudini:

“DE CE suntem aici?

Suntem aici ca să cumpărăm diverse lucruri.

Suntem aici pentru că ne plictisim.

Suntem aici pentru că mâine e Ziua Mamei.

Suntem aici ca să ne luăm noul CD al lui Avril Lavigne.

Suntem aici pentru că suntem emancipaţi.

Suntem aici ca să ne cumpărăm luciu de buze.

Suntem aici pentru că ne-a obligat mama să venim.

Suntem aici în căutare de cearşafuri şi prosoape.

Suntem aici în căutare de sex şi dragoste.

Suntem aici în căutare de respect de sine.

Suntem aici în căutare de blugi care să ne vină bine.

Suntem aici ca să ne cumpărăm prima ţinută business.

Suntem aici pentru că ne-a obligat fiica noastră să venim.

Suntem aici ca să petrecem o după-amiază plăcută cu nepoţii noştri.

Suntem aici ca să vizităm zona restaurantelor.

Suntem aici pentru galeria cu jocuri video.

Suntem aici pentru filme.

Suntem aici pentru că plouă afară.

Suntem aici ca să cumpărăm pantofi sport.

Suntem aici pentru că mâine este aniversarea noastră.

Suntem aici pentru că el are nevoie de lenjerie.

Suntem aici pentru că ea are nevoie de lenjerie.

Suntem aici pentru că toţi avem nevoie de lenjerie.

Suntem aici pentru că nu e nimic la televizor.

Suntem aici pentru că e distractiv.

Suntem aici pentru că ne-a obligat soţia să venim.

Suntem aici fără niciun motiv special.

Suntem aici după băieţi.

Suntem aici după fete.

Suntem aici la slujbă.

Suntem aici ca să şutim din magazine.

Suntem aici pentru că iubim mall-ul!!!

Suntem aici pentru că toată lumea e aici.

Suntem aici pentru că vine Crăciunul.

Suntem aici pentru că vine Hanukkah.

Suntem aici pentru că vine Kwanzaa.

Suntem aici deşi nu ştim de ce.

Suntem aici ca să găsim… ceva.

Suntem aici pentru că suntem aici.”[28]

BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ:

1. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977.

2. Frevert, Ute, Haupt, Heinz-Gerhard (coordonatori), Omul secolului XX, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

3. Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor, partea I: 1774-1848, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

4. Idem, Istoria modernă a românilor, partea a II-a: 1848-1878, ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

5. Le Goff, Jacques (coordonator), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca şi Dragoş Cojocaru, postfaţă de Alexandru-Florin Platon, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.

6. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX: (1918-1948), Colecţia cărţilor de referinţă, Seria Istorii, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.

7. Underhill, Paco, Chemarea mall-ului. Geografia shopping-ului, Ed. BRANDBUILDERS, Bucureşti, 2007.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

1. Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

ALTE SURSE:

www.1989.jurnalul.ro

www.adevarul.ro

www.answers.com

www.britannica.com

www.bukresh.blogspot.com

www.ehow.com

www.en.wikipedia.org

www.encyclopedia.com

www.icsc.org

www.inventors.about.com

www.panoramio.com

www.salvatipiataobor.ro

www.wikimapia.org

Elena-Lucica Toma este studentă la Universitatea din Bucureşti / Facultatea de Litere, specializarea: Etnologie, antropologie culturală şi folclor / Anul al II-lea

Acest studiu a fost prezentat in cadrul Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbană, ediţia I, Municipiul Roman, 23-25 septembrie 2009


[1] Cel mai vechi centru comercial acoperit din lume este considerat a fi Marele Bazar din Ispahan/Isfahan (Iran), construit în secolul al X-lea. Acesta, ca şi Marele Bazar Acoperit din Istanbul (secolul al XV-lea), poate fi vizitat şi astăzi.

[2] În Rusia aceste construcţii poartă numele de Gostinîi Dvor, primele fiind ridicate în Moscova (1590), în Arhanghelsk (1668), în Sankt Petersburg (1785) şi în Kostroma (1789).

[3] “În principiu, ele erau o largă alee pietonală acoperită, construită între două clădiri sau în mijlocul unei clădiri. În general, pasajele erau acoperite cu geamuri, susţinute de o structură metalică.” www.wikipedia.org 

[4] “The term «shopping center» has been evolving since the early 1950s.” www.icsc.org 

[5] “Given the maturity of the industry, numerous types of centers currently exist that go beyond the standard definitions.” Ibidem.

