Bucurestii Vechi si Noi

Restaurația Carlistă (I)

18 decembrie 2010 Lucian Vasile De Atunci si de Acum

Momentul restaurației carliste din 1930 a însemnat pentru politica României Mari un punct de cotitură, marcând în mod esențial toate aspectele vieții publice interne. Punând capăt tensiunii interne și tranșând în favoarea sa criza dinastică apărută după moartea regelui Ferdinand I, Carol al II-lea a capitalizat toate avantajele de care dispunea și s-a impus în fața tuturor oponenților săi politici. România avea să intre pe drumul către regimul totalitar de sorginte regală, suveranul subrezind partidele politice interne, urmând cu conștiinciozitate vechiul principiu divide et impera. Cu toate acestea, momentul restaurației și a modului în care s-au desfășurat ostilitățile în anii 30 poate fi înțeles numai în raport cu întregul film al evenimentelor istorice care au dus la îndepărtarea lui Carol al II-lea de la succesiunea tronului.

Prima problemă în angrenajul succesiuni monarhice l-a constituit mariajul principelui Carol cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino. În ciuda faptului că ofițer în armata română, viitorul rege Carol al II-lea părăsește în mod clandestin (deghizat în uniformă rusească) teritoriul românesc și în data de 31 august / 13 septembrie 1918 s-a căsătorit, la Odessa, cu fiica decedatului maior Constantin Lambrino. Acest act contravenea statutului Casei Regale, care interzicea membrilor să se cunune cu persoane care nu făceau parte din familii de sânge albastru, dar și regurilor militare, actul principelui fiind unul de dezertare, pasibil de pedeapsa capitală. Reacţiile au fost de uimire şi consternare, şi în ciuda sfaturilor tranşante oferite de generalii români, Regele Ferdinand preferă să tergiverseze problema, evitând o rezolvare raducală. În schimb, tânărul amorez este condamnat la 75 de zile de izolare la mânăstirea Horaița, timp considerat suficient de către familia domnitoare pentru ca principele să fie convins să rupă legăturile cu Zizi Lambrino, măcar la nivel oficial. Stăruințele vor da roade și, în ciuda repetatelor jurăminte de iubire dintre Carol și Zizi Lambrino, principele va declara în scris că nu va sta împotriva actului de anulare a căsătoriei. Ca urmare, Regel Ferdinand îl amnistiază și legătura amoroasă a continuat într-un cadru ne-oficial până la momentul în care regele, regina și Barbu Știrbey au hotărât să-l trimită pe moștenitorul coroanei într-un sejur în Japonia. De punctat ar fi poziția echilibrată a lui Ion I. C. Brătianu, care l-a certat pe Carol după ce acesta a revenit de la mânăstire, dar care în momentul recepționării veștii de la Odessa, s-a opus oricărei decizii ”pripite și radicale”. Cu toate acestea, în relația dintre cei doi s-a produs în toamna lui 1918 o ruptă ireparabilă, cu puternice consecințe în viitor.

Demersul de încetare a mariajului a primit și o concretizare juridică, pe 8 ianuarie 1919[1], când tribunalul Secției a III-a din județul Ilfov a declarat anularea căsătoriei. Carol refuză plecarea în extremul orient, ceea ce ar fi echivalat cu o despărțire de Zizi Lambrino, așa că își înscenează un accident, împușcându-se în picior. Între timp, armata maghiară pornise o ofensivă în zona Apusenilor împotriva forțelor române, iar Carol primește, de generalului Artur Văitoianu, ordinul regelui de a pleca pe front. Cu toate acestea, principele a refuzat în continuare, motivând că nu își putea încălca jurmântul dat iubitei sale. Reîntors în București, Carol s-a consultat cu Take Ionescu și Alexandru Marghiloman și a redactat o scrisoare în care preciza că renunță la prelogativele de moștenitor al tronului pe care a expediat-o tuturor șefilor de partide, inclusiv celui socialist care se declara fățiv republican. Cu toate eforturile cenzurii, știrea ajunge la opinia publică, făcându-se cunoscută situația dificilă prin care trecea dinastia de Hohenzollern. Situația însă se va liniști prin izolarea principelui la Bistrița în toamna lui 1919, sub supravegherea Nicolae Condeescu, care, la rândul său îndrumat de familia regală, îi va distrage atenția lui Carol de la Zizi Lambrino, îndreptându-o spre parade militare, mese festive, partide de vânătoare, etc. În plus, la Bistrița va fi trimisă o fată de la azilul Elena Doamna față de care principele mai nutrise sentimente de dragoste cu câțiva ani în urmă. Din această legătură va rezulta un copil – Silviu, a cărui paternitate va fi ascunsă de ochii publicului, în schimbul unei însemnate sume bănești. În schimb, pe 8 ianuarie 1920, și Zizi Lambrino a dat naștere unui băiețel – Mircea Grigore, motiv pentru care între ea și Casa Regală se va încheia un contract de confidențialitate, scump plătit din punct de vedere financiar, dar neonorat de către fosta amantă. Între timp, Carol plecase într-un sejur în jurul lumii și în timp ce se afla în Elveția a cunoscut-o pe Elena, fiica regelui Constantin al Greciei cu care s-a căsătorit pe 10 martie 1921, ca pe 25 octombrie același an să se nască unicul copil al celor doi – viitorul rege Mihai.

