Bucurestii Vechi si Noi

Cum s-a schimbat Dâmbovița, de la maluri verzi la acoperire, decopertare și recanalizare

30 ianuarie 2017 [Raiden] Bucurestii in istorie

Poate îți pare incredibil, dar Dâmbovița a fost cândva acoperită total între Piața Unirii și Piața Națiunile Unite. Și nu doar pentru câțiva ani, ci pentru o jumătate de secol, din anii ’30 până-n anii ’80. E un episod de istorie bucureșteană despre care cumva nu prea se vorbește, așa că hai să elucidăm misterul cu niște poze din epocă. Până să ajungem însă la acoperirea râului, trebuie să știi că el n-a arătat întotdeauna cum îl vezi astăzi și a trecut prin două canalizări majore, la un secol distanță una de alta. Etapizat, despre asta e vorba:

→ PRIMA CANALIZARE (anii 1880)


↑ Anii 1860. Dâmbovița la Piața Mare (Piața Unirii), vedere dinspre Podul Calicilor (intersecția de azi Splai cu Șelari – “la barieră”) spre podul Bazaca (zona Hanului Manuc).


↑ Anii 1860. Dâmbovița la Piața Mare (Piața Unirii), vedere dinspre piață spre Podul Calicilor și Curtea Judecătorească (zona Palatului Justiției de azi).

Dâmbovița de dinainte de 1900 era total diferită. Avea un curs neregular, afluenți (Bucureștioara și Dâmbovicioara, practic niște pârâiașe), băltea, inunda des, forma mlaștini, dar și alimenta morile boierești de pe malurile ei. Practic, gospodăriile de pe o parte și de pe alta se prelungeau în albie, uneori gâtuind-o. Resturi menajere, dejecții, absolut totul ajungea în apa râului. Animalele se spălau în Dâmbovița, chiar și oamenii se spălau în Dâmbovița. În termeni actuali, putem spune că Dâmbovița secolelor de dinainte de secolul 20 era un focar de infecție. După inundațiile din 1862-1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza inițiază lucrări de canalizare și rectificare a cursului râului. În 1868 se curăță albia și se fac mici rectificări ale traseului între Foișor și comuna Manolache. În 1871 începe o campanie oarecum timidă de canalizare a râului de la Foișor în amonte, iar între 1870-1872 sunt înlocuite principalele poduri de lemn cu unele metalice.


↑ Prima parte a anilor 1880. Se adâncește și se dă formă albiei Dâmboviței la Piața Mare (Piața Unirii). Se vede Hala Mare, construcție din anii 1870, emblemă a pieței până în 1986, când a fost demolată de regimul Ceaușescu.

Între 1879-1886 se realizează serios rectificarea și adâncirea albiei Dâmboviței, cu girul domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (viitor rege Carol I). E prima lucrare edilitară de asemenea proporții care se realizează în București. Lucrările sunt făcute de antreprenorul francez A. Boisquerin și se întind între Grozăvești și Vitan, după planurile arhitectului Grigore Cerchez. Albia e adâncită cu până la 6 metri în amonte, iar pentru asta se amenajează două căderi de apă: la Grozăvești (în dreptul uzinei electrice) și la Vitan. Fundul albiei e căptușit cu podină din stejar așezată pe grinzi şi piloți de lemn, iar malurile sunt taluzate la partea inferioară și acoperite cu iarbă la partea superioară. Așadar, odată cu adâncirea albiei se realizează amenajarea malurilor și rectificarea cursului, dispar ostroavele și coturile dese. Câteva construcții de pe stânga Dâmboviței ajung pe dreapta ei, de exemplu biserica Sf. Spiridon-Vechi din Piața Senatului (azi Piața Națiunile Unite). Râul capătă malurile pline de verdeață pe care le vezi în pozele și ilustratele interbelice. Se construiesc mai multe poduri. În 1889 sunt 7 poduri de piatră și 5 de fier. Printre cele mai cunoscute e Podul Rahova (sau Podul Justiției), pe care Calea Rahovei traversează Dâmbovița prin dreptul Palatului Justiției (finalizat în 1895).


↑ Podul Rahova și Palatul Justiției, cca. 1900 (foto de aici)


↑ Podul Rahova și albia Dâmboviței cu maluri de pământ și verdeață, începutul anilor ’30

→ ACOPERIREA (anii 1930)


↑ Acoperirea Dâmboviței la Piața 8 Iunie (Piața Unirii), începutul anilor ’30. Se vede din nou Hala Mare, integrată pe atunci în complexul Halelor Centrale.