[6] “Shopping center: A group of retail and other commercial establishments that is planned, developed, owned and managed as a single property. On-site parking is provided. The center’s size and orientation are generally determined by the market characteristics of the trade area served by the center. The two main configurations of shopping centers are malls and open-air strip centers.” Ibidem.

[7] “A fi orăşean înseamnă, pentru doi locuitori din trei, a depinde de piaţă în permanenţă sau o parte din an, a-şi cumpăra pâinea, vinul şi tot ce se mănâncă pe lângă pâine.” Jacques Le Goff (coord.), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca şi Dragoş Cojocaru, postfaţă de Alexandru-Florin Platon, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pag. 135.

[8] “Avântul corporaţiei negustorilor din Europa Occidentală între secolele al XI-lea şi al XV-lea reflectă mutaţiile de mare amploare ce au afectat economia, structura socială şi cultura Europei în cursul acestei perioade. Element notabil, dar secundar, al unei societăţi esenţialmente agrare la începutul Evului Mediu, negustorul devine încetul cu încetul o figură de primă importanţă, iniţiatorul unor comportamente noi care subminează fundamentele tradiţionale ale feudalismului. Mentalitatea negustorului se deosebea radical de cea a cavalerilor, a clerului sau a ţăranilor. […] Profesiunea şi modul de viaţă ale oamenilor de afaceri au favorizat elaborarea unor principii etice şi a unui comportament diferit. […] Secolul al XIII-lea şi prima treime a secolului al XIV-lea reprezintă o perioadă de înflorire a corporaţiei negustorilor. În numeroase oraşe din Europa, elita negustorească, concentrând în mâinile sale bogăţii uriaşe, constituie pătura diriguitoare, patriciatul, ce exercită o influenţă determinantă asupra conducerii cetăţii. Deşi nu reprezintă decât un procentaj nesemnificativ al populaţiei urbane, aceşti negustori şi antreprenori deţin toate puterile în cetate. Sunt foarte numeroşi în consiliile municipale, duc o politică fiscală în folosul lor, controlează justiţia şi legislaţia locale.” Ibidem, pag. 225, pag. 239.

[9] Regulamentele Organice reprezintă două documente similare din punctul de vedere al conţinutului, elaborate în perioada administraţiei ruseşti a lui Pavel Kiseleff şi adoptate 13 iulie 1831 în Valahia şi la 13 ianuarie 1832 în Moldova. Acestea prevedeau o serie de principii şi măsuri ce vizau reforme în principalele sectoare de activitate ale ţării (organizarea statului, juridic, administrativ, economic, armată, educaţie, Biserică etc.). Astfel se începe modernizarea Principatelor Române.

[10] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, Partea a II-a: 1848-1878, Ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, pag. 116-117.

[11] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX: 1918-1948, Colecţia cărţilor de referinţă – Seria Istorii, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, pag. 75.

[12] Ibidem, pag. 198.

[13] În Anexa I sunt prezentate câteva imagini ale acestora: Fig. 1 Hala Unirii după 1980 (sursa: www.bukresh.blogspot.com) , Fig. 2 Hala Matache în prezent (sursa: www.wikimapia.org/158686/ro/Hala-Matache ), Fig. 3 Hala Traian după modernizare (sursa: www.metropotam.ro/Locuri/2007/07/art6086123989-Locul-saptamanii-Hala-Traian), Fig. 4 Hala Obor în prezent (sursa: www.panoramio.com/photo/17860423).

