Era într-o după-amiază de luni, cred, cînd, butonînd plictisită tastatura uzată a telecomenzii, fără
să ştiu ce caut anume, m-am oprit involuntar pe chipul învăluit de-o coamă leonină albă înconjurînd figura altminteri mai tînără a unui bărbat. Habar n-aveam pe atunci cum arăta criticul ale cărui principale lucrări le conspectasem conştiincios, la sugestia conducătorului meu de doctorat,care mă anunţase cu doar cîteva săptămîni în urmă că Marin Mincu urma să facă parte din comisia de examen. Nu ştiu nici acum ce m-a oprit la figura aceea din primplanul ecranului; poate mobilitatea trăsăturilor şi felul în care vorbea,ferm şi cu o uşoară nervozitate reţinută, răspunzînd unei (blonde?)prezentatoare de la TVR Cultural cu o galanterie uşor desuetă.
Vivacitatea privirii şi-a gesticulaţiei, mobilitatea grimaselor transmiteau dincolo de ecran, ca un fluid, vibraţia tensionată a ideilor…Oricum, pentru mine a fost de mirare că, după doar cîteva, l-am „recunoscut” – fără să-l fi văzut vreodată înainte – pe profesorul Marin Mincu. Şi toate temerile anterioare mi s-au spulberat subit:
„Nu e doar inteligent – mi-am spus – e şi un om bun”
Şi m-a cuprins o linişte plină de încredere.Ştiam despre el că este reputat critic şi istoric literar, poet,prozator, eseist şi fervent susţinător al semioticii (prieten, de altfel, cu Umberto Eco). Sigur că studiasem cu atenţie cunoscuta lui Panoramă critică a poeziei româneşti, precum şi volumul despre Avangarda românească. La sfatul binevenit al altui universitar care-mi împrumutase, plin de solicitudine, o geantă plină de cărţi ale lui Marin Mincu, citisem, tot mai interesată, o mulţime de articole pe cele mai diverse teme,care-l vădeau puternic implicat în multe probleme de aspect cultural,social şi chiar politic. Un om cu o opinie fermă şi-n orice caz susţinută cu fermitate, extrem de vertical, niciodată „prudent” sau moderat în aprecieri, un om căruia cred că-i repugna latinescul aureea mediocritas… În fine, unul dintre acei rari intelectuali gata să se bată– la figurat şi chiar la propriu – în orice moment cu tot ceea ce considera nedrept, abuziv, incorect. Cîndva, poate chiar unul dintre „frumoşii nebuni” ai marilor şi micilor oraşe, ce refuzau să se lase „cuminţiţi” de vreo ameninţare sau (de vreo)…promisiune. Orgolios, fireşte, „mai peste marginile iertate”, şi conştient de valoarea sa, cu îndreptăţirea celor aproximativ patruzeci de cărţi publicate, a celor douăzeci de ani de carieră universitară în Italia şi a premiilor internaţionale obţinute (printre care şi Premiul Herder, în 1996).
O asemenea reputaţie era de natură să-l transforme pe Marin Mincu într-unul dintre cei mai respectaţi, dar şi mai temuţi profesori. Dacă nu cumva deţinea chiar recordul în ultima privinţă, cel puţin, căci faima sa de persoană… dificilă era cel puţin la fel de mare ca aceea de literat cu o impresionantă bibliografie.
*
Vestea că Marin Mincu urma să facă parte din comisia mea doctorală m-a readus la realitate; sau, cum ar fi spus Profesorul, mia restabilit brusc „aderenţa la real”.Plutisem pînă atunci peste nişte zile „pustii ca nişte stepe” cu un soi de tristeţe aburoasă care nuvoia să treacă decît la gîndul neliniştitor că se apropia susţinerea lucrării mele în şedinţă publică –gînd pe care, în chip inexplicabil pentru o timidă incurabilă,reuşeam totuşi să-l ţin mai departe de mine, printr-o ciudată echidistanţă între „ieri” şi „mîine”.Acum însă trebuia să-i telefonez profesorului Marin Mincu: în afara mulţumirilor pentru că acceptase să facă parte din comisia doctorală,era necesar să-l anunţ că lucrarea mea îi stătea la dispoziţie la secretariatul Şcolii Doctorale. Asta dacă nu ar fi preferat să vin la Bucureşti ca să i-o înmînez personal. Nu mi s-ar fi părut, în fond, exagerată o asemenea pretenţie: îmi respectam sincer profesorii pentru valoarea lor reală, care le îndreptăţea pe deplin exigenţa. Fusesem învăţată cu grijă nu doar la ce oră să-i telefonez pentru a nu-l deranja, ci şi cum să mă adresez, spunîndu-i, de îndată mă recomandam, în numele cui îi vorbesc. Mărturisesc că atîtea precauţii în modul de abordare şi reputaţia de persoană „dificilă” au avut ca efect asupra naturii mele, şi aşa uşor