După Marea Unire din 1918 are loc o creștere constantă a populației capitalei. Orașul se extinde în amonte și în aval. Se înmulțesc fabricile și atelierele care deversează reziduuri industriale direct în albie. Malurile Dâmboviţei devin neîngrijite, cu vegetaţie săracă și inadecvată, cu pânza de apă murdară și cu debit în continuă scădere. Dâmboviţa preia toată canalizarea menajeră, industrială și pluvială a oraşului. Pentru a se ascunde privirii starea asta de fapt din centrul Bucureștiului, la începutul anilor ’30 se decide – cu girul regelui Carol al II-lea – acoperirea râului cu un planșeu de beton între podul Senatului (Podul Națiunile Unite actual) și podul Șerban-Vodă (dispărut, venea imediat după Unirii în jos), pe o distanță de 610 metri. În 1934, Primăria Capitalei deja dorește să obțină și un spațiu mai amplu pentru circulația automobilelor, așa că lucrările vizează și acest aspect. Pentru a se pregăti acoperirea râului, podul Halelor (pe care b-dul Maria traversa piața printre hale) și podul Rahova sunt demolate. Primăria încheie un contract cu societatea Via, care finalizează lucrările rapid, până la jumătatea lui 1935. În acest fel aspectul inestetic al râului e parțial rezolvat, dar fără să se rezolve de fapt fondul problemei. Așadar, Splaiul Independenței devine bulevard în toată regula între Piața 8 Iunie (actuală Unirii) și Piața Senatului (actuală Națiunile Unite), cu bretele pentru transportul în comun (autobuze, tramvaie), trotuare largi și scuaruri verzi generoase. Palatul Justiției, clădire cu fațadă monumentală lată, primește o esplanadă de unde poate fi în sfârșit admirat pe de-a-ntregul. Totuși, sunt și voci care dezaprobă lucrarea edilitară, precum scriitorul Henri Stahl (1935):

„Loc de bulevard este din belșug în acest București cu raza mult prea mare, cât a Parisului și de aceea nu văd nevoia de a acoperi Dâmbovița pentru a face un bulevard sub care să curgă, anonimă și neagră, Dâmbovița dulce. Un oraș fără curs de apă întristează. E și o nepioasă ingratitudine să îngropi de vie Dâmbovița pentru că a îmbătrânit, pentru că nu mai ai nevoie de dânsa. Ascundem Dâmbovița așa cum parvenitul își ascunde părinții pentru că poartă straie țărănești.”


↑ 1935. Splaiul Independenței (greșit notat Splaiul Unirii pe poză) spre intersecția cu Calea Rahovei (actuală intersecție cu strada Șelari).


↑ 1935. Splaiul Independenței spre intersecția cu Calea Rahovei (actuală intersecție cu str. Sf. Apostoli) și mai departe spre Piața 8 Iunie (Piața Unirii), cu Palatul Justiției în dreapta și Hala Mare pe fundal.


↑ c. 1936. Dispersarea unei manifestații din Piața 8 Iunie (Piața Unirii), cu tunul cu apă. Totul se petrece pe planșeul construit deasupra Dâmboviței.


↑ 1938. Splaiul Independenței la intersecția cu Calea Rahovei (actuală intersecție cu str. Sf. Apostoli), mergând spre Piața Senatului (Piața Națiunile Unite), cu Palatul Justiției ca subiect principal al pozei.


↑ 1939. Pe Splaiul Independenței, spre intersecția cu Calea Rahovei (actuală intersecție cu strada Șelari). Modelul de pavele folosit la pavarea trotuarului, standard în epocă, se mai găsește și în prezent în unele zone din București.


↑ 1971. Scenă de stradă cu vânzători ambulanți pe Splaiul Independenței. Vizavi, fațada Palatului Justiției de pe str. Gheorghe Danielopol.


↑ Anii ’70. Splaiul Independenței și Palatul Justiției, văzute din sensul giratoriu de la Piața Splaiului (Piața Națiunile Unite). (foto de aici)


↑ 1970. Se reconfigurează Piața Splaiului (Piața Națiunile Unite) și apare în centru un sens giratoriu. În mijlocul lui se construiește o oglindă de apă, un bazin cu diametru de 14 metri, încadrat de o zonă verde. Fântâna e alimentată direct din Dâmbovița, aflată dedesubt. (foto de aici)


↑ Anii ’70. Fântâna din centrul giratoriului din Piața Splaiului (Piața Națiunile Unite) și perspectiva Splaiului Independenței spre Piața Unirii.


↑ 1979. Splaiul Independenței spre Piața Operetei (Piața Națiunile Unite), în stânga, pe fundal se văd panourile de la șantierul metroului. Pe fundal-dreapta, cu cupolă, vechea clădire a Teatrului de Operetă, demolată în anii ’80. În stânga, blocul-turn Gioconda, din 1960.


↑ 1985. Printre ultimele imagini cu Dâmbovița acoperită, detaliu al unei poze făcută de pe acoperișul Magazinului Unirea. În prim-plan, Hala Unirii (Hala Mare) care urma să fie demolată un an mai târziu și în plan secund, Palatul Justiției și blocul Gioconda. (foto de aici)

→ A DOUA CANALIZARE (anii 1980)

După 1975, extinderea oraşului, combinată cu reducerea considerabilă a spaţiilor verzi, duce la o sporire a debitelor evacuate în Dâmbovița prin sistemul de canalizare a apelor pluviale. E modificat și regimul de drenare a apelor subterane în urma executării metroului. Aspectul estetic e însă cel mai perceput de oameni: malurile verzi neînjrijite, vegetația cu aspect de junglă lăsată de izbeliște pe anumite tronsoane, mirosul insuportabil al apei mai ales vara, etc. Soluția aleasă de regimul comunist e acoperirea la suprafaţă cu o cuvă de beton care reprezintă albia geometrizată cu nivel liber a Dâmboviţei, prin care curge apa curată, nivelul din cuvă fiind controlat de la lacul de acumulare creat în acei ani, Lacul Morii (alternativ Lacul Dâmbovița). În subteran, apare o structură de beton numită caseta colectoare a apelor uzate (caseta Dâmboviței), la care se racordează toate colectoarele principale ale sistemului de canalizare. Caseta e concepută pentru a transporta gravitațional apa uzată colectată din întreg oraşul către stația de epurare Glina. Proiectul se derulează între 1985-1988 și poartă numele de “Amenajarea complexă a râului Dâmbovița”. Pentru a-l implementa, planșeul construit în anii ’30 peste Dâmbovița de la Piața Unirii la Piața Națiunile Unite e îndepărtat și se decide readucerea albiei la vedere pe acel tronson. Dispare și fântâna de la Națiunile Unite. Podurile sunt refăcute în mare parte, cu câteva excepții. Cele actuale sunt anoste ca aspect, dar apar și câteva pasarele pietonale.


↑ 1990. Dâmbovița, reapărută și recanalizată, văzută dinspre Piața Unirii spre intersecția cu str. Sf. Apostoli și spre Piața Națiunile Unite. Pe fundal, gemenii Sitraco de la Națiunile Unite, pe atunci șantier în stagnare. Podul Rahova nu a mai fost refăcut, dar în prezent autoritățile vor să-l reconstruiască, doar ca pasarelă pietonală. (foto de aici)


↑ Anii ’90. Dâmbovița văzută dinspre Piața Națiunile Unite spre intersecția cu str. Sf. Apostoli și spre Piața Unirii. În dreapta, Palatul Justiției în renovare, pe fundal, Magazinul Unirea (din 1976), cu tot cu aripa Călărași (extensie din anii ’80).

Dâmbovița prezentului păstrează amenajarea din anii ’80. Râul nu e deloc prietenos cu pietonii și rămâne în principiu bariera aia care împarte orașul în două. Dâmbovița nu a fost văzută până acum de autorități ca având potențial sustenabil de agrement. Malurile nu sunt regândite pentru a folosi într-adevăr oamenilor, să poată interacționa cu râul. În primul rând nu e navigabil de la un cap la altul, pentru că e canalizat în terase, cu ecluze din loc în loc. Deci, se pot gândi proiecte de revitalizare eventual pe tronsoane. În al doilea rând podurile actuale sunt foarte joase, nu pot fi subtraversate cu barca. Au existat propuneri mai mult sau mai puțin serioase, de pildă corăbii de pirați pe tronsonul care era odată acoperit, între Unirii și Națiunile Unite. O activare concretizată în anii trecuți dar care a încetat, din păcate, a fost organizarea de concursuri pe tronsonul dintre Unirii și Biblioteca Națională, unde albia Dâmboviței e cea mai lată de pe tot cursul ei de-a lungul Bucureștiului. Ba chiar au fost amenajate și niște pontoane în zonă, dar nimic mai mult. Administrația Oprescu (2008-2015) a plantat bănci incomode și coșuri de gunoi din loc în loc de-a lungul malurilor, dar mai nimeni nu le folosește, că n-are de ce.

Un document tehnic excelent care documentează lucrările de amenajare a Dâmboviței de-a lungul istoriei, din care am folosit și eu informații, găsești aici.

Cum îți place Dâmbovița? Descoperită sau acoperită pe anumite tronsoane? Cum ai vedea transformarea ei în zonă de relaxare și agrement? Zi-mi mai jos, în comentarii ↓

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2017 . Designed by: Livedesign