[14] “Administraţia orăşenească a constituit domeniul în care Regulamentele Organice au adus cele mai multe inovaţii. Conducerea oraşului este asigurată de un Sfat orăşenesc, compus din 3-5 membri, aleşi de orăşeni (staroştii tuturor corporaţiilor), ceea ce constituia un început al aplicării principiului autonomiei administrative orăşeneşti. Numai preşedintele Sfatului era numit de Adunarea Obştească (dintre cei 5 membri aleşi de orăşeni!); guvernul îşi asigură un oarecare control, numind un reprezentant al său, un comisar, pe lângă fiecare Sfat, cu misiunea de a apăra interesele statului. Este vorba, deci, de un început de autonomie orăşenească sub controlul guvernului. Sunt delimitate strict, în textele celor două Regulamente, atribuţiile Sfatului pe plan administrativ, economic şi fiscal (inclusiv în sfera dreptului de folosinţă a unei părţi din veniturile oraşului). De asemenea, sunt preconizate o serie de alte măsuri vizând modernizarea oraşelor. Astfel, se prevedea înfiinţarea unor servicii publice de strictă necesitate (serviciul de pompieri, de alimentare cu apă, medical şi farmaceutic, oficiul de stare civilă ş.a.). Se prevăd, de asemenea, o serie de măsuri de igienă publică, cimitirele şi industriile insalubre fiind scoase în afara oraşelor ş.a.” Nicolae Isar, op. cit, pag. 135.

[15] “Grigore al IV-lea Ghica, nepot de frate lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica, 30 iun. 1822 – 29 apr. 1828.” Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 399.

[16] “Gheorghe Bibescu, boier muntean, 20 dec. 1842 (data alegerii lui) – 13 iunie 1848”. Ibidem, pag. 399.

[17] www.art-istoria.blogspot.com/2008/05/hala-unirii.html

[18] “Carol al II-lea al Romaniei (15 octombrie 1893 – 4 aprilie 1953) a fost încoronat rege al României pe 8 iunie 1930 şi a abdicat pe 6 septembrie 1940 in favoarea fiului sau Mihai.” www.wikipedia.org

[19] “Folosind starea de tensiune din ţară, generalul Ion Antonescu devine «conducătorul» statului şi sileşte pe Carol II să abdice (6 septembrie 1940) instaurând cu ajutorul legionarilor, o dictatură fascistă. Formal, continua să existe un rege, Mihai I, cu rol decorativ.” Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit, pag. 324.

[20] Cuvântul obor are sensul de “loc (împrejmuit) unde se ţine un târg de vite, de fân, de lemne; târg de vite”. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

[21] Sărbătoare cu dată mobilă, celebrată în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor (Coborârea/Pogorârea Duhului Sfânt, Cincizecimea, la 50 de zile de la Sfintele Paşti), care constă în pomenirea morţilor prin împărţirea de căni cu apă/vin/lapte, împodobite cu flori şi cireşe, şi de vase cu mâncare gătită şi pâine. Credinţa este că sufletele celor dispăruţi beneficiază de aceste daruri, potolindu-şi setea şi foamea.

[22] Important de menţionat este faptul că în 1865 Consiliul Comunal stabileşte ca terenul pe care se desfăşoară târgul şi oborul să nu poată fi ocupat cu clădiri. Mai târziu, prin grija primarului Scarlat Kretzulescu se realizează sistematizarea terenului şi a căilor de acces către el, Oborul de vite fiind mutat în Târgul Moşilor (1873-1875). Spaţiul avea formă dreptunghiulară, iar construcţiile provizorii (tarabe, prăvălii, ateliere) sunt dispuse circular. Cu timpul apar cafene, restaurante şi pavilioane pentru expoziţiile temporare organizate cu prilejul Târgului Moşilor.

[23] www.salvatipiataobor.ro/content/traditie.html

[24] Sintagma se explică prin faptul că aceste construcţii erau proiectate sub forma unor cupole impunătoare asemănătoare celei de la circ, iar scopul lor – aprovizionarea bucureştenilor cu alimente ca dovadă a prosperităţii ţării – era, de fapt, o înşelătorie, întrucât produsele respective nu existau în cantităţi suficiente pentru a satisface nevoile întregii populaţii, motiv pentru care se “promova” lipsa acestora. 

[25] Fig. 5, Anexa I prezintă acest circ al foamei înainte de a fi dărâmat.

[26] O imagine a mall-ului este oferită în Anexa I, Fig. 6.

[27] Este recunoscut faptul că românii frecventează hipermarketurile, cheltuind sume considerabile în special pe alimente, din dorinţa de a avea provizii, lucru care în ţările occidentale nu se practică la aceeaşi scară.

[28] Paco Underhill, Chemarea mall-ului. Geografia shopping-ului, Ed. BRANDBUILDERS, Bucureşti, 2007.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2018 . Designed by: Livedesign