Bucurestii Vechi si Noi

Rachetele lui Hitler

22 iulie 2012 George Damian Istorie

Pierderea Bătăliei Angliei de către Luftwaffe l-a făcut pe Hitler să se îndrepte către alte mijloace de a ataca Londra de pe continent. Astfel au fost finanţate intens mai multe programe pentru realizarea unor rachete sol-sol capabile să atace oraşele britanice. Eforturile germane au dat roade şi primele rachete au devenit operaţionale la începutul anului 1942.

R.V. Jones a trebuit să facă faţă acestei noi provocări şi a coordonat programul de dezinformare care i-a făcut pe germani să-şi seteze rachetele greşit şi să rateze majoritatea ţintelor. Faptul că primele modele de rachete sol-sol germane aveau o rază de acţiune destul de redusă a făcut ca debarcarea din Normandia şi avansul trupelor aliate pe continent să limiteze şi în scurt timp să anuleze efectul rachetelor germane. În plus, materialele folosite în fabricarea rachetelor deveniseră practic imposibil de obţinut pentru nazişti.

Ca şi în cazul “bătăliei undelor”, R.V. Jones a trebuit să ducă o adevărată luptă pentru a convinge autorităţile de la Londra de existenţa rachetelor – o altă bătălie câştigată pentru Anglia.

Confruntarea

Frederick Lindemann – consilierul ştiinţific al lui Churchill, poreclit Profesorul – nu credea în existenţa unui program nazist de dezvoltare a rachetelor sol-sol. Experimentele britanice pe bază de combustibil solid eşuaseră – iar majoritatea inginerilor şi fizicienilor ajunseseră la concluzia că nu pot fi realizate rachete care să fie folosibile în caz de război. Însă R.V. Jones credea că faptul că britanicii au eşuat nu constituie un argument ca şi germanii să ajungă la acelaşi rezultat – drept urmare a început să strângă dovezi privind existenţa rachetelor. Premierul Churchill îl desemnase “lobul ştiinţific al creierului meu” pe profesorul Lindemann – iar acesta din urmă decretase la o şedinţă de guvern că “după încheierea războiului, rachetele germane se vor dovedi o poveste pentru copii”.

R.V. Jones a reuşit să strângă destule informaţii privind programul german al rachetei V-1 şi s-a prezentat la Lindemann cu ele. Abordarea lui Jones a fost una convingătoare: l-a rugat pe consilierul lui Churchill să studieze probele aduse şi i-a spus că nu poate renunţa la a avertiza conducerea britanică asupra acestui nou pericol. Jones i-a oferit lui Lindemann varianta în care dovezile urmau să fie prezentate pe rând guvernului în decursul unei săptămâni, astfel încât consilierul premierului să îşi poată schimba public părerea fără să îşi piardă prestigiul. Lindemann a acceptat şi astfel a fost iniţiat programul de contracarare a rachetelor germane.

Bâzâitul ucigaş

Pe 13 iunie 1944 prima rachetă germană V-1 exploda lângă podul de cale ferată de lângă Grove Road ucigând opt civili. Acesta era primul din miile de atacuri care aveau să îi terorizeze pe britanici mai multe luni de zile. Din cele 30.000 de rachete V-1 fabricate, 10.000 au fost lansate asupra Angliei, din care 2.400 au lovit Londra, ucigând peste 6.000 de persoane şi rănind alte 18.000.

V-1 a fost proiectată de inginerul Robert Lusser din cadrul companiei Fieseler, având la bază un concept extrem de simplu. Racheta era construită din plăci metalice sudate, iar aripile sale erau fabricate din lemn în ultima parte a războiului. Un giroscop magnetic păstra direcţia de zbor, iar motorul pulsatoriu scotea un zgomot ca un bâzâit de albină şi asigura o viteză de 630 km/h pe o distanţă de 250 kilometri. V-1 putea transporta 850 kg explozibil, ceea ce o transforma într-o armă ieftină şi eficientă. Primele rachete germane au fost lansate cu ajutorul bombardierelor, însă ulterior au fost montate rampe de lansare care puteau arunca asupra Londrei până la 15 rachete pe zi. Sistemul de control al rachetei oprea motorul atunci când era atinsă distanţa programată la lansare pe un contor mecanic, astfel că bâzâitul caracteristic înceta la intrarea în picaj, alertându-i pe londonezi care ştiau că va avea loc impactul.