impresionabile, o crescîndă nelinişte (nejustificată, cum s-a dovedit ulterior). Aşa se face că, deşi zilele treceau fără milă, mă străduiam zadarnic să-mi înving teama de a-i telefona acestui profesor, a cărui faimă de om „capricios” era cel puţin la fel de mare ca aceea de critic, istoric literar, semiolog şi eseist.Am reuşit, în cele din urmă, să-i vorbesc, într-o seară, la numărul din Bucureşti. O convorbire de vreun minut şi ceva; profesorul Mincu mă asigura, pe un ton pe care l-am bănuit ulterior uşor iritat de vocea mea tremurătoare, dar altfel foarte politicos, că nu era nevoie să vin în Bucureşti pentru a-i înmîna lucrarea. Ştia, de altfel, unde se şi urma să o ia în scurt timp ca s-o citească şi să-i facă un referat.Mi s-a părut amabil şi firesc, fără emfază şi cuvinte de prisos.exactă a examenului meu final, dar ştiam că va fi spre sfîrşitul luiianuarie. Dincolo de tracul firesc, o parte din emoţiile febrile de pînă atunci se decantaseră în timp şi, la gîndul evenimentului aşteptat, să se strecoare, timid la început, o mare bucurie: să-l cunosc personal pe profesorul Mincu, să-l ascult vorbind despre lucrarea mea, ale cărei scăderi sigur că nu le-ar fi cruţat, mi se părea de-a dreptul captivant. În fond, furtunile nu acţionează numai distructiv, ele aduc şi-un aer plin de prospeţime. Iar pentru mine, îmi spuneam, poate chiar noi moduri de a-mi privi tema, altfel decît din interior. Stabilisem la telefon că ne vom vedea, inevitabil, la , în ziua susţinerii…
*
Cînd am găsit, absolut întîmplător, un articol pe Net anunţînd vestea morţii lui Marin, am avut sentimentul că trăiesc o farsă sinistră. Simţeam impulsul de a telefona cuiva, profesorului meu coordonator (care-i era apropiat), ca să mă asigure că nu-i nimic adevărat. Din păcate, era. La interval de cîteva ore am găsit alte şi alte articole, ceva mai detaliate: un atac cerebral, scriau, şi asta chiar la emisiunii în care-l „recunoscusem” fără a-l fi văzut vreodată. Emisiunea din care mai prinsesem ultimul sfert de oră…
– Dar părea atît de dezinvolt şi chiar lăsa impresia că se simţea în largul lui acolo, în studio – am protestat.
– Acumulări: nervi,stres, supărări. Multe… prea multe– mi-au răspuns cîţiva dintre ceicare l-au cunoscut.Aş fi vrut sincer să mă fi numărat printre ei. N-a fost să fie.A existat numai un singur telefon,de un minut sau poate două… Şi „o tristeţe mai mult”, vorba luiBacovia. Una adevărată. O şansă anulată de a cunoaşte un om. Carea cunoscut şi sublimul, şi „toate micile mizerii unui suflet chinuit”,poate. Înainte de a-l descoperi la televizor, mi-l descrisese o fostă studentă a sa, oripilată de francheţea cu care profesorul Mincu sancţionase la un curs unele omisiuni bibliografice şi nu numai;în schimb, un fost coleg al său de facultate îşi amintea, impresionat şi-acum, felul special în care studentul Marin Mincu îşi pregătea examenele: întocmea după criterii personale o bibliografie în paralel cu cea recomandată, şi-aducea doldora de cărţi şi studia enorm…
Nici articolele de pe Net nu aveau nimic din politeţea formală a unor necrologuri: „Un adevărat d’Artagnan al literaturii române, care i-a provocat la duel pe numeroşi confraţi semănînd dar şi admiraţie în rîndurile acestora” – scrie Gelu Vlaşin; „Un amestec năvalnic de orgoliu,ambiţie de-a fi iniţiatorul unei noi generaţii literare combinată cu mult fler autentic de a descoperi oameni care scriu bine, plus multă patimă în toate”, remarca Adriana Gheorghe, care încheia simplu:
„Mie o să-mi fie dor de el”.
Într-un fel, şi mie o să-mi fie dor de el. Ca de o şansă ratată de a cunoaşte un om cu siguranţă interesant, de mare forţă intelectuală. Şi, probabil, un suflet bun, aşa cum mi l-am imaginat doar. Simţeam de mult nevoia să scriu despre toate astea, măcar aşa, pentru mine. Să caut un sens, o semnificaţie? Paradoxal, un adevăr absolut cum e moartea relativizează toate „certitudinile”legate de ea. Şi toate explicaţiile,motivaţiile, cauzele…Aşa că, renunţînd la orice „filosofare”, am adoptat imediat inspirata idee a domnului profesor care, cunoscîndu-mi această experienţă a unei întîmplări neîntîmplate, mi-a sugerat să scriu despre ea… Despre „Cum nu l-am cunoscut pe Marin Mincu”.
Magda Iftimie
