Bucureştiul s-a născut teptat, între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, prin coagularea unor aşezări săteşti aflate în vecinătatea Curţii Domneşti şi a tîrgului sezonier numit “Tîrgul Cucului” sau al “Moşilor”.
Mahalalele – care au fost mai întîi aşezări săteşti componente ale tîrgului Bucureştilor şi mai apoi cartiere ale acestuia -, au avut pînă la începutul secolului XX o înfăţişare rurală. Aceasta a presupus desigur ocupaţii şi practici patriarhale. Între acestea s-a numărat şi cultura viţei de vie. Podgoriile au ocupat suprafeţe întinse din actualul Bucureşti. Podgoriile bucureştenilor au fost mai numeroase şi mai vaste decît livezile de pomi fructiferi, grădinile de zarzavat sau spaţiile destinate altor culturi, luate la un loc.
Cele mai întinse podgorii s-au aflat pînă la începutul secolului XX, la sud de rîul Dîmboviţa. Actualul deal al Patriarhiei de pildă, a fost cunoscut în evul mediu ca “dealul Viilor”, pînă în secolul al XVII-lea cînd s-a ridicat aici noua Mitropolie a Valahiei. În jurul ei s-au dezvoltat podgorii uriaşe care aparţineau Mitropoliei şi care înconjurau mahalalele mărginaşe din toate părţile. Aceste podgorii începeau din partea Podului Calicilor sau al Craiovei, devenit după 1800 Podul Caliţei (azi Calea Rahovei), ocupau vechiul cartier Grammont şi actualul Parc Carol I. Continuau apoi pînă pe Calea Văcăreştilor unde se aflau podgoriile mănăstirii Văcăreşti. Aşadar, mai toată partea de est şi sud a Bucureştiului de astăzi au fost ocupate de întinse podgorii. Apoi, din nou dinspre Calea Văcăreşti către Dîmboviţei, la sud de mănăstirea Radu Vodă, s-au aflat întinse loturi cultivate cu vie dar şi grădini de zarzavaturi. Podgorii întinse se mai aflau în zona Cotroceni, Grozăveşti, Elefterie din vestul oraşului dar şi în zona dintre arterele actuale Nerva Traian şi Mihai Bravu în estul oraşului. Astăzi mai există o arteră – pe vremuri margine de oraş -, numită Şoseaua Viilor, în partea de sud-est a Bucureştilor.
Este lesne de înţeles că se obţinea o cantitate mare de fructe care, în mare parte a fost folosită la prepararea vinului, a rachiului şi a ţuicii. Astfel că numărul grădinilor pentru zaiafeturi şi al tavernelor de zi şi noapte a fost foarte mare în Bucureşti, inclusiv pentru prima parte a secolului XX.
Vom trece în revistă cele mai cunoscute grădini unde bucureştenii dar şi vizitatorii sezonieri sau cei aflaţi în trecere prin Bucureşti, au petrecut. De multe ori, termenul de “grădină” s-a referit la un “tot” care aduna atît restaurantul cît şi birtul, zalhanaua şi mustăria, în funcţie de sezon.
Unul dintre cele mai vechi locuri de zaiafet din Bucureşti a fost în actualul Parc Carol I, mai exact pe locul Mausoleului, unde s-a aflat pînă la 1944 Muzeul Militar. Acesta din urmă a fost ridicat la începtul secolului XX dar pe locul lui, s-a aflat începînd cu secolul al XVIII-lea, în partea de sud a bălţii Filaretului, un mare loc de petrecere. Podgoriile din jur l-au alimentat din belşug. Aici s-a aflat vestita grădină Trocadero numit şi “Oracici”, cu un salon unde se da baluri de diferite societăţi.
Grădina Laptev s-a aflat pe locul fabricii de bere Bragadiru, devenită “Rahova” după naţionalizare. Grădina Castrişoaii a existat în vechea suburbie Izvor, sistematizată în totalitate în anii ‘80. Ea s-a dezvoltat din mai vechea grădină Siştad, aflată în spatele fabricii Opler (devenită ulterior “Gib”), şi în faţa stadionului ONEF.
Grădina Procopoaia s-a aflat între bulevardul Elisabeta(astăzi secţiunea Kogălniceanu), podul Sf.Elefterie şi podul din Izvor. A fost o grădină cu copaci seculari. Acolo s-a construit ulterior Facultatea de Drept şi căminele studenţilor.
Grădinea Spirea s-a aflat pe dealul omonim, excavat în întregime pentru a face loc “Casei Poporului”. Grădina Stavri s-a aflat pe la 1877 pe strada Academiei unde, cînta o mare orchestră condusă de fostul Capel-maistru Imperial rus, Şipec. A dispărut către finalul secolului al XIX-lea. Pe strada Cîmpineanu s-a aflat o altă grădină unde se mînca vestiţii mititei şi se cînta cuplete vesele. Numele ei a fost “Union”, peste care s-a ridicat în anii interbelici Hotelul Simplon.
Grădina Scufa s-a aflat pe Podul de Pămînt (azi Calea Plevnei) dar către finalul secolului al XIX-lera s-a transformase într-un teren viran. Terenul ei a fost parcelat şi s-au construit locuinţe. S-a aflat în zona Casei Radio rămasă neterminată. Grădina Slater s-a aflat în vecinătatea Cişmigiului, a doua intrare în grădină. În a doua parte a secolului al XIX-lea pe locul ei s-au ridicat locuinţe.
Grădina cu Cai s-a aflat între Bulevardul Elisabeta(azi secţiunea Kogălniceanu) şi Podul de Pămînt. La începutul secolului XX se mai afla o stradă cu acest nume, în amintirea grădinii de odinioară.
Grădina La şapte nuci s-a aflat sub Mitropolie, către actuala stradă 11 Iunie. Din această întinsă grădină, spre finalul secolului al XIX-lea s-au desprins alte grădini mai mici precum Pariziana, Suzana şi Luzana. O vastă grădină a fost aceea numită Livedea cu Duzi. Pe locul ei a appărut Abatorul, astăzi nefuncţionabil. Pentru mijlocul veacului al XIX-lea, cea mai renumită a fost grădina Heliad. Era foarte mare dar nu era permisă plimbarea prin ea, decît numai în vremea Tîrgului de Moşi. Aici se făceau umbrare pentru cîrciumi, pentru vinderea de turtă dulce, ţuicarii veneau cu butoaiele şi tot de la butoi, în picioare se servea ţuică în ţoiuri. S-a aflat în partea de est a oraşului, în vecinătatea Tîrgului Moşilor.
Foarte întinsă era şi grădina Tei, din jurul lacului omonim. Această grădină era mai mult frecventată în ziua de Drăgaică cînd se făcea un mare bîlci cu petreceri şi băuturi. În faţa grădinii, dincolo de lac, se vedea Palatul lui vodă Ghica.
Renumită a fost şi grădina Bellu, astăzi cimitirul omonim. Timp de mai bine de un veac, aici s-a jucat hora, sîrba, chindia, bătuta, gălăţeanca, ca la uşa cortului, arnăuţeasca, raţa, ca la Breaza şi alte multe jocuri.
Grădina Icoana, astăzi este foarte mult redusă. De aici a pornit pe vremuri un fir de apă numită Bucureştioara, care se vărsa în Dîmboviţa. Grădina Ioanid a fost pînă la 1903 o mare livadă de pomi fructiferi. Este transformată ulterior în parc iar astăzi este redecorată abuziv cu numele de “Ion Voicu”. Pe cînd şi parcul “Vali Vijelie”?
Grădina Belvedere a fost pe locul actualului Spital Militar şi s-a întins pînă la Gara de Nord şi împrejurimi. Grădina Grammont, şi ea destul de întinsă iniţial, a fost ciopîrţită de bulevardul Regina Maria, străzi şi case. Centrul grădinii s-a aflat unde este astăzi rondul de pe bulevardul amintit.
Grădina Cişmigiu a avut iniţial o întindere mult mai mare ca azi, mergea pînă în valea Sărindarului (azi Cercul Militar Naţional). Balta se întindea şi pînă în drumul Gorganilor şi al Cotrocenilor, iar cine voia să meargă în aceste direcţii, era nevoit să treacă lacul cu luntrea. Balta Cişmigiului a fost amenajată de peisagistul Carol Meyer la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o grădină modernă, căreia nu i-a lipsit cafenelele, birturile şi cîrciumile.
Grădina Zece Mese s-a aflat pe actuala stradă “Zece Mese”; era locuită numai de ţigani lăutari. După primul război mondial, grădina a dispărut, pe locul ei a apărut strada omonimă şi clădirile din jur.
Grădina Puţul cu Apă Rece s-a aflat în vecinătatea stadionului O.N.E.F., astăzi “Casa Poporului”. Grădina Ivaşcu era foarte circulată de Paşte cînd se mînca pastramă friptă la grătar şi se bea vin din oală nouă de pămînt. Treptat s-a nămolit în case şi străzi; se afla nu departe de bariera Vergului, în estul oraşului.
Grădina Văraru s-a aflat la intersecţia de azi dintre bulevardul Mărăşeşti şi bulevardul Dimitrie Cantemir. Aici s-a aflat vestitul “Dulap”, căluşeii cu paiaţe, mîncătorii de foc, apoi bragagii, limonagii, într-un vestiit bîlci care dura între Duminica Floriilor pînă după Duminica Tomii. Oamenii veneau cu mîncarea la basma, se aşezau la masă sub umbrarul cîrciumarului şi consumau numai cele de băut.
Grădina şi sala Blanduziei se afla pe Academiei, colţ cu strada Doamnei. O amintire firavă a acestei grădini este actualul restaurant “Blanduzia” de pe aceeaşi stradă.
Grădina Otetelişeanu cu vestitul parc în care trupa Grigorescu, mai apoi Leonard, Maximilian, Carusy şi alţii înveselau Bucureştii, a dispărut sub Palatul Telefoanelor în 1931.
Grădina Orfeu s-a aflat tot în spatele Palatului Regal, lîngă dispăruta biserică Sf.Ionică-Moldoveni. În grădina Orfeu a cîntat vestitul actor Catopol, se spuneau cuplete, se cînta şi dansa. Pe locul actualului Muzeu Naţional de Istorie, a existat o vreme un fel de café-concert numit “Valhalaua”. Apoi, vestita grădina Rasca, pe actuala stradă Edgar Quinet, colţ cu bulevardul Nicolae Bălcescu. Această grădină a avut o mare trecere, era unul din puţinele localuri de elită ale Bucureştilor, căci nu se ducea oricine. Pe Edgar Quinet, spre actuala Facultate de Arhitectură, s-a aflat berăria cu firma “La trei cerşetori”.
Grădina “Universală” s-a aflat în spatele statuii Ion C.Brătianu, din bulevardul Carol I. Aici se întîlneau tinerii berbanţi. Apoi grădina Geafer care se afla în spatele bisericii Slobozia din Calea Şerban Vodă, unde se făceau căluşei iar de Paşte, dulap şi alte distracţii. Grădina Zdrafcu s-a aflat în spatele podului de la Sf.Elefterie. Aici a existat o sală mare de dans unde s-a jucat şi teatru. În această sală au debutat mulţi artişti ai vremii de mare valoare.
Vinul, rachiul şi ţuica nu se consumau numai în grădini de zaiafet ci şi în pivniţe. Renumitele taverne ale Bucureştiului concurau îndeosebi iarna cu nenumăratele grădini. Luxul cel mai mare al curţilor boiereşti erau nu mobilierul adus din import ci marile şi adîncile pivniţe care se aflau sub casele boiereşti, sprijinite de stîlpi groşi, încărcate de buţi mari şi zăcătoare în care, se păstrau vinuri care se pritoceau şi reînoiau cu altele noi, în toţi anii.
Astfel se găseau în toţi anii diferite vinuri negre şi albe, a căror matcă data de peste o sută de ani. Era obiceiul că pe stîlpul cel din mijloc se zugrăvea chipul patronului pivniţii şi unul din sfinţii religiei noastre. Acela era protectorul acelei grozave pivniţe. Între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, beau boierii aldămaşul chiar în acele pivniţe la diferite vînzări şi cumpărări de case şi moşii, precum şi la diferite înaintări la grade şi la cîştiguri de judecăţi – de atunci a rămas vorba de cîrciumă, care înseamnă, tocmeală şi învoială. Mai cu seamă cînd se vindeau vinurile şi rachiul de prune; „cârce” în vorbirea veche românească, însemna împletitura mîinei drepte a vînzătorului cu mîna dreaptă a cumpărătorului.
Epilog. Despre băutul vinului într-o pivniţă arhierească în anii’50:
“(…)vinul nu trebuie băut niciodată în pripă. Dacă îţi apleci urechea peste gura ulcelei, poţi auzi cum sfîrîie. Există un stadiu de mînie al vinului turnat în cupă. Ca tot ce are legătură magică sau mitologică cu sîngele şi, în acelaşi timp cu soarele de pe cer. Trebuie lăsat să se liniştească, să se împace cu lutul ars al ulcelei. Grecii vechi ştiau asta: îndoiau vinul cu apă, soarele cu luna, memoria cu uitarea. Şi viaţa cu moartea. Un vin liniştit şi împăcat e o poartă deschisă spre cer… sau spre iad. Elinii nu aveau cîrciumi: cred că romanii au inventat cîrciuma. Grecii beau ca să poată filosofa mai liber: romanii, ca să poată face politică sau ca să poată ucide fără remuşcări. Noi… le cam amestecăm: bem ca să uităm filosofia, ca să uităm şi politica şi ca să putem ucide în noi duşmanul cel mai mare şi mai periculos: luciditatea noastră.” (I.D.Sîrbu, Lupul şi Catedrala, Editura Casa Şcoalelor, 1995, p. 97)