Din întreg sejurul mondial efectuat, principele moștenitor s-a mai întors cu o noutate: admirația pentru Italia fascistă a lui Mussolini și dorința sa de a implenta un regim asemănător și în România, în care figura centrală să fie cea a regelui, adică a sa. Această tendință venea într-un puternic dezacord cu regimul parlamentar și constituțional existent în țară și chiar și cu rațiunea de a fi a partidelor politice. Viitorul suveran dorea să facă ”ordine la Palat”, ceea ce ar fi însemnat înlăturarea lui Barbu Stirbey, izolarea Reginei Maria și, mai ales, ”eliberarea” de sub tutela lui Ion I. C. Brătianu[2]. Starea precară de sănătate a Regelui Ferdinand a cauzat în 1925 o perioadă de incapacitate a monarhului de a-și exercita prelogativele, iar Carol a văzut în această ocazie un prilej de a-și impune autoritatea. Acțiunea a fost înăbușită prompt de către Brătianu, care se baza pe legea care prevedea ca în astfel de situații, președintele Consiliului de Miniștri era locțiitorul de drept. Astfel, tensiunea dintre liderul PNL și moștenitorul Coroanei a crescut considerabil, de altfel și cea dintre Barbu Știrbey și același Carol, care va încerca să mizeze pe forțele politice anti-liberale, în speță Partidul Național al lui Maniu și Partidul Țărănesc al lui Mihalache.

Mariajul dintre principele Carol și principesa Elena se va deteriora rapid, acesta nefiind bazat pe sentimente de dragoste, ci mai degrabă pe principii politico-dinastice și, posibil, și pe o atracție sexuală de scurtă durată[3]. Era imposibil de conciliat firea retrasă, timidă a Elenei cu caracterul brutal și viril al soțului său. Astfel că între cei doi s-a produs inevitabila ruptură, care a dus la evenimentul care avea să-l marcheze profund pe viitorul suveran: întâlnirea cu Elena Lupescu, fiica unui evreu convertit la creștinism, și care avea un larg renume de femeie ușoară[4]. Aceasta s-a dovedit capabilă să facă față pretențiilor sexuale ale lui Carol, devenind astfel persoana din umbra sa, care avea să îi influențeze mișcările politice următoare.

Pentru a detensiona situația și pentru a reduce zvonurile nu tocmai favorabile dinastiei, regele Ferdinand a încercat să-l trimită pe Carol la Londra, la funerariile reginei-mamă Alexandra. La aflarea informației, principele a avut o reacție violentă față de suveran, dar mai ales față de Barbu Știrbey, considerând că toate acțiunea este îndreptată împotriva libertății sale de a avea o relație amoroasă cu Elena Lupescu. În ciuda faptului că asistă la ceremonia din capitala Angliei, a pleacat fără să se conformeze protocolului, stârnind indignare la curtea britanică și s-a dus la Paris unde s-a întâlnit cu amanta sa. Mergând apoi la Veneția, Carol a redactat la 12 decembrie 1925 o scrisoare către regele Ferdinand în care afirma: ”renunț la toate drepturile mele de principe moștenitor al României. Conform Statutelor familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-și da înalta sa aprobare acestei hotărâri irevocabile”[5]. Pus în fața unei astfel de situații, suveranul, sub influența lui Ion I. C. Brătianu și a lui Barbu Știrbey, trimite pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a obține semnătura lui Carol pe o declarație care consfințea decizia din 12 decembrie. Principele o semnează pe 24 aceeași lună, iar regele a convocat pentru 30 decembrie un Consiliu de Coroană la Sinaia[6], la care au participat 23 de personalități, printre care liderii de partide politice, președinții Corpurilor legiutoare, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, etc. Momentul era unul deosebit de important pentru scena politică românească, deoarece se apropia momentul în care PNL-ul avea să-și termine mandatul și, conform legii, Regele avea să numească noul președinte al Consiliului de Miniștri, așa că lupta politică se întețise.

Ședința Consiliului de Coroană a fost precedată de audiențe la rege și la regină în care s-au conturat opiniile celor prezenți. Ion I. C. Brătianu se declara fățiș pentru decăderea din drepturi a lui Carol, Alexandru Averescu la fel (deoarece beneficia de promisiunea poltică a liderului PNL-ului că partidul său va beneficia de susținere liberală, cu condiția să continue politica dusă de guvernul Brătianu), Iuliu Maniu opta pentru amânarea deciziei, Nicolae Iorga (fost profesor al principelui) se declara total împotriva actului de la 12 decembrie, iar Ion Mihalache, urmărind să câștige bunăvoința regelui și, inerent să ajungă la guvernare, susținea ideea înlăturării lui Carol. Cu toate acestea, după discursul lui Ferdinand și prezentarea situației actuale, inclusiv cu actul semnat de moștenitorul tronului la 24 decembrie în Italia, majoritatea celor prezenți au marșat pe ideea unei posibile noi negocieri, dar în fața hotărârii regelui, au declarat în unanimitate că respectă recizia suveranului și că o vor susține necondiționat. Astfel, la 1 ianuarie 1926 apărea în Monitorul oficial comunicatul care anunța cererea lui Carol și hotărârea regelui de a convoca Reprezentanța Națională pe data de 4 ianuarie 1926 pentru a oficializa ruptura[7].


[1] Ioan Scurtu – Criza dinastică din România (1925 – 1930), Editura Enciclopedică, București, 1996, pag. 15

[2] Idem, pag. 28

[3] Idem, pag. 29

[4] Idem, pag. 31

[5] Idem, pag. 37

[6] Ioan Scurtu – Istoria României de la 1918 la 1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și pedagogică, București, 1996, pag. 95

[7] Ioan Scurtu – Criza…, pag. 51

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign