Am avut de curând surpriza să „mângâi” câteva fotografii originale executate de Aurel Bauh între 1950-1956. Au o tentă verzuie, deosebindu-se net de contemporanele lor cenuşii sau sepia, cunoscutele rebuturi sovietice. De ce rebuturi? Fiindcă „fraţii” de la Răsărit, după ce au jefuit tot ce se putea jefui, au blagoslovit industria tipografică şi atelierele fotografice – atâtea câte mai rămăseseră întovărăşite ori nu – cu „minunile” tehnologiei sovietice. Pe acest fundal rudimentar, fotografiile lui Bauh, beneficiarul unor relaţii mai speciale probabil, care i-au permis să lucreze cu filme, chimicale şi hârtie fotografică de calitate engleză sau germană, sunt bijuterii la care te uiţi îndelung şi, parcă, nu te mai saturi privindu-le. Însă nu doar calitatea lor fascinează, ci şi noutatea, în cazul clădirii de lângă Blocul CAM absolută. Nu am văzut, nu am auzit, nu am citit nicăieri ceva în legătură cu această clădire, din care, fără să bănuiască dispariţia ei, fotograful a reţinut numai un fragment, dar ce fragment! Cu voia posesorului – venit în vizită pe aceste meleaguri – am scanat 10 imagini din aproximativ 250. Cei interesaţi le pot admira în albumul editat în anul 1957 şi prefaţat de Tudor Arghezi, calitatea tiparului – sovietic! – lasă totuşi de dorit, deşi este cel mai reuşit album produs cu acea tehnologie rudimentară, mult mai reuşit decât, de pildă, „România în chipuri şi vederi” al marelui fotograf Nicolae Ionescu, apărut cam tot atunci. Nu am prezentat date biografice – obţinute tot de la „vizitator” – fiindcă mi se pare mai interesantă reacţia la contactul cu opera lui Bauh. Dacă aceasta va stârni interes, voi reveni şi cu datele respective.