Operaţiunea “Crossbow”

În prima noapte în care Anglia a fost atacată masiv cu rachete V-1 echipele de artilerie anti-aeriană au anunţat că au doborât toate bombardierele germane care au intrat în raza lor de acţiune. Dimineaţa avea să aducă un adevăr trist: atacul german reuşise şi nu era vorba de avioane ci de rachete. Înălţimea la care zbura V-1, între 600-900 de metri, era prea ridicată pentru artileria antiaeriană uşoară britanică, şi prea joasă pentru artileria grea. V-1 nu avea pilot şi un motor sensibil astfel că punctele sale vulnerabile erau extrem de puţine şi în mare parte protejate de carcasa metalică. Britanicii au încercat iniţial să oprească valurile de V-1 cu ajutorul baloanelor, însă doar 300 de rachete s-au încurcat în cabluri. Până la urmă s-a făcut apel la aviaţia de vânătoare, însă atacarea cu focuri de mitralieră a rachetelor V-1 cerea ca avionul să se apropie de rachetă, iar explozia celor 850 de kg de TNT ucidea de obicei şi pe pilotul avionului. O manevră extremă care solicita piloţie experimentaţi era ca avionul de vânătoare să se apropie de racheta care zbura la 600 km/h şi să o răstoarne folosindu-şi una din aripi. Cea mai eficientă măsură de deturnarea a rachetelor germane s-a bazat pe spionajul clasic. În cadrul operaţiunii Double Cross, agenţii trimişi de germani în Anglia erau capturaţi şi folosiţi pentru dezinformare. Germanii nu mai aveau practic nici o posibilitate de a verifica eficacitatea V-1 şi le lipseau mai ales fotografiile aeriene care să le confirme succesul sau eşecul atacurilor şi să le permită reglarea rachetelor. R.V. Jones a participat la operaţiunea Double Cross reuşind să modifice coordonatele pe care germanii le dădeau rachetelor lor.

În decembrie 1944, după ce toate rampele de lansare de pe continent fuseseră ocupate, generalul american Clayton Bissel a făcut o analiză în care arăta că o prelungire a atacurilor cu rachete V-1 ar fi fost absolut dezastruoasă pentru Marea Britanie. Tabelul comparativ realizat de generalul Bissel indica faptul că atacurile germane cu bombardiere pe o perioadă de 12 luni au distrus 1.150.000 de locuinţe şi au ucis 90.000 de oameni. Campania rachetelor V-1, în mai puţin de trei luni, a reuşit să provoace pagube asemănătoare: 1.127.000 de locuinţe distruse şi 22.000 de victime. Însă campania bombardierelor a costat 71.000 de tone de combustibil, pierderea a 3.000 de bombardiere şi 7.000 de piloţi şi tehnicieni – cu mult mai mult decât rachetele cu aripi de lemn.

Prima rachetă balistică

Racheta V2 pe rampa de lansareRacheta V2 pe rampa de lansare

Dezvoltarea primei rachete balistice din lume se datorează în mare parte lui Wernher von Braun, care după încheierea războiului a fost capturat de americani şi a pus bazele programului SUA de dezvoltare a rachetelor balistice. Hitler nu a fost impresionat de racheta V-2 dezvoltată de von Braun pe care a acaracterizat-o ca fiind un obuz imens şi foarte scump. Însă “arma minune” promisă trebuia folosită, astfel că până la urmă au fost aprobate fondurile necesare.

V-2 avea o greutate de 12 tone şi transporta o încărcătură explozivă de o tonă; cu o rază de 322 kilometri ea se ridica până la o înălţime de 88 de kilometri după care intra în picaj. Această ultimă parte a zborului făcea ca racheta V-2 să fie practic invulnerabilă la orice fel de mijloace de atac: atingea o viteză de patru ori mai mare decât viteza sunetului.

Baza de construcţie, testare şi lansare a rachetelor V-2 s-a găsit multă vreme la Peenemunde, în nordul Germaniei. La insistenţele lui R.V. Jones RAF a declanşat o campanie de bombardare a acestei baze care a făcut ca rachetele să fie fabricate în locaţii subterane. În plus germanii au dezvoltat platforme mobile de lansare a rachetelor – extrem de eficiente, nici una din aceste baze nefiind surprinsă de aviaţia aliată în timpul războiului.

În timpul războiului au fost lansate 3.172 de rachete V-2, dintre care 1664 asupra portului belgian Antwerp şi 1358 asupra Londrei. Rachetele V-2 au ucis 2.754 de civili în Londra şi au rănit alţi 6.523. Datorită vitezei supersonice V-2 se apropia de ţinta sa fără să fie auzită, ceea ce a cauzat un alt val de panică printre locuitorii Londrei. Iniţial autorităţile britanice au preferat să păstreze tăcerea asupra adevăratei cauze a exploziilor – tocmai pentru a-i introduce în eroare pe germani cu privire la eficacitatea rachetelor lor. Berlinul a anunţat public existenţa rachetei V-2 abia pe 8 noiembrie 1944 – deşi atacurile începuseră încă din septembrie. Churchill a recunoscut pe 10 noiembrie că Londra este atacată cu rachete “de câteva săptămâni”.

Programul V-2 a fost cel mai scump program de înarmare desfăşurat de Germania nazistă. Peste 6.000 de rachete V-2 au fost construite, dintre care au fost lansate peste 3.000. Costul unei rachete se ridica la 100.000 de Reichsmark, însă în ciuda faptului că era vorba de cea mai avansată armă folosită în război efectul ei a fost unul invers. S-a calculat că pentru banii cheltuiţi pe programul V-2, Germani nazistă ar fi putut fabrica 48.000 de tancuri. Efectul V-2 asupra rezultatului final al războiului a fost unul neglijabil, însă oamenii de ştiinţă germani care au participat la acest program ajunşi în Statele Unite au contribuit la dezvoltarea rachetelor americane.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign