În materialele promoţionale ale filmului lui Cristian Mungiu Amintiri din Epoca de Aur, anunţat a fi lansat pe piaţă, în România, la sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie 2009, revine frecvent, ca un concept sau termen-cheie, sintagma „legende urbane”: „Amintiri din Epoca de Aur îşi propune sa fie o istorie neconvenţionala a comunismului din România povestit in principal prin legendele lui urbane. Legendele urbane, ca şi concept, reprezintă acele istorii în general orale care circulau în epocă şi care plecau de la o întâmplare adevărată. Fiecare povestitor ştia însă propria lui variantă cu alte amănunte şi plasată în alt context. Scenariul de faţă doar pleacă de la cele mai interesante poveşti urbane din perioada respectivă si recreează tabloul supravieţuirii românilor în acea perioadă în care aveau de traversat cele mai neaşteptate şi ingrate situaţii generate de i-logica sistemului comunist”[1]. Respectivelor „legende urbane” li se dă, mai sus, o definiţie care, în mare, poate fi acceptată chiar şi de specialişti: „istorii în general orale”, ceea ce lasă loc alternativei circulaţiei lor şi prin scris sau prin alte mijloace, cu punctul de plecare într-o „întâmplare adevărată” – aici ar trebui spus „dată ca adevărată”, socotită a fi adevărată, având variante individuale/locale, în funcţie de „contextul” în care era povestită şi de acela care furnizase informaţia de bază. „Amintiri din Epoca de Aur îşi propune în acelaşi timp să recupereze amănuntele uitate din copilăria celor care s-au născut ca decreţei şi care trăiesc astăzi cu nostalgia obiectelor, muzicii şi obiceiurilor tinereţii lor: cântatul imnului la începutul orelor, lozincile scandate la trecerea coloanelor oficiale, fericirea de a avea o banana de Crăciun, încercarea de a economisi monezi de un leu si trei lei la borcan, vândutul sticlelor goale pentru bani de buzunar si multe altele”. Dintre toate „povestirile-pretext” ecranizate, cea mai apropiată ca subiect de „legendele urbane” este aceasta din urmă, care a circulat în anii 80 cu multă vigoare, evident mai ales în mediile orăşeneşti. In cartierul nostru – se povestea – sună la fiecare uşă o echipă de tineri care cer o sticla curată pentru a lua o mostră din aerul din apartament. Tinerii sunt văzuţi ulterior vânzând sticlele la centrul de recuperare a ambalajelor.
De notat, mai întâi, informaţia socio-culturală conţinută în această relatare care, prin repetare, prin circulaţie, poate să fi devenit o legendă urbană, ilustrând ingeniozitatea unor tineri în a exploata credulitatea concetăţenilor lor, pe fondul anxietăţii legate de poluarea în creştere din oraşele industriale ale României comuniste şi al existenţei unui principiu al economiei socialiste din acei ani, cei trei R – Recuperare-Reciclare- Refolosire. Ar fi, acum, un efort prea mare pentru a ne documenta, în ziarele vremii („Scânteia”, organul de presă al Partidului, avea o rubrică de „fapt divers” in care este posibil sa se fi strecurat o astfel de ştire), sau pentru a scormoni, în memoria celor trecuţi de 50-60 de ani, amintirea acestui nucleu epic, puternic contextualizat.
Revenind la accepţiunea dată conceptului de legendă urbană în prezentarea filmului lui Cristian Mungiu constatăm, cum am anticipat, că ea nu este foarte departe de modul în care specialiştii domeniului definesc specia: „A subtype of legend that deals with modern situations and contemporary events, the urban legend is currently one of the most widespread folk-narrative forms, whether transmitted by word of mouth, mass-media or the Internet. […] Urban legend is also related to rumor, the passing on of unverified or unsecured information in statement form. Some scholars see rumor as incipient legend and legend as elaborated rumor, and so interpret these contemporary communication patterns in similar ways, regardless of whether or not their information is later verified, or whether or not they are believed by the people transmitting them”.[2]
Încă pe la începutul anilor ’80 ai secolului al XX-lea, unul dintre pionierii studierii ei la ea acasă, în S. U. A., Jan Harold Brunvand, devenit, între timp, o adevărată autoritate în materie, atrăgea atenţia folcloriştilor români asupra acestei specii „cameleonice”, cum o numeşte Bill Ellis, a folclorului zilelor noastre, care este legenda contemporană sau urbană. Profesorul de folclor de la Utah University, aflat la vremea respectivă ca bursier Fulbright în România, semna, în revista „Ethnologica”, studiul Some American – and Romanian – Urban Legends[3]. Sunt sintetizate aici observaţiile sale cu privire la această specie narativă, observaţii care aveau să apară, dezvoltate, în numeroasele sale cărţi şi studii consacrate legendei urbane americane[4].
