E vacanţă.
Copii-s pe-afară, fugind după Soare; cu-n gînd la Moşu’ (cînd, pentru o clipită, încearcă să fie cuminţi) şi cu hainele curgînd de pe ei. După un sfert de oră de joacă, cea mai sclivisită pereche de ghete se transformă-n nişte ciubote scîlciate, blugii arată ca nişte burlane cu gîlme, iar fîşurile devin demne de-nvelit maidanezii.
Ăştia-s copiii!
Vacanţa de Iarnă e numai a lor, ai zice. Şi, ştiind asta, tot oraşul se poartă ca atare. Magazinele scot în faţă, pe rafturile bune, doar moşicrăciuni graşi şi goi pe dinăuntru din cicolată, hipermagazinele triplează numărul rîndurilor cu jucării, iar parcurile se împodobesc cu lumini şi apar felurite gherete care vînd gogoşi şi alte chestii aducătoare de carii.
Ăsta-i obiceiul!
Parcurile arată frumos – pe-atît de frumos pe cît îi duce capul pe gospodarii noştri, desigur. La Sebastian, bunăoară, totul e numai lumini şi feerie; dar ce înseamnă asta, cînd priveşti mai de-aproape?
Eu am privit mai de-aproape.
Pe locul de joacă din Parcul Sebastian, cel în formă de corabie, gospodarii au atîrnat luminiţe – pentru ca noaptea să arate frumos.
Iată cum le-au prins de locul de joacă al copiilor:
Prinse cu sîrmă! Prinse cu sîrmă, cu sîrmă lăsată lungă, la nivelul ochilor, la nivelul obrazului, la nivelul mîinilor!
Atîta-i duce capul pe animalele care lucrează în domeniul public. Atît!
Ce, credeţi că atunci cînd s-a hotărît ce, unde, şi cum să se monteze „lumini” nu s-au prevăzut şi bani, pentru coliere, „şoricei”, şuruburi şi tot ce-nseamnă prindere? Ba bine că nu. Dar banii ăia cine ştie unde dracu’ or fi!
Aşa că animalele au legat sîrme peste tot la locul de joacă. Animale!
Ce contează că un copil se poate mutila? Sau că-şi agaţă geaca pentru care părinţii lui au muncit ca s-o cumpere?
Cine răspunde? Animalele n-au răspundere juridică; iar şeful lor, precum şi şeful şefului lor, tot un animal este.
Animalele nu răspund niciodată – doar că animalele nu folosesc sîrmă; animalelor li se pune sîrmă. În nas.