Studiul începea, firesc, dată fiind noutatea absolută a subiectului pentru cititorii români, cu o încercare de definire a legendelor urbane: „povestiri şocante sau amuzante pe care mulţi oameni le-au auzit fiind spuse ca relatări adevărate ale unor experienţe reale de viaţă”; ele „privesc evenimente date ca recente şi au un aspect umoristic, ironic sau supranatural”. În al doilea rând, autorul punea problema apartenenţei acestor naraţiuni orale, dar răspândite şi pe calea scrisului ori prin canalele audio-vizualului, la ceea ce îndeobşte se numeşte folclor, argumentele în favoarea acestei încadrări fiind transmiterea lor, în mare parte („largely”) orală, variabilitatea („variază constant în detalii de la un povestitor la altul”) şi legătura cu tradiţia („păstrează un sâmbure de motive tradiţionale”). În al treilea rând, articolul din 1982 aducea dovezi despre circulaţia, în anii aceia, printre români, a câtorva legende urbane, aflate fie în opere literare de răsunet la vremea respectivă (romanul Vânătoarea regală, din 1968, de D. R. Popescu, în al cărui prim capitol, „Mere roşii”, este inserată o astfel de legendă contemporană despre autostopista dispărută), fie relatate de prieteni, o caracteristică a acestor naraţiuni fiind aceea de Friend of a Friend Tale („poveste auzită de la un prieten al prietenului”) – sub abrevierea „FOAFTale” apărând chiar revista Societăţii Internaţionale de Studiere a Legendei Contemporane – International Society for Contemporary Legend Research (I.S.C.L.R.). În al patrulea rând, Jan Harold Brunvand făcea cunoscută şi „metoda” folosită de el în culegerea acestor naraţiuni, o sursă importantă constituind-o studenţii săi, iar după apariţia volumului din 1981, cititorii, solicitaţi să comunice astfel de poveşti, auzite de ei, în diferite locuri din America. Acestea au fost repuse în circulaţie prin mijlocirea cărţii şi, tot pe calea scrisului, în rubrica pe care o susţine, din 1987, în 35 de ziare de pe întreg cuprinsul Americii, obţinându-se astfel efectul de „bulgăre de zăpadă”, care a alimentat următoarele cărţi şi a conferit acestor naraţiuni supranumele de „brunvandisme”.
Cu toate că articolul lui Brunvand apărea, la noi, la puţin timp după ce cartea sa The Vanishing Hitchhiker, 1981, devenise un best-seller în S. U. A. şi lumea ştiinţifică, folcloriştii, mai ales, din America de Nord şi din Europa Occidentală, se repeziseră, avizi, spre această suculentă pradă, în România el nu a avut nici cel mai mic impact, nu a stârnit nici cel mai mic interes, trecând practic neobservat.
Zece ani mai târziu, când studiile despre legendele contemporane sau urbane se „clasicizaseră”, când cercetătorii din zonele menţionate se grupaseră în societatea internaţională de profil amintită, când scoteau un periodic extrem de atractiv şi începuseră editarea unor volume de studii pe această temă – Contemporary Legend. Journal of the International Society for Contemporary Legend Research – şi odată cu deschiderea, după Decembrie 1989, a graniţelor şi lărgirea contactelor cu Vestul, naraţiunile de acest tip, complet ignorate până atunci, sunt readuse în atenţia studioşilor români. Am semnat, eu însumi, pagini de prezentare a conferinţelor I.S.C.L.R. de la Paris (1994) şi de la Bath (Anglia) (1996), am înfăţişat cititorilor români, într-o serie de studii şi comunicări, propriile mele observaţii despre ceea ce se numeşte, prin consens, legenda contemporană sau urbană[5].
După aproape 20 de ani de la apariţia articolului lui Jan Harold Brunvand, folcloristul Constantin Eretescu publică studiul Satul global şi folclorul lui: legendele urbane[6], anticipând volumul Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi, din 2003. Autorul îşi dobândise un nume în folcloristica românească a anilor ’60-’70 fiind unul dintre cei mai apreciaţi cercetători ai Institutului de Etnografie şi Folclor, un apropiat al profesorului Mihai Pop, membru al colegiului de redacţie al „Revistei de Etnografie şi Folclor”, autor al unor studii de orientare şi factură moderne, în planul teoretic şi al temelor abordate. Plecarea sa, împreună cu soţia, Sanda Golopenţia-Eretescu, în S. U. A., a întrerupt, până la căderea comunismului, colaborarea cu instituţiile şi publicaţiile de ştiinţă din ţară, dar odată interdicţiile ridicate, cei doi au revenit viguros în cultura în care s-au format şi căreia îi aparţin în cea mai mare parte.
Volumul Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi[7] este rezultatul convergenţei preocupărilor constante ale autorului pentru creaţia folclorică şi „noile orientări” pe care le găsea în plină expansiune în momentul aşezării sale în „Lumea Nouă”, ca profesor la Rhode Island School of Design din Providence, Rhode Island. Iar la începutul anilor ’80, când familia Eretescu s-a aşezat în S. U. A., cercetările despre aşa-zisele legende urbane (contemporane) cunoşteau un adevărat „boom”. „Autostopistul dispărut”, „dobermanul sufocat” (cu degetele hoţului pătruns în casă, în absenţa stăpânilor), „balena care avea o tumoare”, „şoarecele din pizza” sau „păianjenul din nuca de cocos” sunt câteva dintre temele cele mai frecvente şi cele mai cunoscute ale acestor naraţiuni contemporane, numite „legende urbane”, „legende moderne”, „mituri ale oraşului”, „istorisiri ale zilelor noastre”, „zvonuri de azi” etc.
Constantin Eretescu dezvoltă, în prefaţa volumul amintit mai sus, „Legendele urbane sau câteva lucruri despre poveştile zilelor noastre” (p. 15-46), o mare parte din ideile expuse, succint, în studiul Satul global şi folclorul lui: legendele urbane, din 1999 [2001], care cuprinde şi o serie de referinţe bibliografice reconstituind, în mare, efortul depus de cercetători, de-a lungul mai multor decenii, pentru definirea, caracterizarea, înţelegerea speciei.
Autorul optează pentru eticheta „legende urbane”, socotind că mediul propriu de producere şi de transmitere a acestor naraţiuni este cel urban: „sunt produse folclorice ale lumii moderne, o lume educată, care trăieşte în oraşe sau în aglomerări urbane” (p. 16), aserţiune în mare parte justă. Mai puţin se susţine, mi se pare mie, observaţia prea categorică după care „legendele urbane … constituie singurul (subl. mea – N. C.) gen folcloric productiv în societatea contemporană” (p. 16); dar grafitti, dar xerox-lore, dar computer-lore şi, mai ales, mereu proaspătul şi viul banc (politic, sexual, etnic, profesional etc.), mă întrebam în recenzia dedicată volumului la vremea respectiva[8]. Ca şi antecesorii săi, C. Eretescu încearcă să valideze natura folclorică a acestor povestiri, reluând argumentele, de acum clasice, în favoarea acestei încadrări: oralitatea, „circulă pe cale orală”, deşi, adaugă imediat, „legendele urbane sunt astăzi publicate în ziare sau în cărţi, apar la aviziere, circulă sub formă de benzi desenate, formează nucleul unor filme artistice, conţinutul lor este discutat în diverse programe de televiziune, pot fi găsite pe Internet” (p. 17); existenţa prin variante, dar şi aici apar nuanţări şi precizări utile, ţinând seama de circulaţia şi prin scris, care dă textului mai multă stabilitate, de vârsta colportorilor şi de durata relativ redusă a interesului de care ele se bucură într-o anume colectivitate; anonimatul, cu toate încercările făcute, nu s-a putut ajunge, firesc, niciodată la „sursa” primară a cutărei sau cutărei legende; tendinţa de a elabora anumite formule, infinit mai puţin ferme decât cele ale speciilor tradiţionale, ale basmului, de exemplu, dar având cam aceleaşi funcţii – o dată de a „izola” povestea din fluxul comunicării comune, cotidiene, în al doilea rând de a acredita veridicitatea întâmplării povestite – „ştiu dintr-o sursă sigură”, „prietena unei prietene mi-a spus” etc. Concluzia: „Legendele urbane sunt, desigur, moştenitoarele folclorului tradiţional şi, ca atare, se cer culese şi studiate întocmai ca genurile literaturii orale clasice. Cunoscându-le, vom putea explica mai bine preferinţele, dar şi starea de spirit, comportamentele deviante ale semenilor noştri, temerile lor şi domeniile în care sunt vulnerabili” (p. 20).
Fundalul sau contextul social/cultural care produce şi în care circulă legenda contemporană sau urbană îl constituie în primul rând oraşul şi modul de viaţă citadin, cu tehnologia, instituţiile şi facilităţile sale: baruri şi hoteluri în care tânărul imprudent este infectat cu SIDA de o prostituată răzbunătoare; ştranduri şi piscine în care o tânără neprihănită (virgină) rămâne gravidă cu sperma unuia care se masturbase în apa bazinului de înot; asigurări sociale şi ajutor de şomaj primit ilegal de negrii care vin la cantina săracilor cu un Cadillac ultramodern; câini de pază care se îneacă cu degetele retezate ale hoţului pătruns în casă; sălbăticiuni fioroase ţinute ca animale de casă – pitonul din cada de la baie; cluburi sportive şi suporteri fanatici – povestea despre majoreta care a întreţinut raporturi sexuale orale cu membrii unei echipe de baschet, inclusiv rezervele, necesitând, ulterior, spălături stomacale; restaurante fast-food şi cinematografe drive-in unde poţi mânca o pizza sau un hamburger cu un şoarece mort ca umplutură; şosele pe care se practică autostopul, dar pasagerii luaţi din drum dispar fără urmă la un moment dat; morţi violente în parcări sau pe marile autostrăzi; supermagazine cu produse congelate care se topesc la căldura din automobil, făcându-l pe cumpărător să creadă că i-a plesnit creierul de caniculă; bande organizate care răpesc copiii de lângă mamele lor pentru a-i castra, sau ucid oameni pentru a le preleva organele şi a le vinde pentru transplanturi; întâlniri de gradul trei cu extratereştri şi contacte directe cu obiecte zburătoare neidentificate (OZN) etc. etc.
Legendele contemporane (sau urbane) răspund unor necesităţi stringente ale omului societăţii contemporane. Ele sunt răspunsuri metaforice la marile frici şi anxietăţi ale omului zilelor noastre. Ele atrag atenţia asupra pericolelor care îl (ne) pândesc, educă, învaţă, uşurează impactul cu noile tehnologii şi comportamentele induse de acestea. Asemănător cu exempla medievale, ele dau o formă concretă neliniştilor omului societăţii moderne şi post-moderne generate de violenţă, alienare, epidemii, agresiuni, discriminări etc.
Publicând, în limba română, colecţia sa de legende urbane, Constantin Eretescu împlineşte numai pe jumătate previziunea lui Jan Harold Brunvand după care ar fi venit timpul ca acest tip de naraţiuni să fie, în sfârşit, culese şi studiate şi în România. Pe jumătate, pentru că istorioarele adunate de folcloristul de origine română provin de la studenţii lui americani, americani get-beget sau stabiliţi de curând pe pământul primitor al Americii, şi sunt hrănite de realităţile, de modul de viaţă specific societăţii industriale şi post-industriale, urbanizate şi înalt tehnologizate din, mai ales, America de Nord. Că multe dintre ele trec, nebăgate în seamă, pe la urechile sau prin faţa ochilor noştri, în fiecare zi, în România de azi, nu e foarte greu să probăm. Am arătat într-o altă împrejurare că aceasta se poate datora şi faptului că în România, ca şi în alte arii culturale ale lumii de astăzi, tradiţia, folclorul tradiţional sunt încă vii şi viguroase, oferind teme de cercetare pline de actualitate, cum observa şi C. Eretescu în articolul din 2001: „În ciuda unei incontestabile originalităţi, legendele urbane sunt relativ puţin cunoscute printre specialiştii din ţările cu o cultură tradiţională puternică şi încă vie. Ei tind se privească aceste materiale cu oarecare dispreţ şi să le considere lipsite de interes”[9]. Pe de o parte. Pe de alta, este posibil ca problemele, ‘fricile’, ‘temerile’, ‘anxietăţile’, ‘ameninţările’ cu care se confruntă societatea occidentală super-tehnologizată, post-industrială şi post-modernă nu se regăsesc ca atare în societăţile post-comuniste central sau est-europene. Nu în sensul că SIDA, vizitele extratereştrilor, răpirile de persoane, furtul de organe pentru transplant ar lipsi din această parte a lumii, ci în sensul că mai presante sunt lipsurile materiale, grija zilei de mâine, nesiguranţa păstrării în bănci a micilor economii, corupţia clasei politice. Generale, având un caracter de masă, ţinând, cum se zice, prima pagină a ziarelor şi capul de afiş al emisiunilor de ştiri, traumele vieţii de zi cu zi a fiecărui individ ‘normal’ au mai puţine şanse de a se transforma, aici, în ‘poveşti ale unui prieten al prietenului’, întâmplări demne de povestit, ieşite din comun, capabile nu doar de a informa ci şi de a instrui, avertiza, forma.
Mi se pare foarte grăitor faptul că o temă ‘clasică’ a legendei contemporane americane sau occidentale („un şoarece în pizza” sau „sandviciul cu şoarece prăjit”) apare ca o ştire de presă, reluată ca atare de mai multe ziare, despre … un şoarece în pâine![10], sau şi mai şocant ca un „Şoarece mort într-o cutie de muştar”. Numeroasele poveşti americane/vest-europene cu această temă sunt clasate în categoria „Food and Restaurant Stories” sau în categoria legendelor anti-corporatiste ori despre produse alimentare periculoase. Ele atrag atenţia consumatorilor asupra pericolelor care îi pândesc când le consumă şi apar ca o reacţie la alimentele de consum preparate şi vândute de marile corporaţii (MacDonald’s, Kentucky Fried Chicken, Pizza Hut etc.), răspândite de acum în întreaga lume, servind aceleaşi produse, cu acelaşi gust, în aceleaşi ambalaje, de către lucrători îmbrăcaţi în aceleaşi uniforme etc. Uniformizarea şi depersonalizarea serviciilor şi, în ultimă instanţă, a hranei, parte a culturii locale, sunt ţintele acestor legende urbane. O variantă în culegerea lui C. Eretescu, sub titlul KFC : „Femeia asta era grozav de flămândă, aşa că se duse la un Kentucky Fried Chicken. Comandă direct din maşină, primi pachetul pe fereastră şi se apucă să înfulece chiar acolo, pe întuneric, fără să se uite la mâncare. I se păru că o bucată avea un gust neobişnuit, dar nu se gândi prea mult la asta. Când o maşină aprinse farurile în spatele ei, se uită mai atent şi-şi dădu seama că mânca un şobolan prăjit. (Eun-Ha P.)”[11]. Dar pentru consumatorii est-europeni, prezenţa restaurantelor fast-food şi drive-in a fost un semn al westernizării, al modernizării, al intrării în rândul lumii. Nu există, deci, nici un motiv, deocamdată, de a blama asemenea instituţii şi forme de cultură şi de viaţă urbană[12]. Şoarecele din pâinea de la Timişoara face obiectul unei ştiri de presă, şi este greu să apreciem şansa „evenimentului” real, documentat, susţinut chiar cu o fotografie color, de a intra într-o structură narativă, de a deveni o „friend of a friend tale”.
Sau, cine ştie, poate că dacă s-ar acorda fenomenului mai multă atenţie, am putea culege, nu peste mult timp o astfel de povestire, auzită de la un prieten al prietenului, încapsulată într-o formă narativă care să-i confirme apartenenţa categorială şi să-i confere statutul de variantă de legendă contemporană şi nu de simplă ştire de presă. Ar fi, poate, momentul să repetăm experimentul plin de succes al colegilor americani şi vest-europeni şi să cerem studenţilor noştri, elevilor din clasele mai mari de liceu, prietenilor să ne trimită, la o adresă de e-mail, astfel de „poveşti”, auzite sau citite, comunicate în familie, la birou, în pauza de cafea, în mediul şcolar sau universitar.
Din corpusul astfel rezultat s-ar putea trage şi câteva concluzii cu privire la natura însăşi a respectivelor naraţiuni care au fost numite, din perspectivă temporală, legende contemporane, sau, din perspectivă spaţială ori socio-culturală, legende urbane, deşi s-a convenit că „aceste legende nu sunt întotdeauna urbane, adesea sunt transmise în zone suburbane şi vorbesc despre viaţa din suburbii, alteori referindu-se la ariile rurale sau la micile oraşe”, după cum „nu sunt întotdeauna nici contemporane, în sensul de a fi găsite numai în ultima parte a sec. al XX-lea. Texte transmise azi pot fi urmărite cu secole în urmă (…), dar când sunt spuse, ele se referă categoric la evenimente contemporane”[13]
Termenul ‘legendă’ trebuie luat în sensul larg de ‘naraţiune’, de proiecţie epică a unui episod, a unei întâmplări, petrecute, cu adevărat sau nu, cuiva, persoană dată ca reală, dar neidentificabilă, pe fundalul realităţilor proprii societăţii contemporane, actuale, tehnologice, de consum, industriale sau post-industriale.
Specie „cameleonică”, legenda contemporană se cere a fi definită situaţional, încât întrebarea care se pune nu se referă la „ce este legenda contemporană”, ci „când (o naraţiune) este legendă contemporană” (Bill Ellis[14]), adică în ce împrejurări o întâmplare reală sau dată ca reală devine „poveste”, respectiv legendă contemporană. Aşa încât atunci când se afirmă că „legenda contemporană reprezintă o încercare de a folosi teme tradiţionale într-un context post-industrial”, că ea „împrumută teme tradiţionale, plasându-le în contexte actuale”[15] şi, mai departe că „legendele contemporane se bazează pe teme tradiţionale, pe care le plasează în contexte materiale şi morale noi”[16] se aşază alături doi termeni esenţiali pentru înţelegerea categoriei în discuţie – tradiţia şi prezentul -, dar, mai ales, se subliniază dubla ei dependenţă de context.
Gary Alan Fine a imaginat un „diamant folcloric” ale cărui componente („structura socială”, „imperativele personale”, „dinamica performării”) concură la realizarea „conţinutului narativ”:
→ Personal imperatives →
Social Structure Narrative Content
→ Performance dynamics →
Rezultă de aici că spaţiul de generare, sursa genetică a naraţiunilor populare de acest fel se află în „structura socială”, identificabilă, în ultimă instanţă, cu „contextul cultural” („context of culture”, în termenii lui B. Malinowski) sau „contextul genetic”, definit de Pavel Ruxăndoiu, pentru formulele paremiologice, drept „contextul în care proverbul a fost enunţat pentru prima oară”. El este compus din reţeaua amplă a relaţiilor sociale (bogaţi-săraci, personalităţi-oameni comuni, pături/clase suparapuse-pături/clase supuse), demografice (bărbaţi-femei, albi-negri, majoritari-minoritari, localnici-străini etc.), instituţionale (şcoală, familie, biserică, birou, loc de muncă) caracteristice epocii contemporane. Interpretul creator selectează, conform „imperativelor personale” (personalitate, date biografice, psihice, starea de moment) şi transmite grupului (audienţei), în „dinamica performării”, acele elemente care fac obiectul legendei contemporane, concretizată în „conţinutul narativ”.
Am analizat, din perspectiva „diamantului folcloric” imaginat de Gary Alan Fine, „povestirile”, „relatările”, informaţiile de presă generate de fenomenul „Caritas”[17], acum aproape in întregime uitat. Afirmam atunci, pornind de la titlurile articolelor referitoare la acest „fenomen”, unele cu conotaţii medicale („Sindromul Caritas”, „Psihoza Caritas”, „Caritas-un cadavru, Stoica – un profitor”, „Caritas în comă profundă”, „Gerald fără suflare” etc.), altele puternic contextualizate, fie prin raportarea la repetatele accidente suferite de avioanele militare de origine sovietică MIG ]n vremea respectivă („Caritasul cade mai des decât MIG-urile”), fie la amplasarea sediului noului Caritas în zona Vrancei, cunoscută pentru „potenţialul” ei seismic („Cutremur în Vrancea cu epicentrul la Gerald”, „Cutremurul de la Gerald ia proporţii”), că „in every note, information, or short comment there is a narrative nucleus thar can easily be transformed into a story. On the other hand, all these press reports were preceded by and fed back into oral gossips and rumors.” Şi, mai departe, în finalul articolului: „The narratives (press reports, rumors, personal experience stories, and contemporary legends) that accompanied the fast-money-making system speak very clearly of a new social structure different from that of the traditional, village-like society. It is a structure of new attitudes and mentalities, , of new aims and means which people , on a large scale, share in hopes of overcoming the problems of a society in transition – poverty, unemployment, inadequate legislation, distrust and suspicion, and teh change in social structure and moral values”[18]. După mai bine de zece ani de când au fost scrise, însemnările acestea îşi păstrează, din nefericire, actualitatea!
Prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
lucrarea a fost prezentată în cadrul Conferintei Naţionale de Antropologie Urbană, ediţia I, Municipiul Roman, 24-26 septembrie 2009
[1] www.amintiridinepocadeaur.ro
[2] Janet L. Langlois, „Urban Legend”, în The Greenwood Encyclopedia of Folktales & Fairy Tales. Edited by Donald Haase, Greenwood Press, Westport, Connecticut – London, 2008, vol. III, Q-Z, s.v, p. 1003-1005: „ Un subtip al legendei care tratează situaţii moderne şi evenimente contemporane, legenda urbană este în prezent una dintre cele mai răspândite forme ale naraţiunii populare, indiferent dacă este transmisă pe cale orală, prin mass-media sau prin internet. […] Legenda urbană este relaţionată cu zvonul, cu, adică, răspândirea unei informaţii neverificate sau nesigure sub forma unei declaraţii/afirmaţii. Unii savanţi văd zvonul ca o formă incipientă a legendei şi legenda ca un zvon elaborat, interpretând astfel aceste modele de comunicare contemporane într-un mod asemănător, indiferent dacă informaţia lor este verificată sau nu mai târziu şi dacă ele sunt crezute sau nu de cei care le transmit”.
Pentru internauţi trimit la http://eu.wikipedia.org//wiki/urban_legend , cu o informaţie exacta şi bogata.
[3] Jan Harold Brunvand, Some American – and Romanian – Urban Legends, în revista „Ethnologica”, 1982, p. 135-141
[4] Vezi Jan Harold Brunvand, The Vanishing Hitchhiker , 1981, The Choking Doberman, 1984 şi The Mexican Pet , 1986, Curses! Broiled Again, 1989 şi The Baby Train, 1993. Studiile lui Brunvand au fost precedate de cele ale lui Rodney Dale, The Tumor in the Whale. A Collection of Modern Myths, 1978, urmată de It’s True, it Happened to a Friend: a Collection of Urban Legends, 1984. „Modelul american” a fost urmat, în Europa, de suedezul Bengt af Klintberg cu Rattan i pizzan. Folksänger i var tid, 1986 şi Die Ratte in der Pizza und andere moderne Sagen und Grosstadt Mythen, 1990, de germanul Rolf Willhelm Brednich cu Die Spinne in der Yucca-Palme: Sagenhafte Geschichten von heute, 1990 şi Die Maus im Jumbo-Jet: neue Sagenhafte Geschichten von heute, 1990, de francezii Véronique Campion-Vincent şi Jean-Bruno Renard cu Legendes urbaines. Rumeurs d’aujour’hui, 1992; alte titluri, mai recente, la Janet L. Langlois, art. cit., The Greenwood Enczclopedia …, 2008, vol. III, Q-Z, p. 1005
[5] vezi, de ex., Nicolae Constantinescu, Legenda contemporană sau urbană, „R.E.F.” tomul 40, nr. 5-6, 1995, p. 592-594; Idem, Perspectives on Contemporary Legend, „Anuarul Arhivei de Folclor” XV-XVII (1994-1996), 1997, p. 567-569; Idem, O specie folclorică în plină expansiune: legenda contemporană, „Datina”. Periodic constănţean de etnologie şi fapt cultural, anul IX, nr. 24, august 2001, p. 6 etc.
[6] în „Revista de Etnografie şi Folclor”, tomul 44, nr. 2-3, 1999 [Editura Academiei Române, 2001], p. 208-216
[7] C. Eretescu, Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi, Editura Compania, 2003
[8]Vezi N. Constantinescu, Mostre din folclorul zilelor noastre, „LAI”. Litere, Arte, Idei. Supliment de cultură al ziarului „Cotidianul”, serie nouă, , nr. 16 (319), anul IX, 3 mai 2004, p. 4-5, Cf. şi Idem, în vol. Citite de mine…Folclor, Etnologie, Antropologie. Repere ale cercetării (1967-2007). Volum editat de Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Colecţia „Anotimpuri culturale”, Bucureşti, 2008, p. 262-268
[9] C. Eretescu, art. cit., loc. cit., p. 214
[10]vezi „Libertatea nr. 3514, sâmbătă, 16 februarie 2002
[11] C. Eretescu, Văjitoarele …, 2003, p. 76
[12] Am citit de curând că un drive-in- movie (cinematograf în aer liber în care poţi urmări filmul din automobil) s-a deschis şi în ţara noastră
[13] Gary Alan Fine, Manufacturing Tales. Sex and Money in Contemporary Legends, The University of Tennessee Press, Knoxville, 1992, p. 2
[14] Bill Ellis, ”When Is a Legend? An Essay in Legend Morphology”, în The Questing Beast. Perspectives on Contemporary Legend, Volume IV. Edited by Gillian Bennet and Paul Smith, Sheffield Academic Press, 1989, p. 31-53
[15] G. A. Fine, op. cit., p. 2
[16] Idem, p. 3
[17] Nicolae Constantinescu, Big Money, Great Expectations, Huge Delusions, „FOAFTale News” 43, February 1998, p. 5-7
[18] Idem:, p. 7: „[O primă concluzie care poate fi trasă este] că în fiecare notă, informaţie sau comentariu există un nucleu narativ care poate fi, cu uşurinţă, transformat într-o povestire. Pe de altă parte, aceste rapoarte de presă au fost precedate de şi s-au întors sub formă de zvonuri şi bârfe cu circulaţie orală”. […]
„Naraţiunile (rapoarte de presă, zvonuri, povestiri despre experienţe personale, legende contemporane) care au însoţit sistemul câştigurilor rapide de bani vorbesc foarte clar despre o nouă structură socială diferită de aceea a societăţii tradiţionale, de tip sătesc. Este o structură de noi atitudini şi mentalităţi, de noi ţeluri şi mijloace pe care oamenii, pe scară largă, le împărtăşesc în speranţa de a depăşi problemele unei societăţi în tranziţie – sărăcie, şomaj, legislaţie inadecvată, neîncredere şi suspiciune, schimbări în structura socială şi în valorile morale.”
